Străinule
străinule, tu ce mai faci?
te mai oprești pe drum, vreodată?
mai rătăcești prin amintiri
sau le-ai uitat, ca altădată?
străinule, tu ce mai zici?
iți mai vorbești măcar în gând?
te mai întrebi de ce-ai plecat
sau te convingi că-i totu-n rând?
străinule, tu cum te simți?
te doare lipsa mea vreodată?
ori tu traiesti fără regret,
ca și cum n-am fost odată?
străinule, ce ai mai făcut?
ai mai privit în urma ta?
sau ți-ai găsit alt drum mai bun,
fără să-ți pese cineva?
străinule, cum mai gândești?
mai crezi în vorbe, promisiuni?
mai juri că n-o să pleci vreodată
sau taci, ca-n toate cele luni?
străinule, îmi ești străin.
si te privesc ca pe oricine.
nu te mai caut. nu mai doare.
nu mai există noi – nici mâine.
Категория: Стихи про любовь
Все стихи автора: Paula Tomescu
Дата публикации: 22 марта
Просмотры: 142
Стихи из этой категории
Sunt vinovat...
Sunt vinovat, iubito, că plouă de o lună,
Și pielea ta firavă de soare e privată,
Iar ochii tăi albaștri pe mine se răzbună,
Și stau ascunși în casă cu ușa încuiată.
Sunt vinovat, iubito, că pasărea nu cântă,
Și glasul tău de înger cu ea a muțit,
Îmi curge prin ureche tăcere voastră cruntă,
Și mă înțeapă zilnic în tâmplă un cuțit.
Sunt vinovat, iubito, că iarna nu mai pleacă,
Și flori nu mai răsar din lutul obosit,
Pe fruntea ta albită o umbră se apleacă,
Iar sângele din mine e stors și istovit.
Sunt vinovat, iubito, că pașii ți-s de gheață,
Și nu mai recunosc căldura de dincolo de prag,
Ți-e visul raza blândă, pierdută-n dimineață,
Iar eu, un cer căzut, ce nu-ți mai este drag.
Sunt vinovat, iubito, că lumea se sfărâmă,
Sub pleoapa ta aprinsă de-un vis incendiat,
Și plâng cu tine-n noapte, și dorul mă sugrumă,
Dar nu știu cum să vindec ce nu am vătămat.
Sunt vinovat, iubito, că frunza nu mai crește,
Că ramurile plâng cu toate în răspăr,
Și tu, de-atâta jale, blestemi culori celeste,
În loc de glas și zâmbet, în loc de adevăr.
Sunt vinovat, iubito, că-n tine se închide,
Un anotimp cu soare, cu râsul tău curat,
Ți-ai risipit lumina în vorbe prea rigide,
Și-n loc de drum spre tine, pustiu ai semănat.
Sunt vinovat, iubito, că totul ne desparte,
Că nu mai știu ce simți, ce vrei, ce te-a durut,
Și-aș da cuvântul vieții din mine mai departe,
Să-mi pot rosti iertarea, s-o iau de la-nceput.
Sunt vinovat, iubito, că-n clipa ce apune,
Nu știu să-ți spun durerea decât tăcând mereu,
Că-n mine stă o noapte cu zorii împreună,
Și pentru tot dezastrul, de vină-s numai eu...
Poem de amor pentru tine
Te-aș putea iubi infinit,
Începând de acum...
Sau de când o să vrei!
Chiar de ieri...
O să-ți scriu un poem de mă lași,
Tu iubirea fiind,
Sau sărutul sau Luna zâmbind,
Celor ce ar vrea să se plimbe sub ea...
Oare tot ce-i trecut a murit?
Amintirele mor sau dor ori plâng,
Sau au aripi ce le-nalță la Cer
Zboară și dispar se topesc?
Cui îi pasă de ieri sau de ce-i apus?
Nu ești tu dragostea însăși
Iar eu sclavul amorului tău,
Viața ce o port la picioare ți-o pun,
Și te rog să mă lași să îți scriu
Cât de mult mi-ai lipsit,
Și că vreau să îți fur al tău de arome parfum și întregul mister,
Sau perpetuum dulcele-ți și de taină sărut...!
Nu ești tu doar un Înger sosit
Ce nu știe decât să iubească etern?
Nu ești tu chiar Amorul cel viu
Care vrea să dea viață celor triști,
Sau pierduți cum sunt eu?
(12/13 februarie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
Așa cum o făceam odată
Simt că nu te mai iubesc,
Așa cum o faceam odată
Căci mâinile mi-au obosit,
Ținând in ele lumea toată
Stelele mereu mă ceartă,
Ca le iau luna pentru tine
Dar nu ai vrut-o și n-o vrei,
Prin simplul fapt că-i de la mine
Câmpul, acum mă alungă,
Că l-am lăsat fără de flori
Gândindu-mă că o să-ți ajungă,
Incât să nu te temi de ploi
Mama-natură mă urăște,
Căci am făcut-o a doua oară
Sã pună iarnă in al meu suflet,
lar in al tău doar primăvară
Să rog păsările să-ți cânte,
Nu știu de-aș face tocmai bine
Și în zadar sper să te uit,
Când tot ce scriu e despre tine
Să ma citiți....
„Să mă citiți în vers”
de A.Turcanu
De-ar fi să mor, s-o fac sub cer curat,
Când pomii plâng și frunza nu mai spune,
Să fiu lăsată-n colțul cel uitat,
Sub doi cireși, cu rădăcini în lună.
Să nu-mi aduceți flori din piață, goale,
Nici panglici reci, cu nume ce nu știu —
Aduceți liniștea — s-o lase-n vale,
Și-un vers din mine, spus încet, târziu.
Nu vreau coroane grele, ruginite,
Ci o tăcere-n care să-ncăpem —
Să-mi citiți poemele rostite
Ca pe-o icoană scrisă din blestem.
Să-mi spuneți dorul doar privind hârtia,
Să nu strigați ce n-ați simțit nicicând —
Citiți-mi gândul, nu doar poezia,
Și-n fiecare cuvânt — fiți un legământ.
Să nu veniți cu slove de-nvățate,
Ci cu o inimă ce-a înțeles —
Că eu am ars în nopți neumblate
Și m-am făcut, încet, un singur vers.
Lăsați-mi lângă cruce o privire
Și poate-o carte, dacă vântu’-adie —
Am fost o rană plină de iubire
Ce a rămas doar liră-n poezie.
Și dacă vreți să știți — cine-am fost eu,
Priviți cireșii goi, în nopți cu lună —
Acolo sunt… în vers și în tăcere —
Semnez cu sufletul:
"Mica Poetă", tăcută și nebună.
Vis lucid
Era noapte si tu rară
Şi te auzeam in vis.
Şi sunai ca-n paradis,
Ca o coardă de chitară.
Lucea fereastra veche in noapte
Cu sticla-i crăpată prin care
Se strecura vie amintirea ta
Vibrându-mi urechea cu şoapte.
Intrai nepoftita si ma făceai
Să tremur la zumzete mici
Imi era frica sa-mi intri-n vis?
Sau deja intrasei si erai aici?
Şi nu mai esti o realitate..
În vis mi-e luna in eclipsă
Nu mai exişti si-acum te simt
Ca fumul de țigară stinsă.
Sunt vinovat...
Sunt vinovat, iubito, că plouă de o lună,
Și pielea ta firavă de soare e privată,
Iar ochii tăi albaștri pe mine se răzbună,
Și stau ascunși în casă cu ușa încuiată.
Sunt vinovat, iubito, că pasărea nu cântă,
Și glasul tău de înger cu ea a muțit,
Îmi curge prin ureche tăcere voastră cruntă,
Și mă înțeapă zilnic în tâmplă un cuțit.
Sunt vinovat, iubito, că iarna nu mai pleacă,
Și flori nu mai răsar din lutul obosit,
Pe fruntea ta albită o umbră se apleacă,
Iar sângele din mine e stors și istovit.
Sunt vinovat, iubito, că pașii ți-s de gheață,
Și nu mai recunosc căldura de dincolo de prag,
Ți-e visul raza blândă, pierdută-n dimineață,
Iar eu, un cer căzut, ce nu-ți mai este drag.
Sunt vinovat, iubito, că lumea se sfărâmă,
Sub pleoapa ta aprinsă de-un vis incendiat,
Și plâng cu tine-n noapte, și dorul mă sugrumă,
Dar nu știu cum să vindec ce nu am vătămat.
Sunt vinovat, iubito, că frunza nu mai crește,
Că ramurile plâng cu toate în răspăr,
Și tu, de-atâta jale, blestemi culori celeste,
În loc de glas și zâmbet, în loc de adevăr.
Sunt vinovat, iubito, că-n tine se închide,
Un anotimp cu soare, cu râsul tău curat,
Ți-ai risipit lumina în vorbe prea rigide,
Și-n loc de drum spre tine, pustiu ai semănat.
Sunt vinovat, iubito, că totul ne desparte,
Că nu mai știu ce simți, ce vrei, ce te-a durut,
Și-aș da cuvântul vieții din mine mai departe,
Să-mi pot rosti iertarea, s-o iau de la-nceput.
Sunt vinovat, iubito, că-n clipa ce apune,
Nu știu să-ți spun durerea decât tăcând mereu,
Că-n mine stă o noapte cu zorii împreună,
Și pentru tot dezastrul, de vină-s numai eu...
Poem de amor pentru tine
Te-aș putea iubi infinit,
Începând de acum...
Sau de când o să vrei!
Chiar de ieri...
O să-ți scriu un poem de mă lași,
Tu iubirea fiind,
Sau sărutul sau Luna zâmbind,
Celor ce ar vrea să se plimbe sub ea...
Oare tot ce-i trecut a murit?
Amintirele mor sau dor ori plâng,
Sau au aripi ce le-nalță la Cer
Zboară și dispar se topesc?
Cui îi pasă de ieri sau de ce-i apus?
Nu ești tu dragostea însăși
Iar eu sclavul amorului tău,
Viața ce o port la picioare ți-o pun,
Și te rog să mă lași să îți scriu
Cât de mult mi-ai lipsit,
Și că vreau să îți fur al tău de arome parfum și întregul mister,
Sau perpetuum dulcele-ți și de taină sărut...!
Nu ești tu doar un Înger sosit
Ce nu știe decât să iubească etern?
Nu ești tu chiar Amorul cel viu
Care vrea să dea viață celor triști,
Sau pierduți cum sunt eu?
(12/13 februarie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
Așa cum o făceam odată
Simt că nu te mai iubesc,
Așa cum o faceam odată
Căci mâinile mi-au obosit,
Ținând in ele lumea toată
Stelele mereu mă ceartă,
Ca le iau luna pentru tine
Dar nu ai vrut-o și n-o vrei,
Prin simplul fapt că-i de la mine
Câmpul, acum mă alungă,
Că l-am lăsat fără de flori
Gândindu-mă că o să-ți ajungă,
Incât să nu te temi de ploi
Mama-natură mă urăște,
Căci am făcut-o a doua oară
Sã pună iarnă in al meu suflet,
lar in al tău doar primăvară
Să rog păsările să-ți cânte,
Nu știu de-aș face tocmai bine
Și în zadar sper să te uit,
Când tot ce scriu e despre tine
Să ma citiți....
„Să mă citiți în vers”
de A.Turcanu
De-ar fi să mor, s-o fac sub cer curat,
Când pomii plâng și frunza nu mai spune,
Să fiu lăsată-n colțul cel uitat,
Sub doi cireși, cu rădăcini în lună.
Să nu-mi aduceți flori din piață, goale,
Nici panglici reci, cu nume ce nu știu —
Aduceți liniștea — s-o lase-n vale,
Și-un vers din mine, spus încet, târziu.
Nu vreau coroane grele, ruginite,
Ci o tăcere-n care să-ncăpem —
Să-mi citiți poemele rostite
Ca pe-o icoană scrisă din blestem.
Să-mi spuneți dorul doar privind hârtia,
Să nu strigați ce n-ați simțit nicicând —
Citiți-mi gândul, nu doar poezia,
Și-n fiecare cuvânt — fiți un legământ.
Să nu veniți cu slove de-nvățate,
Ci cu o inimă ce-a înțeles —
Că eu am ars în nopți neumblate
Și m-am făcut, încet, un singur vers.
Lăsați-mi lângă cruce o privire
Și poate-o carte, dacă vântu’-adie —
Am fost o rană plină de iubire
Ce a rămas doar liră-n poezie.
Și dacă vreți să știți — cine-am fost eu,
Priviți cireșii goi, în nopți cu lună —
Acolo sunt… în vers și în tăcere —
Semnez cu sufletul:
"Mica Poetă", tăcută și nebună.
Vis lucid
Era noapte si tu rară
Şi te auzeam in vis.
Şi sunai ca-n paradis,
Ca o coardă de chitară.
Lucea fereastra veche in noapte
Cu sticla-i crăpată prin care
Se strecura vie amintirea ta
Vibrându-mi urechea cu şoapte.
Intrai nepoftita si ma făceai
Să tremur la zumzete mici
Imi era frica sa-mi intri-n vis?
Sau deja intrasei si erai aici?
Şi nu mai esti o realitate..
În vis mi-e luna in eclipsă
Nu mai exişti si-acum te simt
Ca fumul de țigară stinsă.
Другие стихотворения автора
Dar..
Sub cerul Moldovei se-așterne o tăcere,
Cei ce pleacă îşi lasă visele-n zadar,
Ura-i ca o umbră ce crește-n durere,
Nu aș vrea să învinovățesc pe nimeni, dar…
Copiii își uită rădăcinile-n depărtare,
Iar dorul ce-i mistuie rămâne tot amar,
Pe pământul ce cândva le-a fost alinare,
Nu aș vrea să învinovățesc pe nimeni, dar…
Moldova se-apleacă sub povara uitării,
Cu inimi goale, ce nu mai găsesc hotar,
În urma lor rămâne ecoul depărtării,
Nu aș vrea să învinovățesc pe nimeni, dar…
Drumuri de Dor
Plecăm departe, lăsând în urmă plaiul,
Dealuri tăcute, părinți la geam privesc,
Cu dor în suflet ne uităm graiul,
În țări străine speranțe ne clădesc.
Moldova, mă întorc la tine-n zori,
Cu pași pe drum bătut,
Părinții ne așteaptă, cu ochii plini de dor,
În inimă purtăm pământul cel tăcut.
În ochii lor, iubirea stă cuminte,
Când trenul trece, plecăm în depărtări,
Ne cheamă dealuri, păduri ce-s fără minte,
Întoarce-te, măcar în vis, când cazi în zări.
Pământul nostru plânge că-i uitat,
Fântâni ce s-au uscat în așteptare,
Moldova-i tot acasă, neschimbat,
Dar noi plecăm, cu visuri în schimbare.
Ninge cu regrete
Ninge peste străzi uitate,
Peste gânduri fără rost,
Peste vise destrămate
Și ce-a fost, si ce n-a fost..
Ninge peste tot ce doare,
Peste tot ce-am amânat,
Peste nopți ce dor in taina,
Peste tot ce n-am uitat.
Și se-așază blând, pe suflet,
Un tăcut și alb oftat—
Parcă ninge cu regrete,
Parcă ninge cu păcat.
Nu te-am rugat 3
puteam vorbi abia, abia,
când te-am visat venind spre mine.
dar n-a fost pasul tău, era
doar vântul ce a trecut prin vene.
nu te-am rugat să-mi fii erou,
nici stea pe cer sau răsărit.
dar să mă strigi, măcar cu dor,
te intrebi vreo dată… ai greșit?
nu te-am rugat. am așteptat
Să fii cumva, să vii încet.
dar timpul tot te-a îngropat…
si eu te-am plâns făra regret.
Nu te-am rugat 2
nu te-am rugat să-mi fii erou,
nici stea pe cer sau răsărit.
dar să mă strigi, măcar cu dor,
te intrebi vreo dată… ai greșit?
Zbatere
sub ploapele-ți de timp trudite,
se-ascunde visul obosit,
speranțe vechi și risipite,
in gandu-ți ce s-a risipit.
prin ani te-ai dus, prin ani te-ntorci,
ca un străin pe drumul tău,
înveți să ceri, înveți să porți
povara lumii fără rău.
oameni se nasc, oameni apun,
va niște frunze-n vânt purtate,
unii iubesc, alții se pun
statuie-n visele uitate.
si-n toată zbaterea aceasta,
in mersul vietii ne-ncetat,
rămâne-n noi doar ce ne-apasă—
un om, un dor, un gând uitat.
Dar..
Sub cerul Moldovei se-așterne o tăcere,
Cei ce pleacă îşi lasă visele-n zadar,
Ura-i ca o umbră ce crește-n durere,
Nu aș vrea să învinovățesc pe nimeni, dar…
Copiii își uită rădăcinile-n depărtare,
Iar dorul ce-i mistuie rămâne tot amar,
Pe pământul ce cândva le-a fost alinare,
Nu aș vrea să învinovățesc pe nimeni, dar…
Moldova se-apleacă sub povara uitării,
Cu inimi goale, ce nu mai găsesc hotar,
În urma lor rămâne ecoul depărtării,
Nu aș vrea să învinovățesc pe nimeni, dar…
Drumuri de Dor
Plecăm departe, lăsând în urmă plaiul,
Dealuri tăcute, părinți la geam privesc,
Cu dor în suflet ne uităm graiul,
În țări străine speranțe ne clădesc.
Moldova, mă întorc la tine-n zori,
Cu pași pe drum bătut,
Părinții ne așteaptă, cu ochii plini de dor,
În inimă purtăm pământul cel tăcut.
În ochii lor, iubirea stă cuminte,
Când trenul trece, plecăm în depărtări,
Ne cheamă dealuri, păduri ce-s fără minte,
Întoarce-te, măcar în vis, când cazi în zări.
Pământul nostru plânge că-i uitat,
Fântâni ce s-au uscat în așteptare,
Moldova-i tot acasă, neschimbat,
Dar noi plecăm, cu visuri în schimbare.
Ninge cu regrete
Ninge peste străzi uitate,
Peste gânduri fără rost,
Peste vise destrămate
Și ce-a fost, si ce n-a fost..
Ninge peste tot ce doare,
Peste tot ce-am amânat,
Peste nopți ce dor in taina,
Peste tot ce n-am uitat.
Și se-așază blând, pe suflet,
Un tăcut și alb oftat—
Parcă ninge cu regrete,
Parcă ninge cu păcat.
Nu te-am rugat 3
puteam vorbi abia, abia,
când te-am visat venind spre mine.
dar n-a fost pasul tău, era
doar vântul ce a trecut prin vene.
nu te-am rugat să-mi fii erou,
nici stea pe cer sau răsărit.
dar să mă strigi, măcar cu dor,
te intrebi vreo dată… ai greșit?
nu te-am rugat. am așteptat
Să fii cumva, să vii încet.
dar timpul tot te-a îngropat…
si eu te-am plâns făra regret.
Nu te-am rugat 2
nu te-am rugat să-mi fii erou,
nici stea pe cer sau răsărit.
dar să mă strigi, măcar cu dor,
te intrebi vreo dată… ai greșit?
Zbatere
sub ploapele-ți de timp trudite,
se-ascunde visul obosit,
speranțe vechi și risipite,
in gandu-ți ce s-a risipit.
prin ani te-ai dus, prin ani te-ntorci,
ca un străin pe drumul tău,
înveți să ceri, înveți să porți
povara lumii fără rău.
oameni se nasc, oameni apun,
va niște frunze-n vânt purtate,
unii iubesc, alții se pun
statuie-n visele uitate.
si-n toată zbaterea aceasta,
in mersul vietii ne-ncetat,
rămâne-n noi doar ce ne-apasă—
un om, un dor, un gând uitat.