Al treisprezecelea fir

Cine sunt?
Doar umbra cerului
pe oglinda apei,
dansând în cerc.

Ai căutat răspunsul?
El s-a ascuns
în cel care întreabă.

Pietrele visează
sub tălpi goale –
unde plecăm?

Când toate ușile dispar,
rămâne vântul.
Îl poți locui.
Acolo nu e nici „eu”,
nici „timp”,
doar floarea care se deschide
fără martor.

Pasul pe nisip
nu e pas —
e uitare.

Într-o picătură de timp,
unde cerul atinge pământul,
mă pierd și mă regăsesc.

Nici eu, nici tu, doar suflul.
Un cântec ce nu-și cere glasul.

Deschide ochii
în inima liniștii,
unde valurile uită de țărmuri
și devin ocean.

Cât mai poți suflet bun

Cazi, cedezi și suferi

Crezând că așa este bine

Să îi dai inimi răbdare

Chiar dacă o să doară

Într-o lume rea și falsă

Fii tu suflet bun și cald,

Liniștea și bunătatea

Mai de preț ca omul bun,

Dragostea ta îl doboară

O fărâmă de iubire

Să-ți cuprindă sufletul bun

Căci iubirea este veșnic

Și omul bun mai blând

Fii tu omule mai bun.

Mă scufund în noapte 

Printre umbre și șoapte;

Somnul tot pe fugă 

Zăbovea pe lângă..

Număr în neștire 

Să nu -mi ies din fire;

De gânduri să mă rup,

Să mă dezbrac de trup..

Îmi surâdea șăgalnic,

Din negură, năvalnic 

A bolții strălucire,

Ce farmecă -n privire,

Mă mângâie pe frunte 

Printre riduri cărunte,

Pe obraz mă sărută,

Moleșindu-mä -n derută..

E dimineață, ger și noi parcurgem

Un drum alunecos și ne grăbim,

La sora dragă rapid s-ajungem

Că are pus pe masă ce ne dorim.

De la Piatra Neamț azi am plecat

La Botoșani că suntem așteptați,

Cu bunătăți bio, obținute-n sat

Ce gura-ți inundă, când le gustați.

Pe masa-ntinsă în salonul mare

Sunt zeci de feluri de mâncare,

Puse pe farfurii și în castroane

Ce musafiri așteaptă la gustare.

Da, e tare gospodină Angelica

Și strașnice bucate pregătește,

Iată de ce la ea venim cu gașca

Să-nfulecăm c-aici nu se plătește.

Soțul Marcel, e omul cu multe idei

Așa că i-a făcut cuptor lipit cu hlei,

Unde să ne gătească nouă sarmale

Și-apoi forțați, se merge la plimbare.

În curte se găsește o privatizare

Unde Angela este mare patroană,

Are de toate pentru toți la vânzare

Iar bonusul primit, este bomboană.

Vila se află la magazin în spate

Având parter, etaj și o mansardă,

Acum o folosesc doar pe jumate

Că de etaj, copiii duși nu-ntreabă.

.............................................

Venim mereu cu drag să ne-ntâlnim

Și-așa vom face cât pe-aici călătorim,

Ne adunăm și Domnului îi mulțumim

Pentru ce-avem și viața ce-o... trăim!

Inima:
De ce mă bați cu gândul tău de piatră,
Când ard și tremur ca un rug aprins?
Eu știu să plâng, dar tu mă vrei albastră,
Rece, tăcută, fără de cuprins.

Rațiunea:
Că focul tău mă duce-n risipire,
Și-n urma ta rămâne numai scrum,
Ce tu numești adâncă nemurire
E-un pas greșit pe margini fără drum.

Inima:
Mai bine scrum, decât o viață goală,
Mai bine plâns, decât un zâmbet mort,
Eu bat să sparg tăcerea ta banală,
Tu mă condamni la lege și la sort.

Rațiunea:
Eu te opresc din propria-ți cădere,
Căci te-ai vândut pe-un vis neîmplinit,
Tu spui că dorul e o mângâiere,
Eu știu: e-un cuțit dulce, ruginit.

Inima:
Cuțit să fie, dar să simt că ard,
Că sunt, că tremur, că mai pot iubi,
Ce rost are să trăiesc în gard
Și-n mine însămi să nu mai fiu vii?

Rațiunea:
Și când vei sta cu fruntea frântă-n palme,
Cu nopți târzii și nume ce te dor,
La mine vii, cerându-mi legi și calme,
Când focul tău te lasă fără zbor.

Inima:
Nu vin. Căci omul nu-i făcut din pace,
Ci din greșeli, din dor și din păcat,
Mai viu e-un plâns ce-n piept nu-și află pace
Decât un suflet rece și uscat.

Mai dă-mi, Doamne, timp, mai dă-mi un anotimp,

Să simt în ramuri taina, în ape-un dulce cânt,

Să curgă iarăși clipa pe firul nesfârșit,

Și-n negura uitării să nu fiu risipit.

Sub bolțile de stele îmi caut iar avânt,

Căci dorul mă tot poartă spre zări ce nu se frâng,

Și-mi pare că în noapte lumina s-a ascuns,

Dar sufletul mai cere un drum ce n-a apus.

Se scutură-n tăcere o frunză peste drum,

Și vântul duce-n șoapte un cântec vechi, de fum;

Iar eu mă rog în taină, cu ochii înspre cer,

Să-mi fie încă viața un veșnic adevăr.

Mai dă-mi, Doamne, timp, mai dă-mi un anotimp,

Să văd cum iarăși zorii din umbră se desprind,

Să simt cum iarăși roua îmi mângâie obraz,

Și clipa să devină un dor ce n-are glas.

Pe marea fără margini se-aprinde-un strop de lună,

Și gândurile mele se leagănă-mpreună;

Din colbul vremii cade un fir de infinit,

Și-n el îmi caut visul, un pas neîmplinit.

Căci omul trece iute, ca frunza dusă-n vânt,

Și anii se topesc în cântul lor preasfânt;

Dar dorul meu se-nalță, mai viu și mai curat,

Căci clipa mea de astăzi în veci aș fi păstrat.

Mai dă-mi, Doamne, timp, mai dă-mi un anotimp,

Un cântec de ninsoare, un dor de trandafir,

Să-ngenunchez sub cerul ce plânge peste noi,

Și-n lacrimă să simt că-s veșnic printre ploi.

Și când se va sfârși cărarea mea de lut,

Primește-mi rugăciunea ca veac ce n-a trecut,

Și lasă-mă, Părinte, în zborul Tău senin,

Să fi

u un fir de stea prin noaptea fără chin.

După ușile închise ale unui zâmbet larg
ce îmbrățișează chipul,
ascunse rămân frământările...
lacrimile se strâng în lacul sufletului.

Acest lac, odinioară,
purta albastrul imaculat al copilăriei…
anii au crescut pe el asemenea nuferilor —
ah, ce nuferi frumoși l-au împânzit.

Dar rădăcinile lor
au tulburat cristalinul apei.

Frământările se cuibăresc, se îmbulzesc
într-un cuib prea mic să le poată adăposti...
prea plin, prea greu să mai reziste.

Și iată — plesnește
precum un elastic
de care norii sunt legați de pământ.

În clipa rupturii, cerul plânge,
fiindu-i lovit obrazul conștiinței,
o durere adâncă,
pentru că a cedat —
a cedat presiunii furtunilor
ce bat în pânzele sufletului.

Frământările —
un fel de nuferi:
grație și frumusețe la suprafață,
rădăcini care tulbură
apele sufletului.