Povestea broscutei Pipo
Pipo era o broscuță verde,mică și vioaie,care trăia fericita pe malul unui lac limpede. Îi plăcea să sară de pe o frunza pe alta ,și să se joace cu celelalte broscuțe în apă.Dar într-o zi ,in timp ce se odihnea la soare ,un copil care se juca pe malul lacului o prinse și fără să stea prea mult pe gânduri ,o aruncă în iarbă,departe de apă.Pipo se rostogoli cu viteză,și când se opri ,simți că pielea i se usucă .Broscuțele nu pot trăi mult timp departe de apă! Cu toată forța ,începu să sară ,și să sară ,din ce in ce mai repede ,până când ,in cele din urmă ,ajunse într-un ochi de apa mic ,ascuns printre firele de iarbă. Însă lacul era departe ,iar Pipo era singură. Nu avea prieteni, nici mâncare ,iar locul in care ajunsese era prea mic pentru a-i fi casă. Multe animale și mulți oameni treceau zi de zi prin poeniță ,dar nimeni nu observă broscuță blocata in băltoacă . Într-o zi ,o pasare flamingo ,grațioasă și frumoasă ,cu pene roz și albe ,se plimba prin poaiană. Își întinse aripile ,apoi pași ușor pe pajiște.Dar ,dintr-o dată ,simți că piciorul i se afundă într-o baltă mica .
-Ouch! Ce-i asta ? Cine a pus aici aceasta gaura ?
-Era foarte aproape să-mi rup piciorul meu firav ! spuse pasărea flamingo îngrijorată .
Când privi mai atent ,văzu o broscuță verde tremurând în apă.
-Ce faci acolo ,micuțo ? De ce nu ești în lac ? întrebă curioasa pasărea .
Pipo îi povesti tot ce se întâmplase ,și o rugă să o ajute .
Pasărea flamingo se gândi un pic .Se întoarse într-o parte , apoi în cealaltă parte , se răsuci și merse înapoi , apoi ,iute ,se întoarse la băltoacă , își deschise larg aripile și le scutură, încercând să găsească o soluție . Daca își bagă ciocul ,riscă să o rănească pe broscuță ,și nu își dorea asta . Dar atunci ii veni o idee!
Se apropie de un copac mic ,și rupse cu ciocul o creangă subțire .
-Prinde-te bine de aceasta creanga ! Te voi trage afară cu grija ,spuse flamingo.
Zis și făcut . Pipo se agãță strâns de creangă , iar pasărea trase ușor ,până ce broscuța fu afara din băltā. Apoi, cu picioarele ei lungi și grațioase ,flamingo o duse repede până la marginea lacului.
-Gata ,Pipo ! Acum ești acasă ! spuse flamingo scuturandu-si penele colorate . Pipo ,nu mai sta pe gânduri .Cu un salt mare , plonjă în apa limpede .
-Splash ! Ce bine e sa fii acasă ! spuse bucuroasă.Din toate colțurile lacului ,broscuțele veniră sa o slaute .
-Bine ai revenit ,Pipo ! strigară ele în cor ,orăcăind.
-Oac ! Oac !
Pipo , se întoarse spre pasărea flamingo ,și îi spuse :
- Îți mulțumesc că m-ai ajutat !Fără tine nu aș fi reușit !
Flamingo o privi ,clipind blând din ochii ei ca două mărgele negre .
-Toate vietățile merita sa fie ajutate și protejate .Oamenii trebuie să aibă grijă de natură și de animalele care trăiesc în ea. Dacă toți am fi prieteni cu natura ,lumea ar fi mai frumoasă !
Pipo ,dădu din cap și se afunda în apă,fericit ca avea din nou prieteni și un loc unde sa trăiască .
Și de atunci ,dragi copii , broscuță Pipo și pasărea flamingo au rămas cele mai bune prietene ,iar toți cei care le-au văzut împreună au învățat că trebuie să aibă grija de animale și să protejeze natura .
Sfârșit .
🐸Povestea broscuței Pipo🐸
🧑🤝🧑Poveste pentru copii👭
🪶Text: Ionela B.Nechita🪶
🪶Toate drepturile de autor sunt protejate și rezervate .🪶
Стихи из этой категории
La coasă!
Dis de dimineață am plecat la coasă
Că s-a anunțat la meteo că o să plouă,
Vreau să îmi aduc rapid fânul acasă
Știind că iarba se taie bine când e rouă.
Toată ziua am cosit cu mare spor,
Brazdă după brazdă am răsturnat,
O ciocărlie a triluit frumos în zbor,
Iar eu am ascultat și-am fredonat.
Și ritmul meu a fost precum cânta
Când mai rapid și mai apoi domol,
Duiosul sunet urechea-mi încânta
Și obosit pe seară eram cu lanul gol.
Dator n-am vrut deloc eu să rămân
Pe cântăreț mărinimos l-am răsplătit,
Cu firimituri împrăștiate pe pământ
Pe care cu iuțeală mare le-a ciugulit.
Ca doi prieteni buni ne-am despărțit
Ea sus spre nori cântând s-a avântat,
Iar eu am adunat în coșul cel sfințit
Ce a rămas pe jos, de mine presărat.
Uite așa am petrecut o zi la coasă
Acompaniat de càntul ciocârliei,
Pe seară m-am întors voios acasă,
Și cu umor, am povestit totul...soției!
Rugăciunea Lupului Alb
Sub luminile dansante ale nopții și în tăcerea pădurii, eu, Lupul Alb, mă înclin în fața cerului întunecat și a stelelor strălucitoare. Îmi deschid sufletul și inima în această rugăciune adâncă, sub cerul nesfârșit. „Marele Zalmoxis, paznicul tărâmului divin și părintele tuturor ființelor, aduc această rugăciune ca o cântare de recunoștință pentru harul vieții și magia lupilor albi. Îți mulțumesc pentru călăuzirea ta, pentru că ne-ai încredințat rolul de a fi gardieni ai pădurilor și veghetori ai întunericului. Cu fiecare pas în această lume sălbatică, simt legătura noastră adâncă cu pământul și cu toate ființele vii. Îți cer, Marele Zalmoxis, să ocrotești haita noastră și să ne călăuzești în tărâmurile misterioase ale nopții. Dă-ne puterea să fim lupi iscusiți și păstrători înțelepți ai acestui loc sacru. Binecuvântează-ne cu ochi care pătrund misterele nopții și cu urechi care ascultă suspinul vântului. Fă din haita noastră un simbol al unității și al loialității, iar cântecul nostru să răsune în armonie cu inima pădurii. În fața ta, Marele Zalmoxis, aduc această rugăciune cu umilință și adâncă recunoștință. Fă ca vântul să o ducă în toate colțurile pământului, iar sufletele noastre să se simtă conectate la măreția naturii. Amin.
CÂȚELUȘA MEA ISTEAȚĂ
Cățelușa mea isteață
Azi ,în zori de dimineață ,
Î-și strângea cu drag în brațe
Trei ființe militele !...
Se uita cu drag la ele.
Și această mamă mică
Harnică ca o furnică
Îi tot spală și-i îngrijește
Și de străini îi păzește.
Dacă ,tot îi ții în brațe
Cu privirea te răsfață
Cu ochii te dojenește
În țeleg ,cât îi iubește.
Dar te roagă pe muțește
Puii dragi să-i ocrotești
Că sunt mici ,fără putere
Și frumoși ,ca o părere!...
Mă cheamă...Ghost!
Am acasă un cățel talie mare
Toată ziua vrea scos la plimbare,
Cănd în casă-l bag mârâie tare
Latră și mă prinde de picioare.
Numele e Ghost și-i șmecher
La comenzi cu greu răspunde,
De-i nervos muscă din ștecher
Când îl cerți, ochii sunt umezi
Când suntem plecați la muncă
Comandant gradat este în casă,
Iar când vrem să-i dăm poruncă
E rebel, n-ascultă și nu-i pasă.
Pe cameră îl urmărim tot timpul
Să constatam cum se descurcă,
Mânâncă, bea și-și freacă trupul
De mobilă, de pat și-apoi se culcă.
De doua ori pe zi e scos afară
Să alergăm și să ne ușurăm,
Altfel, îmi fac nevoile în scară
Și pe vecinii noștri-i bucurăm.
Când de la joacă ne întoarcem
Cu piciorușele negre, murdare,
La duș în cadă ușor ne ducem
Și-atunci să vezi cum apa sare.
Săptămânal plecăm la rude
Unde primim rații bogate,
Și nu mâncăm bucate crude
Le refuzăm dacă-s sărate.
După ce burta îmi plesnește
Sar cât mai sus pe canapele,
Marce cu mult amar zâmbește
Când vede urmele înfipte-n ele.
Apoi vioi prin dormitor mă plimb
Pe pat, subpat, covor și pe parchet,
Iubesc perna lui Marce și mă-ntind
Și-adun tot ce găsec și fac pachet.
O raită scurtă trag pe la balcon
Să văd aici ce rufe pot s-apuc,
Și dacă ușa e deschisă la salon
Mă culc puțin cu botul pe cultuc.
Dar să nu credeți că nu mi-i greu
Să mă abțin să nu sfâșii ce prind,
Că sunt cățel, nu piesă de muzeu
Și tare-mi place, când vă surprind.
Mă deplasez mereu cu limuzina
Că doar nu cheltui din chenzină,
Habar nu am ce preț are benzina
Refuz mersul pe jos că am mașină.
Am pedigree de câine, Samoyed
Puțin cam agitat și foarte curios,
Mai niciodată nu ascult să șed
Totuși sunt blând și credincios
De vreți un Pet cuminte să aveți
Și nici vreo pagubă să nu simțiți,
Mai lesne, pofta-n cui v-o puneți
Că noi cățeii, de voi...vom fi iubiți!
Pisica
Pisicuța mea, de dimineață stă la ușă,
La mâncare Vine ea, pisicuța jucăușă,
Mă uit la ea în fiecare zi,
Și spun așa, e ca o păpușă.
Frumușică...frumușică,
Drept se spune... în căsuțe,
Că este... ca o păpușică,
De parcă i...nătăfleață mititică.
Autor Nicoleta postovan
Informație: a doua strofă se citește mai lent unde se află punctele.
Pufy
Ghemotoc, pufos ca neaua,
Zgâlțâia de zor perdeaua
Și lätra voios din fire,
Țopăind de fericire .
După coada lui se -nvärte
N-ar sta locului cuminte,
Stă la pândă un răgaz
Cățelușul plin de haz.
Un căpșor ca și de pluș
Peste măsură de ghiduș;
Mărăia cu zel de joacă
Și pantoful mi -l atacă
De șireturi mă dezleagă,
Cu ciorapu-n dinți aleargă,
Să nu -l prind din urmă,
Se pitulă sub plapumă.
Se rostogoli sub pat,în grabă,
Ciufulind blănița-i albă;
Mă privi sfios,scăncind,
Căscase dulce,adormind ..
La coasă!
Dis de dimineață am plecat la coasă
Că s-a anunțat la meteo că o să plouă,
Vreau să îmi aduc rapid fânul acasă
Știind că iarba se taie bine când e rouă.
Toată ziua am cosit cu mare spor,
Brazdă după brazdă am răsturnat,
O ciocărlie a triluit frumos în zbor,
Iar eu am ascultat și-am fredonat.
Și ritmul meu a fost precum cânta
Când mai rapid și mai apoi domol,
Duiosul sunet urechea-mi încânta
Și obosit pe seară eram cu lanul gol.
Dator n-am vrut deloc eu să rămân
Pe cântăreț mărinimos l-am răsplătit,
Cu firimituri împrăștiate pe pământ
Pe care cu iuțeală mare le-a ciugulit.
Ca doi prieteni buni ne-am despărțit
Ea sus spre nori cântând s-a avântat,
Iar eu am adunat în coșul cel sfințit
Ce a rămas pe jos, de mine presărat.
Uite așa am petrecut o zi la coasă
Acompaniat de càntul ciocârliei,
Pe seară m-am întors voios acasă,
Și cu umor, am povestit totul...soției!
Rugăciunea Lupului Alb
Sub luminile dansante ale nopții și în tăcerea pădurii, eu, Lupul Alb, mă înclin în fața cerului întunecat și a stelelor strălucitoare. Îmi deschid sufletul și inima în această rugăciune adâncă, sub cerul nesfârșit. „Marele Zalmoxis, paznicul tărâmului divin și părintele tuturor ființelor, aduc această rugăciune ca o cântare de recunoștință pentru harul vieții și magia lupilor albi. Îți mulțumesc pentru călăuzirea ta, pentru că ne-ai încredințat rolul de a fi gardieni ai pădurilor și veghetori ai întunericului. Cu fiecare pas în această lume sălbatică, simt legătura noastră adâncă cu pământul și cu toate ființele vii. Îți cer, Marele Zalmoxis, să ocrotești haita noastră și să ne călăuzești în tărâmurile misterioase ale nopții. Dă-ne puterea să fim lupi iscusiți și păstrători înțelepți ai acestui loc sacru. Binecuvântează-ne cu ochi care pătrund misterele nopții și cu urechi care ascultă suspinul vântului. Fă din haita noastră un simbol al unității și al loialității, iar cântecul nostru să răsune în armonie cu inima pădurii. În fața ta, Marele Zalmoxis, aduc această rugăciune cu umilință și adâncă recunoștință. Fă ca vântul să o ducă în toate colțurile pământului, iar sufletele noastre să se simtă conectate la măreția naturii. Amin.
CÂȚELUȘA MEA ISTEAȚĂ
Cățelușa mea isteață
Azi ,în zori de dimineață ,
Î-și strângea cu drag în brațe
Trei ființe militele !...
Se uita cu drag la ele.
Și această mamă mică
Harnică ca o furnică
Îi tot spală și-i îngrijește
Și de străini îi păzește.
Dacă ,tot îi ții în brațe
Cu privirea te răsfață
Cu ochii te dojenește
În țeleg ,cât îi iubește.
Dar te roagă pe muțește
Puii dragi să-i ocrotești
Că sunt mici ,fără putere
Și frumoși ,ca o părere!...
Mă cheamă...Ghost!
Am acasă un cățel talie mare
Toată ziua vrea scos la plimbare,
Cănd în casă-l bag mârâie tare
Latră și mă prinde de picioare.
Numele e Ghost și-i șmecher
La comenzi cu greu răspunde,
De-i nervos muscă din ștecher
Când îl cerți, ochii sunt umezi
Când suntem plecați la muncă
Comandant gradat este în casă,
Iar când vrem să-i dăm poruncă
E rebel, n-ascultă și nu-i pasă.
Pe cameră îl urmărim tot timpul
Să constatam cum se descurcă,
Mânâncă, bea și-și freacă trupul
De mobilă, de pat și-apoi se culcă.
De doua ori pe zi e scos afară
Să alergăm și să ne ușurăm,
Altfel, îmi fac nevoile în scară
Și pe vecinii noștri-i bucurăm.
Când de la joacă ne întoarcem
Cu piciorușele negre, murdare,
La duș în cadă ușor ne ducem
Și-atunci să vezi cum apa sare.
Săptămânal plecăm la rude
Unde primim rații bogate,
Și nu mâncăm bucate crude
Le refuzăm dacă-s sărate.
După ce burta îmi plesnește
Sar cât mai sus pe canapele,
Marce cu mult amar zâmbește
Când vede urmele înfipte-n ele.
Apoi vioi prin dormitor mă plimb
Pe pat, subpat, covor și pe parchet,
Iubesc perna lui Marce și mă-ntind
Și-adun tot ce găsec și fac pachet.
O raită scurtă trag pe la balcon
Să văd aici ce rufe pot s-apuc,
Și dacă ușa e deschisă la salon
Mă culc puțin cu botul pe cultuc.
Dar să nu credeți că nu mi-i greu
Să mă abțin să nu sfâșii ce prind,
Că sunt cățel, nu piesă de muzeu
Și tare-mi place, când vă surprind.
Mă deplasez mereu cu limuzina
Că doar nu cheltui din chenzină,
Habar nu am ce preț are benzina
Refuz mersul pe jos că am mașină.
Am pedigree de câine, Samoyed
Puțin cam agitat și foarte curios,
Mai niciodată nu ascult să șed
Totuși sunt blând și credincios
De vreți un Pet cuminte să aveți
Și nici vreo pagubă să nu simțiți,
Mai lesne, pofta-n cui v-o puneți
Că noi cățeii, de voi...vom fi iubiți!
Pisica
Pisicuța mea, de dimineață stă la ușă,
La mâncare Vine ea, pisicuța jucăușă,
Mă uit la ea în fiecare zi,
Și spun așa, e ca o păpușă.
Frumușică...frumușică,
Drept se spune... în căsuțe,
Că este... ca o păpușică,
De parcă i...nătăfleață mititică.
Autor Nicoleta postovan
Informație: a doua strofă se citește mai lent unde se află punctele.
Pufy
Ghemotoc, pufos ca neaua,
Zgâlțâia de zor perdeaua
Și lätra voios din fire,
Țopăind de fericire .
După coada lui se -nvärte
N-ar sta locului cuminte,
Stă la pândă un răgaz
Cățelușul plin de haz.
Un căpșor ca și de pluș
Peste măsură de ghiduș;
Mărăia cu zel de joacă
Și pantoful mi -l atacă
De șireturi mă dezleagă,
Cu ciorapu-n dinți aleargă,
Să nu -l prind din urmă,
Se pitulă sub plapumă.
Se rostogoli sub pat,în grabă,
Ciufulind blănița-i albă;
Mă privi sfios,scăncind,
Căscase dulce,adormind ..
Другие стихотворения автора
Paradisul sufletului meu
Eram prea mic
Nu am crezut că sunt în stare
Să privesc din nou la mare
Unde valuri se izbesc
De stâncile ce-mi amintesc
Cum tu te-ai împotrivit
La ce simțeam numai privind
În stelele ce-mi puneau sfârșit
Un căprui la infinit.
Poate și tu ai înțelege
Lumina mea,dar nu și raza
În mâinile celor fără de lege,
Să îmi spulbere și marea.
Ai avut dreptate, știu
Dar eram prea mic să fiu,
Al luminii purtător
În ascunsul nopții lor.
Această minunată viață
Această minunată viață,
Nu-i că o mustață,
O razi și crește alta,
Când o razi nu mai crește,
Căci ea nu se mărește,
Deci profită de ea,
Că alta nu va exista.
autor Panait Mirela
Patentul udat de iubire...
Se întâmpla de dimineață, eu beam cafeaua la fereastră
Când a sunat telefonul.
Vocea ta îmi părea o soaptă ce mă învăluie și mă tăvălește
Prin undele nevăzute ale imaginației 5G…
Problema era spinoasă, dar tot insistam, mai alert, mai monoton
când îți păream Superman
când îmi păreai Pamela Anderson.
N-am mai stat la taclale,
mi-am luat halatul din dotare și am început să scotocesc printre apartamentele din bloc
apartamentul tau rece de tot.
Când mi-ai deschis, erai într-un halat de casă,
erai frumoasă, frumoasă și grasă,
cu părul vâlvoi, cum e dragostea dintre noi
eu eram cu halatul cel bun
voiam să te impresionez…
Mi-ai arătat caloriferul, am scos patentul și cheia franceză
și parcă simțeam cum se declanșează
căldura în casă.
O iubire mecanică, o iubire de gheață era relația noastră.
Ti-ai aprins suav o țigară,
caloriferul șuiera ca la gară
și, rând pe rând, element cu element, am redeschis fluxul de căldură,
iar tot universul meu devenea acum al tău.
Ți-ai lăsat lângă pat halatul, la fel și eu, am lasat și ochelarii
Deja te vedeam mai bine, frumoasă, înaltă,
Precum fecioara, curată.
Mi-ai zis satisfăcută:„ Vai, domnule!”,
ți-am răspuns: „Măi, doamnă!”…
N-a fost nevoie de mai mult, te-ai aplecat să-mi ridici patentul ud
și mi-am amintit de Marcu, amicul meu care e arcaș de fel
și care ți-a strecurat în sân câteva săgețele
cu numele meu scris pe ele,
dar pentru că n-aveai banii la tine, mi-ai zis să mai vin și mâine,
fără să-mi dai vreun indiciu, un număr, un viciu,
măcar o țigară fumată de gura-ți suavă…
De-atunci tot umblu besmetic
prin blocul nostru excentric
să te caut, să te găsesc
așa cum te-am văzut prima dată
înaltă, frumoasă, întoarsă…
Flori de Iasomie
N-am mirosit niciodata iasomie,dar poate la anul,
Caci auzind despre frumosul ei parfum,
Gandindu-ma la un liliac de vara,
Am luat un puiet in ajunul Craciunului,
O creanga vestejita,infipta intr-un ghiveci ce era,dar,
Puteam sa simt deja,ascuns in spatele cojilor de portocala,
In aburii vinului fiert,fantoma florilor albe.
Ma uitam la acel arbust,cum o mama se uita la copilul ei,
Cu o lumina ce se varsa asupra sa,pana ce creste,
Pentru ca mai departe flacara lui sa o incalzeasca.
Si pe masura ce zilele treceau,se rupeau file din calendar,
Puietul a crescut si cum primavara a spart zidul de gheata al iernii,
Am scos ghiveciul in fata casei sa asculte:
Cantecul pasarilor ce soseau de dupa hotarele de nicaieri,
Ploaia mocnind cum cade pe asfaltul uscat,
Adierea vantului atunci cand albastrul cerului se innegreste,
Zgomotul masinilor nervoase ce se intorceau acasa...viata.
Intre timp cate un mugur incepea sa creasca,apoi mai multi,
Pana cand intr-o seara de aprilie,cand luna a rasarit din praf de stele,
Si arunca spre pamant cu unde aurii de satelit,
In acea lumina,se vedea cum iese singura,timida si verde,o frunza,
Apoi mai multe,pana cand n-am putut sa le mai numar.
Insa ceva in mine se schimbase,asa cum intr-o zi insorita vine furtuna,
Si totusi,cumva micul arbust isi pierduse insemnatatea.
Prea ocupat ducand o viata de om,treceam pe langa ghiveciul din fata casei,
Precum raul de pietre ce isi vede de cursul lui.
Aparusera si primele flori odata cu sarutul cald al verii,
Albe,ovale,le priveam de la fereastra in timp ce scriam aceste randuri,
Vedeam cum oamenii se opreau sa le miroasa,cum se aplecau,
Sa rupa cate o floare sa-i poarte parfumul acasa,
Dar ceva in mine se opunea;ma impacam cu gandul ca mai tarziu,
Voi iesi si am sa simt mireasma florilor,dar nu s-a intamplat niciodata.
Era deja mijlocul lui august,
Acum frunzele nu se mai vad de flori,
Puteam sa simt in aer prospetimea lor de cum deschideam fereastra;
Era ca o chemare,a unei voci angelice venita din inima muntilor,adanc in padure,
Ce te indeamna sa te detasezi de tine,sa plutesti in urma ei,
Ca sa ajungi pe malurile unui lac de safir,in mijlocul unei paduri de brazi.
E locul unde te-ai nascut,pajistea viselor tale intrerupte,
Simti cum ultimele particele din tine se duc departe in zborul fluturilor,
Te simti atras de adancurile apei si te afunzi tot mai adanc,
Si pe masura ce cazi vocea se aude din ce in ce mai infundata,
Pana cand nu o mai auzi deloc si te trezesti din vis.
Eu nu am raspuns chemarii,nu pot spune ca am refuzat-o,dar am amanat-o,
Si o amanam de fiecare data.
Un fior rece am simtit la venirea lui octombrie,
De parca auzeam tipetele unei fiare cum se stinge,
Natura sangereaza si isi varsa ultimele lacrimi inainte de a deveni rece.
Niciodata nu stii cand vine sfarsitul,
Cand auzi pentru ultima data vocea unui om mort.
Azi mi-am amintit de acea voce angelica si cat de mult insemna,
Cum poate o iubire simpla,dar pura sa ajunga doar franturi,
Ce vor muri odata cu ultimele flori de iasomie...si doar o floare a mai ramas,
O ultima chemare slaba;de aceasta data am raspuns,
Mi-am umblat picioarele goale prin bruma ierbii,pana in fata casei,
Unde un ghiveci pe jumatate spart,tinea loc unei plante uscate,
Asemenea unei buruieni pe care urma sa o smulg.
Acolo am simtit ultima suflare a naturii,
Cand floarea uscata din palma s-a sfaramat si s-a lasat dusa in bataia vantului,
Lasand in urma firmiturile unei dorinte...si vocea a murit de tot.
N-am mirosit niciodata iasomie,dar poate la anul.
De la început
Înca sper să te întorci,
Să ne găsim din nou ușor,
Să ne facem c-a început,
Totul de la început.
Și aștept să vii uitând că poate..
Orice om vrea să separe
Drumuri ce n-au altă cale,
Decât cea care-i cu soare.
Soare ce răsare-n zare,
Când privim ochii cei care...
Strălucesc și își vorbesc,
Spunându-și: "Încă te iubesc."
Paradisul sufletului meu
Eram prea mic
Nu am crezut că sunt în stare
Să privesc din nou la mare
Unde valuri se izbesc
De stâncile ce-mi amintesc
Cum tu te-ai împotrivit
La ce simțeam numai privind
În stelele ce-mi puneau sfârșit
Un căprui la infinit.
Poate și tu ai înțelege
Lumina mea,dar nu și raza
În mâinile celor fără de lege,
Să îmi spulbere și marea.
Ai avut dreptate, știu
Dar eram prea mic să fiu,
Al luminii purtător
În ascunsul nopții lor.
Această minunată viață
Această minunată viață,
Nu-i că o mustață,
O razi și crește alta,
Când o razi nu mai crește,
Căci ea nu se mărește,
Deci profită de ea,
Că alta nu va exista.
autor Panait Mirela
Patentul udat de iubire...
Se întâmpla de dimineață, eu beam cafeaua la fereastră
Când a sunat telefonul.
Vocea ta îmi părea o soaptă ce mă învăluie și mă tăvălește
Prin undele nevăzute ale imaginației 5G…
Problema era spinoasă, dar tot insistam, mai alert, mai monoton
când îți păream Superman
când îmi păreai Pamela Anderson.
N-am mai stat la taclale,
mi-am luat halatul din dotare și am început să scotocesc printre apartamentele din bloc
apartamentul tau rece de tot.
Când mi-ai deschis, erai într-un halat de casă,
erai frumoasă, frumoasă și grasă,
cu părul vâlvoi, cum e dragostea dintre noi
eu eram cu halatul cel bun
voiam să te impresionez…
Mi-ai arătat caloriferul, am scos patentul și cheia franceză
și parcă simțeam cum se declanșează
căldura în casă.
O iubire mecanică, o iubire de gheață era relația noastră.
Ti-ai aprins suav o țigară,
caloriferul șuiera ca la gară
și, rând pe rând, element cu element, am redeschis fluxul de căldură,
iar tot universul meu devenea acum al tău.
Ți-ai lăsat lângă pat halatul, la fel și eu, am lasat și ochelarii
Deja te vedeam mai bine, frumoasă, înaltă,
Precum fecioara, curată.
Mi-ai zis satisfăcută:„ Vai, domnule!”,
ți-am răspuns: „Măi, doamnă!”…
N-a fost nevoie de mai mult, te-ai aplecat să-mi ridici patentul ud
și mi-am amintit de Marcu, amicul meu care e arcaș de fel
și care ți-a strecurat în sân câteva săgețele
cu numele meu scris pe ele,
dar pentru că n-aveai banii la tine, mi-ai zis să mai vin și mâine,
fără să-mi dai vreun indiciu, un număr, un viciu,
măcar o țigară fumată de gura-ți suavă…
De-atunci tot umblu besmetic
prin blocul nostru excentric
să te caut, să te găsesc
așa cum te-am văzut prima dată
înaltă, frumoasă, întoarsă…
Flori de Iasomie
N-am mirosit niciodata iasomie,dar poate la anul,
Caci auzind despre frumosul ei parfum,
Gandindu-ma la un liliac de vara,
Am luat un puiet in ajunul Craciunului,
O creanga vestejita,infipta intr-un ghiveci ce era,dar,
Puteam sa simt deja,ascuns in spatele cojilor de portocala,
In aburii vinului fiert,fantoma florilor albe.
Ma uitam la acel arbust,cum o mama se uita la copilul ei,
Cu o lumina ce se varsa asupra sa,pana ce creste,
Pentru ca mai departe flacara lui sa o incalzeasca.
Si pe masura ce zilele treceau,se rupeau file din calendar,
Puietul a crescut si cum primavara a spart zidul de gheata al iernii,
Am scos ghiveciul in fata casei sa asculte:
Cantecul pasarilor ce soseau de dupa hotarele de nicaieri,
Ploaia mocnind cum cade pe asfaltul uscat,
Adierea vantului atunci cand albastrul cerului se innegreste,
Zgomotul masinilor nervoase ce se intorceau acasa...viata.
Intre timp cate un mugur incepea sa creasca,apoi mai multi,
Pana cand intr-o seara de aprilie,cand luna a rasarit din praf de stele,
Si arunca spre pamant cu unde aurii de satelit,
In acea lumina,se vedea cum iese singura,timida si verde,o frunza,
Apoi mai multe,pana cand n-am putut sa le mai numar.
Insa ceva in mine se schimbase,asa cum intr-o zi insorita vine furtuna,
Si totusi,cumva micul arbust isi pierduse insemnatatea.
Prea ocupat ducand o viata de om,treceam pe langa ghiveciul din fata casei,
Precum raul de pietre ce isi vede de cursul lui.
Aparusera si primele flori odata cu sarutul cald al verii,
Albe,ovale,le priveam de la fereastra in timp ce scriam aceste randuri,
Vedeam cum oamenii se opreau sa le miroasa,cum se aplecau,
Sa rupa cate o floare sa-i poarte parfumul acasa,
Dar ceva in mine se opunea;ma impacam cu gandul ca mai tarziu,
Voi iesi si am sa simt mireasma florilor,dar nu s-a intamplat niciodata.
Era deja mijlocul lui august,
Acum frunzele nu se mai vad de flori,
Puteam sa simt in aer prospetimea lor de cum deschideam fereastra;
Era ca o chemare,a unei voci angelice venita din inima muntilor,adanc in padure,
Ce te indeamna sa te detasezi de tine,sa plutesti in urma ei,
Ca sa ajungi pe malurile unui lac de safir,in mijlocul unei paduri de brazi.
E locul unde te-ai nascut,pajistea viselor tale intrerupte,
Simti cum ultimele particele din tine se duc departe in zborul fluturilor,
Te simti atras de adancurile apei si te afunzi tot mai adanc,
Si pe masura ce cazi vocea se aude din ce in ce mai infundata,
Pana cand nu o mai auzi deloc si te trezesti din vis.
Eu nu am raspuns chemarii,nu pot spune ca am refuzat-o,dar am amanat-o,
Si o amanam de fiecare data.
Un fior rece am simtit la venirea lui octombrie,
De parca auzeam tipetele unei fiare cum se stinge,
Natura sangereaza si isi varsa ultimele lacrimi inainte de a deveni rece.
Niciodata nu stii cand vine sfarsitul,
Cand auzi pentru ultima data vocea unui om mort.
Azi mi-am amintit de acea voce angelica si cat de mult insemna,
Cum poate o iubire simpla,dar pura sa ajunga doar franturi,
Ce vor muri odata cu ultimele flori de iasomie...si doar o floare a mai ramas,
O ultima chemare slaba;de aceasta data am raspuns,
Mi-am umblat picioarele goale prin bruma ierbii,pana in fata casei,
Unde un ghiveci pe jumatate spart,tinea loc unei plante uscate,
Asemenea unei buruieni pe care urma sa o smulg.
Acolo am simtit ultima suflare a naturii,
Cand floarea uscata din palma s-a sfaramat si s-a lasat dusa in bataia vantului,
Lasand in urma firmiturile unei dorinte...si vocea a murit de tot.
N-am mirosit niciodata iasomie,dar poate la anul.
De la început
Înca sper să te întorci,
Să ne găsim din nou ușor,
Să ne facem c-a început,
Totul de la început.
Și aștept să vii uitând că poate..
Orice om vrea să separe
Drumuri ce n-au altă cale,
Decât cea care-i cu soare.
Soare ce răsare-n zare,
Când privim ochii cei care...
Strălucesc și își vorbesc,
Spunându-și: "Încă te iubesc."