Autorul Larisa Andreea

Nu ştim sã preţuim valori

Ce ne sunt date nouã-n dar;

Când le-am pierdut, adeseori,

Ne-ncearcã un regret amar...

Nu ştim sã-i preţuim pe fraţi,

Nici pe pãrinţi, nici pe bunici;

Şi-n seamã... nu prea sunt bãgaţi

Cât vieţuiesc cu noi, aici.

Nu suntem îngãduitori

Cu cei ce viaţa şi-o jertfesc.

Nu-i timp sã le-nmânãm nici flori,

Nici sã le spunem: "Mulţumesc!"

Dar, într-un ceas nenorocit,

Şezând plângând, lângã sicriu,

Ne vom trezi şi, în sfârşit,

Vom vrea şi noi. Dar... prea târziu!

O frumusețe cu trei catarge îi face semn cu pânze evazate,
Ademenindu-o din vocea liniştitoare a oceanului şi aruncând-o în vălul nopţii.
Stând pe prora navei ei, sub constelațiile pe care ea alunecă,
Ghidat de grinzile farului spre marginile de topaz ale dimineții.

Inima mea de catifea atasata de siruri de matase coboara,
fluturand deasupra ei în piruete aurite de soare.
Degetele ei mângâie atât de curios liniile de zambet argintiu,
Făcându-le să sune în vibrații de iubire.

Pergamente strălucind cu cerneală proaspătă
Ca strălucirea caldă a licuricilor care valsează în amurg.
Fanteziile scrise se rup împreună cu ramele din fier forjat ale realității,
În timp ce cascadele visătoare slobodesc pe podeaua de porțelan.

Ochii s-au închis încet în somn angelic,
Ea plutește pe nava ei de fildeș și abanos
În mări de valuri stropitoare și de cerulean,
Precum mugurii de roua dimineata.

Avind o veata ,doar cu cosmaruri

Si cu dureri nealinate

Te-am intilnit pe timp de toamna

Fiind dragostea visurilor toate.

Iar inima te-a indragit

Si a plecat pe o alta lume,

Luindu-si zborul printre nori

Si cu a ei viziune.

Insa distanta e prea mare

Si ochii mei tinjesc dupa ai tai,

Si inima se zbate tare

Cerindu-si jumatatea ei.

Tată, tată, scump părinte,
Fără suflet am rămas
Într-o lume ce mă vinde,
Într-o lume fără glas.
Rătăcind şi ca scânteia
Către ceruri ai zburat,
Strălucind din lumea ceea
Pentru care ne- ai lăsat.
Hai, deschide uşa iară,
Vântul bate dureros,
Pragul parcă e o gară
Şi pe nimeni nu cunosc.
Tată, macii dau în floare
Legănaţi în zori de vânt,
Numai tu din depărtare
Nu ne spui nici un cuvânt.
Pacea- n casă-I o tăciune,
Mută e ca floarea-n glastră;
Eu te chem în rugăciune
Şi alerg - către fereastră.
Mama plânge ca copilul
Spune- mi tată ce să-i zic,
Să-i sfârşesc în suflet chinul,
Cum din el să fac – nimic?

Și-al lor izvor tânjește

în marea de-ntuneric

după izul de lalele

din coastele-nverzite.

el îi sărută sânul gol

și ea șoptește-amurgul,

iar viața din ei se-nalță

spre orizontul gol.

În munți suflul ajunge,

printre lalele strivite

de sânul alb și gol.

Izvorul lunii izbucnește

cu sunete vivace,

dar cu răsunet gol.

Ea e doar ecou și el

doar nepăsare

pe ast podium gol.

Dar al lor izvor tânjește

în marea de-ntuneric

cu suspin domol.

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele –

Pedanti profesori

Si examene grele...

Si azi ma-nfiori

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele! –

Liceu, - cimitir

Cu lungi coridoare –

Azi nu mai sunt eu

Si mintea ma doare...

Nimic nu mai vreau –

Liceu, - cimitir

Cu lungi coridoare... –

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele –

In lume m-ai dat

In valtorile grele,

Atat de blazat...

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele!

Højskole

Højskole, - kirkegård

af min ungdom -

Pedante lærere

Og svære eksamener...

Og i dag får du mig til at gyse

Højskole, - kirkegård

Af min ungdom! –

Højskole, - kirkegård

Med lange korridorer –

I dag er jeg ikke længere mig

Og mit sind gør ondt...

Jeg vil ikke have noget mere -

Højskole, - kirkegård

Med lange korridorer... –

Højskole, - kirkegård

af min ungdom -

Du gav mig til verden

I de tunge bølger,

Så blaseret...

Højskole, - kirkegård

Af min ungdom!