BPD

Prietenia aia de-o viață,

Rândunica voioasă-n dimineață,

Viața, ca un fir de ață,

Toată familia la masă,

Mama -a rămas frumoasă-

Soare de toamnă, mângâietor, pe față,

Somnul liniștit de după-amiază,

Coada pisicii ce pendulează, 

Picurii-n geam, vibrează ,

Ochii înrămati de bucurie,

Când te cuprind mărturie,

Degetul mic ce acopera o stea,

Doamne, mică-mare-i lumea mea.

tu, rege făr' de regat,

îți ticăie ceasul morții

și nu știi cât mai ți-e dat

pân' te stingi în toiul nopții.

să nu te mai ridici din pat,

tu, rege făr' de regat!

oricum de-ai întoarce clepsidra

nisipul tot la fel se scurge,

și de ți-aș mai da o vreme

tot mai puțin tu ai avea.

să nu te mai ridici din pat,

tu, rege făr' de regat!

dacă ți-aș frânge jumate,

ai construi un palat

cu timpul ce ți l-am luat,

dar ticăie ceasul morții

și ai să te stingi în toiul nopții 

întoarce-te-n pat,

tu, rege făr' de regat!

Vrednic sunt a vorbi doar despre mine,

Galerii subterane cu zăcăminte puține,

Miner furios, jegos, ce scuipă pe jos –

să dai la schimb sănătate,

pe, vezi tu… diamante...

Vrednic sunt a vorbi doar despre mine,

Galerii goale, aflate-n ruine,

Toată exploatarea, gândurile ș-apoi uitarea,

se strâng într-o lampă cu lumină difuză,

ce bate mai tare în mine decât pe tine.

In mina sanatatii mintale,

orizontul e limitat, perspectiva trădează,

adâncimea se ghicește de la suprafață.

Strălucirea eternă a minții neprihănite,

s-a rătăcit in doar câteva cuvinte.

Îmi pierd timpul, 

În cautarea timpului pierdut.

Între nucleul a ce sunt

și marginile a ce voi fi,

găsesc versiuni vechi ale mele

și nevoia de a le coase petice.

Strig străinului din mine:

— Băă, m-auzi?!

Îmi răspunde un ecou:

— Băă, m-asculți?!

acasă,

nu era mereu locul liniștit și sigur

pe care mi l-aș fi dorit.

era adesea incertitudine,

răni deschise, ochi atenți 

și frici în lanțuri.

când eram mic,

mă rugam așa:

"Doamne, să fim toți bine, sănătoși 

și să avem tot ce ne trebuie.."

astăzi,

dorm pe aceeași parte a patului ca tatăl meu,

îmi pun la fel speranțe în oameni ca și mama mea,

încerc să găsesc o casa,

în care să nu mai fiu pradă,

să nu mai fiu rana,

rana altcuiva,

dar să fiu acasă.

Dă-mi timp, dar nu-mi da

Iluzii și gânduri boeme,

Să te am și să te chem

Din emoțiile strâse-n ghem,

Cu care un pisoi s-ar bate

Pe viață si pe moarte.

Cum ți-ar sta îmbrăcată

în dragoste pură, curată?

Și dacă iubirea e oarbă,

Prinde-mă de mână,

Și n-o lăsa să cadă,

Lumea-n noi, iar noi sub stele,

Mărginindu-ne în ele.

Ce dulce ți-e chipul și plaja din ochii,     

De soare scăldați, dansând-n extaz,

Curgând spre obrajii, ușor dezmierdați,

Iar buzele tale, colectând polenul,

Mi-au scris zâmbind tot poemul.

Mai demult, strãmoşii noştri

Erau simpli şi modeşti:

Mâncau brânzã şi slãninã,

Purtau nume româneşti.

Dar veni modernizarea,

Ca un tãvãlug, din Vest:

Nu mai recunoşti românul

Nici în vorbã, nici în gest!

Nu mai ştie spune: "Bunã!"

Ci, "Hello!" şi "How are you?"

Zice "Go!", în loc de "Pleacã!",

Cât şi "No!", în loc de "Nu!".

Bând un pumn de apã rece

- Fãrã sã fim provocaţi -

Ne prostim, pe zi ce trece

Precum "Geniul din Carpaţi".

Dacã vechea pãlãrie

O purta spre-obrazul stâng,

Astãzi poartã-n cap o creastã,

Cu "allurã" de nãtâng!

Nu mai pot lucra românii

Dacã nu primesc un "like";

Nici la stânã nu se urcã

Dacã n-au adidaşi "Nike"!

Cel ce-şi învelea piciorul

Cu obiele de viţel,

Poart-acum haine de firmã:

Numai DIESEL vezi pe el!

Sã ne vadã Cuza-Vodã

Ce figuri avem în cap! ...

Ne-ar şi înjuga îndatã

La un car fãrã proţap!

Poezie scrisă înaintea deciziei CCR 

Mai sunt foarte puține zile 

Până să merg și să pun votul, 

Nu știu acum cu cine să votez 

De-aceea îmi întreb nepotul. 

Copile spune-mi cum să fac 

Că am ajuns într-un necaz, 

Nu vreau la listă să greșesc 

Și să-mi pătez al meu obraz. 

N-a stat prea mult pe gânduri 

Și cu tableta mi-a demonstrat, 

Că tot poporul este pe Tik-tok 

Și toți dețin un cont înregistrat. 

Pentru moment n-am înțeles 

Ce oare vrea să îmi explice, 

Dar imediat timid mi-a arătat 

Cât de ușor pot deveni complice. 

Atunci retoric trist m-am întrebat 

Oare acest popor merge spre Est?

Să fi uitat deja căți tineri au murit 

Ca noi liberi să fim...ca cei din Vest?

Noi suntem patru frați:
Ziua, noaptea, tăcerea și frica.
A cincea soră e moartea.
N-o vezi niciodată la masă,
dar mănâncă întotdeauna prima.

Își lasă pantofii la ușă
și vine desculță prin suflet,
până ne scoate afară
din propriul nume.

El pășește în clasă ca într-un templu de idei,

Unde fiecare cuvânt devine sămânță de vise.

Învățătura nu e povară, ci flacără ce arde în tăcere,

Și din fiecare copil crește un univers posibil.

Cu răbdare țese fire nevăzute de cunoaștere,

Transformă greșelile în drumuri și întrebările în porți.

Nu predă doar lecții, ci modelează caractere,

Și în fiecare privire aprinde scântei de curaj.

Profesorul e arhitectul timpului și al speranței,

Farul ce luminează drumuri nevăzute spre mâine.

Prin el școala pulsează, iar generațiile cresc,

Învățând să creadă în puterea lor și în frumusețea lumii.

Nu începutul a fost primul

ci rânduiala din care începutul

a primit voie să apară.

Mai înainte de început

a fost hotarul nevăzut

dintre „a fi” și „a nu fi”,

străjuit de Duhul

care Se purta peste ape

fără să le tulbure.

Apele nu erau haos,

ci adânc nerostit,

purtând în sine

posibilitatea ascultării.

Atunci, lumina nu a izbucnit,

ci a fost chemată pe nume,

separată de întuneric

nu prin luptă,

ci prin discernământ.

Ziua și noaptea au primit măsura,

timpul - rânduiala,

iar făptura a fost așezată

în ritmul care nu obosește.

Pământul a fost chemat să rodească,

nu să se impună,

iar rodirea

nu a fost poruncă,

ci binecucântare.

Lutul a fost adunat

din marginile apelor

și a primit forma

fără a fi constrâns,

ca un vas pregătit pentru suflare.

Suflarea a intrat

nu ca vântul care desparte,

ci ca Duhul care unește.

Și omul a devenit ființă vie,

nu prin putere,

ci prin primire.

În prag de nouăzeci de veri,

-când au trecut? parc-a fost ieri-

cam obosit, am stat în pat

am adormit și am visat.

Mă dojenea mama în vis

că n-am făcut ce i-am promis.

Îndurerat intru-n birou

și mă apropii de stilou:

”Mamă, tu ai murit, io-s încă viu,

despre ce dracu vrei să scriu?”

”Scrie , mamă, despre toate

care sunt adevărate

și scrie și despre rele

să scape lumea de ele.”

mi-ar fi spus mama, știu bine,

dac-ar fi fost lângă mine.

”Am să scriu, mamă, ce pot.”

Și cu asta am spus tot.