Romanie

Băiatul meu cel mare,

Fie viața cât de grea 

Tot aici e mama ta! 

Fie lumea cât de bună

Mama ,tot o să te-ndrume.

-U.A-

Adu' Doamne inapoi ...

Anii mei lipsiti de greu 

Parul castaniu si des

Ochii mei fara defect

Pielea neteda,stralucitoare

Vocea ca de vrabioara 

Si sufletul neprihanit 

Care astazi a-mpietrit...

-U.A

Atunci când viața, "dă cu tine de pământ " ....

Ridică-te ,Plângi!

Dar niciodată, nu te da bătut! 

-U.A-

Am plâns,am suferit

Am creat şi am stricat

Imi pare rău,că am pierdut ani

Imi pare rău,că am crezut deşart! 

Aştept timpul să vorbească,

Aştept gândul să poruncească.

lar tu să vezi, ce ai pierdut 

O femeie te-a iubit la infinit..

A ajuns să te urască!

Fără vorbe,să vorbească!

Sufletul ii plânge amarul

Și copii plâng iubirea, care i-a creat

lar acum i-a distantat.

-U.A-

Doar sufletul meu stie durerea nesfarsita, ce provine din "te iert" ... din speranta "va fi mai bine" si increderea "iti promit ca nu mai fac" ! 

Dar sufletul meu are o limita...

A inceput sa rasara cioburi, din cuvinte 

Cuvinte spuse cu atata rautate

Atingeri si impingeri ,necurate! 

Acum sunt de acord ,inima,mintea si al meu corp ... 

Le ascult si spun, STOP! 

-U.A -

Am depins prea mult,de cine ?

In asta lume cruda ,plina de mahnire

Acum inteleg , nu merita sa cred

Nici macar in propria mea umbra 

Care doar cand e lumina si bine 

Nu ma paraseste ,sta cu mine . 

Dar cand noapte vine....

Raman doar eu,cu mine!

Am plecat din Piatra Neamț

Fiindcă Marce a lucrat mai mult,

Țara e ,,brazdată" de boala PPA

Și-i dificil de părăsit ,,corabia ".

Spre Botoșani drumul ne-a dus

La Frumușica în Vlădeni de Sus,

La gospodina Mihaela și Săvel

Unde putem gusta și-un păhărel. 

În curtea lor găsești de toate

Și vacă cu vițel și porc și rațe,

Și o livadă cu mulți meri și pruni

Din care facem țuică, din străbuni. 

Lângă livadă este via noastră

Ce se întinde pân' la fereastră,

Aici e muncă grea, nu e un joc

De vrei vinul să-l ai, în poloboc. 

De la Săvel dealul urcăm ușor

Spre casa părintească cu pridvor,

Unde părinții ne așteaptă-n prag

Cu 'mbrățișări și mai ales cu drag. 

 Vezi bucuria cum pe chip le-apare

Când poarta scârție, din balamale,

Dar care nu le-ascunde din tristețe

Acum, la anii mulți...cu bătrânețe.

Cu greutate, mama, tata se ridică

Cu lacrima ce pe obraz le pică,

Pe care-o șterg cu dosul palmei

Spunând...veniți copiii mamei. 

Emoționați, mâna le-o sărutăm

Și-apoi unii pe alții ne îmbrățișăm,

În timp ce ochii plânși se limpezesc

Și fericiți suntem când ei zambesc. 

E greu, când anii tot s-au adunat

Lăsând obrazul...de rid brăzdat,

Mama purtându-și trupul aplecat

Iar tata mijlocul...cu-n brâu legat. 

Dar și așa, ograda lor e plină

Și mama noastră, parcă-i albină,

Trebăluiesc, pâna seara târziu

Iar tata, mai gustă și-un rachiu. 

Când poarta se deschide...vezi

Că-i ordine deplină și tu...crezi,

Că-n astă curte sunt doi tinerei

Și nu bătrâni, în cârcă, cu ani grei. 

Povestea lor...e una minunată

Iar viața...le-a fost luminată,

În Cel de Sus,  credintă au avut

Iar Domnul...în viață, i-a ținut. 

Acum, cu toții ne rugăm la cer

Să fie sănătoși în trup și creier,

Iar când durerile îi mai încearcă

Ne spun că-s încercări și pleacă. 

La ei, cu drag, mereu vom reveni

De supărări, părinții...îi vom feri,

Vom alina a lor, tristă singuratate

Și rugi vom înălța...către Divinitate!

Dimineața se așează peste sat

ca o rânduială veche,

iar țăranul, gospodar prin însăși ființa sa,

își începe lucrul

într-o tăcere plină de sens.

Basmaua femeii strânge laolaltă

grija casei și demnitatea zilei,

semn al cominității

într-un spațiu unde timpul

nu se grăbește să treacă.

La vatră, focul nu arde la întâmplare,

ci veghează pâinea,

rod al pământului lucrat cu răbdare,

dragoste și înțelepciune

simbol al unei ordini morale simple.

Plugul deschide brazda

cu o gravitate aproape ritualică,

în gestul acesta adunându-se

truda, speranța și încrederea

într-un viitor câștigat prin muncă.

Satul se constituie astfel

nu doar ca spațiu geografic,

ci ca formă de existență:

o etică a statorniciei,

o pedagogie a lucrului bine făcut.

Atâta timp cât vatra arde,

pâinea se frânge cu respect

și pământul este lucrat cu înțelepciune,

satul rămâne

o matrice vie a identității noastre.

Bunicul era tot ce aveam mai drag

Era ca un far în întunericul vieții mele

Călăuzindu-mă prin orice furtună

În brațele lui mă simțeam ferit de rele

Și acum mi-amintesc chipul de altădată 

Și vocea-i trenurândă, aducându-mi liniștea

Era singurul meu refugiu

Când valul greutăților, mă lovea

Era ca aerul de primăvară

În prezența lui simțeam cum inima îmi înflorește

Acum doar focul dorului mă arde

Căci bunicul mă veghează, de acolo de unde este

Și nădejdea-mi este numai sus la Dumnezeu 

Să-i dăruiască veșnică odihnă

Să-i răsplătească dragostea ce ne-a dăruit

Însutit și înmiit

Azi am trecut pe la părinți,

Că n-am fost de-atâta timp,

Mereu pe ei îi găsim frânți,

De munca grea din câmp

Ajung la poartă, câinele latră,

Străini ne simte, nu ne mai știe,

Mă sui pe gard, arunc o piatră,

Degeaba, nimeni nu văd să vie

Împing și mă strecor în curte,

În scârtâit uràt de balamale,

Simt miros plăcut de turte,

Și-aud un zăngănit de oale

De după ușă se ivește mama,

Având drept sprijin un baston,

Cu mare grijă, își pune năframa,

Iar peste umeri poartă palton

În spate-ncovoiat apare tata,

Pe cap purtând căciulă neagră,

La câine face-un semn să tacă,

Și înspre noi încep să meargă

Înaintăm spre ei cu pas vioi,

Simțind cum dorul ne împinge,

Mâna le-o sărutăm la amândoi,

În timp ce ochiul nostru plânge

Pe banca dinaintea casei stăm,

Sub via care-ncepe să rodească,

Și multe amintiri mai depănăm,

Rugându-ne ca ei să mai trăiască

Când vorbele de duh s-au terminat,

Ne ridicăm pentru-a-intra în casă,

Unde-s bucate multe de gustat,

Și un vin roșu într-un ulcior pe masă

E bucurie multă în casa de la deal,

Când ne-adunăm să stăm la masă,

Și cât de bine e în satul tău natal,

Când ai părinți, ce te doresc acasă

Șederea noastră nu e prea lungă,

Și-n liniște ne spunem noapte bună,

Simțind cum mama vrea să plângă,

O-mbrățișăm și ne rugăm ca Domnul..

să o mai  tină

Suntem vise
Scantei intr-o suflare de pamant
Senin imi curg prin minte
Imagini de pe cand
Suava mângâiere a mamei
Ma legana incet
Cu de glasul blând si cânt de nanã

Ma adormea de seara
Cand noaptea peste zi se asterne
Si incetul iar se simte
Parca aievea apar
Frâmpturi de timp,
Pe prispa casei parintesti
Cand mama usa-mi deschidea

Mirosul nãbusit de cozonac
Ca o mireasma ma cuprinde
De parca ieri era pe cand…
Copilarie te zburdam pe camp
Si dealuri de padure
Plimbatum prin tot satul
Si pe inserate
Mama acasa ma striga.
Cu plita incinsa
Si cocoacea ce scrâsnea
De focul prins in soba.
Pe geam primveam afara
Cum omatul iar imbraca
Satul cu a sa haina alba
Mirific peisaj de iarna
Copilaria tu mi-o tesi.

Te rog sa mi fie o vesnicie
Din suflet sa nu pleci.

Timpul trece și schimbă totul,
Dar în inima mea, am rămas același copil.
Mă întreb dacă voi mai prinde vreodată
Răsăritul cu voi, cu aceleași zâmbete.