SFÂRŞIT-AM PRIBEGIA

    Nu vreau să vorbesc...
    Căci vorbele mi-ar răsuna străine, 
    Vreau doar în braţe să te ţin...
    Să te sărut ca-întâia oară...,
    
    ... Să simt din nou,
    Urcând în mine 
    Magia primului sărut...
    
    Nu vreau să te privesc...
    Căci ochii mei mă-nşeală, 
    Vreau doar să te ating...
    Să te sărut ca-întâia oară...,
    
    ... Să simt din nou,
    Cum se scoboară-n mine 
    Magia primului sărut...
    
    Nu vreau să plec fără să ştii...
    Că toată viata mea am vrut,
    Să stau în umbra ta...
    Să-ţi spun din când în când...,
   
    ... Că vreau să simt din nou,
    Cum se strecoară-n mine 
    Magia primului sărut...

    Zâmbind, am mai facut un pas către neant,
    Pierdut, îmi regăsesc iarăși, ritmul constant,
    În ecou nesfârșit de lacrimi și bocete mute,
    Am să îndrept ale cenotafului tăioase cute…
    
    Căci propria-mi efigie, calm, mă așteaptă,
    În carusel de lumină îmi văd viața în șoaptă,
    Prin mine, alte timpuri, oameni și fapte,
    Se trec culese cu grijă ca fructele coapte…
    
    Elogioase cuvinte săpate în piatră umbrită,
    Povestesc grav despre lumea mea infinită,
    Epitaful meu e demult erodat și expus,
    În tăceri măiestrit zdrențuite-n apus...
    
    Pe loc nu pot să stau, să zăbovesc o clipă,
    Căci viața curge înspre-a timpului risipă,
    Străluminat, șovăitor, dar foarte important,
    Zâmbind, am mai facut un pas către neant...

    Ningea cu floare de cais...
    Şi-albastrul cerului promis,
    Încet se risipea color,
    Însângerând petale de bujor...
    
    Şi-n jurul meu plutea uşor,
    Înmiresmat, parfum de nor,
    Rupt îmi părea din paradis,
    Şi mă simţeam ca un proscris...
    
    Şi-n suflet mi se strecura tiptil,
    Străluminând surâsul de copil -
    Un fluturaş cu aripi de-ametist,
    Ce dănţuia ca un artist...
    
    Şi-oricât eram de-nfrigurat şi trist,
    Cu-alură de boem – renascentist,
    Tot îmi doream să fiu gentil,
    Cu fluturaşul cel subtil...

    Câteodată mă-ntreb cu privirea pierdută-ntre rânduri,
    Prin palide pagini nescrise până la capăt,
    Cum tu mi-ai pășit în umbră-mi și-n gânduri,
    Iar inima-mi bate nebună, adâncită în freamăt...
    
    Te simt strâns lipită de șoaptele nopților mele,
    Și-n pletele tale de-argint mă știu împlinit,
    Sub cerul înalt săvârșit în candide stele,
    Pe care-l cuprind în palme spre roș asfințit...
    
    Și te văd cu ochii mijiți de nesomn în amurg,
    Pretinzând că la rândul tău dormi liniștit,
    Și-am să număr din nou infinite clipe cum curg,
    Umbrindu-ți pe gene sărutul mult prea grăbit...
    
    Iar mai târziu, cu răbdare-n priviri, te vei trezi,
    Ca să afli curat, dintâi, de la mine,
    Că-n viața noastră se va naște o nouă zi,
    Și atunci vei ști că voi fi mereu lângă tine...

    Cu ochii mijiți spre cerul peticit de nori,
    Priveam crepusculul a o mie de culori,
    Căci stau acum și mă-ntreb oare,
    A fost apus, sau răsărit de soare?
    
    Că numai soarele cu-a lui menire,
    Îmbracă în culori întreaga omenire,
    Caleidoscopul din lumina lui se naște,
    Etern, izvor universal de raze caste,
    
    Ce împlinește o lume în culori, senină,
    O lume-n care nu există rău sau vină,
    Un loc în care doar culorile pictează,

    Spirale de lumină ce-n vise luminează…

De poți, să-mi dai de veste,
Din frământarea mărilor celeste,
Că se vor ridica din nou furtuni,
Din prea cinstitele genuni.

Nici bocet mut, nici nepăsare,
C-am plâns cu lacrimile-amare,
Îngenuncheat cu fruntea în țărână,
Cu inima-mi pulsând în vână. 

Și am rămas fără cuvânt,
Cu sufletul umbrit de pământ,
Tânjeam după un răsărit de soare,
Să scap din ale morții gheare. 

C-am rătăcit drumul spre casă,
Veșnic pierdut în ceața groasă,
Ne mai găsindu-mă pe mine,
M-am născocit din cărți străine.

Și m-am făcut cuvinte iară,
Precum o ploaie subtilă de vară,
Am strălucit în curcubeie vaste,
Umbrind poteci pe valurile caste.

Uitându-mă final spre umbra mea,
Stârnită de un felinar din calea grea,
Am înțeles că sunt lumină caldă, pură,
Celor ce-n piețe vorbele îmi fură.

Mi am făcut un dus cald,

Dar tot rece sunt.

Inima mi e goala 

Și sufletul plăpând.

Nimic nu mai simt 

Totul e gol,

Ma n velesc bine 

Și ma pun la somn.

Dar e greu, e greu s adorm

Când toate amintirile 

Ies la iveala,

Eu plang și ma sufoc

În amintirea goala.

Îmi aduc aminte cum ma priveai,

Cat de frumos te purtai.

Nu cred ca se poate

Sa mai iubesc pe cineva

Cum te iubesc pe tine.

Veșnic în sufletul și mintea mea,

Căci nu te pot uita,

Sper sa nu te pierd

Căci lumea n treaga v a dispărea.

Ma faci sa zâmbesc

Chiar de nu te străduiești.

Când te vad,

Sufletul îmi canta.

Inima mi se umple.

Mi se umple de fericire,

Când ești lângă mine.

Când îți simt mirosul cald

Și ochii sclipitori,

Ma reincarc cu magia lor.

Dar din păcate,

Totul e doar o amintire

Blocata între

Chin și iubire..

Cerul e iubit de stele
Dar tu nu o poți vedea
Venus arde în flăcări intense
Deși Soarele doar îl încălzea

Pământul nostru a rămas gol
De furtunile lui Jupiter purtate
Ne-am pus totul în pericol
În loc să mergem mai departe

Te aveam in gândurile mele
Precum Saturn între inele
Te urmam oriunde de nebun
Tu erai Uranus, eu Neptun

Am rămas un Mercur singuratic
Ai fugit pe Pluto, mă simt apatic
Te-ai oprit însă pe Marte
Să observi ce ai lăsat în spate

În noapte simt cum treci

Printre picuri reci,

Cu starea ta de toamnă 

Încerc să rămân calmă...

Te afunzi în foșnet de frunze

Uscate,pătrunse 

De frig, de uitare

Aștepți o schimbare 

Te privesc de departe

Printre frunze uscate

Totul e apăsător și greu

La fel ca sufletul meu

Toamna afară, toamnă în mine,

Mă apasă iarna ce vine

De ce nu mi-ai spus astă vară

Că totul se stinge și o să doară?

Rece timpul, rece și tu

Te așteptam, dar acum nu...

Te mai aștept la primăvară 

Te mai aștept ca în prima seară..

Mă doare geana ce cuprinde 

Atăta gol și disperare

În negura ce se întinde

Din cei carpați ,până la mare.

Mă doare gustul amar de fiere 

Al omeniei care piere

Și-și flutură aripa neagră 

Pe vatra mea și - a cea dragă.

Mă doare, dar o spun în gând 

Ca  ca râul în vale spumegând

Ca un torent deslănțuit 

Din mii de suflete pornit.

Mă doare faptul că nu știu

Să bat în porți când e pustiu

Și glasul slab cum să ajungă

Intligent în țara junglă.

Mă doare și ce dacă doare 

Și ce dacă țara moare?

Și ce dacă floarea-i seacă?

Dragii noștri ,fug și pleacă 

Ducând traiul vinețiu 

Suflet gol și dor pustiu.

A întâlnit-o când era flăcău

În satul de dincolo de deal,

Mergând la ea cu bicicleta

Sau chiar, încălecând un cal.

Purta în suflet o frică zilnic

Să nu e-o fure vreun cavaler,

Când nu putea să o curteze

Și liber n-avea...de la boier. 

Lungă-i părea o săptămână

Și ziua de duminică s-apară,

Că doar în zi de sărbătoare

Putea s-o plimbe...pe afară. 

Mult timp n-avea s-o vadă

Și doar cât maica-i stabilea,

Făra să-i prindă... oră târzie

C-altfel era pe ei, mare belea. 

Ce scriu a fost...în alte timpuri

Când mama era o domnișoară,

Iar tata un frumos băiat din sat

Un pretendent...mâna să-i ceară. 

Povestea o cunosc de l-amândoi

Pe când eram copil și-i întrebam,

Să aflu cum și und ' s-au cunoscut

Când lângă ei în pat mă cuibăream. 

......................................

Ei doi au fost părinții noștri dragi

Care acum s-au dus, fiind chemați,

De Cineva ce locul Sus le-apregătit

Lăsându-ne în lacrimi...neconsolați!.

Veșnică blajină tăcere,
O neașteptată răpire, al tău glas, inima-mi cere,
Coloană de marmură străbate rapid ca un ecou,
Ecoul falnic muzei pătrunzător sufletului nou.
Adâncită în altă coloană, vocea ta dulce cadou.

Tremurând de emoție, cu povești trăite întâmplări,
Alt pas, o revoluție, învăluit în misterioși fiori.

Dar captivat de glas, n-am putut a ți-le privii.
Unice formațiuni de literele, gradină de cuvinte vii
Legate întâmplării neplăcute, șirag vechi de perle,
Caldă a ta voce, simțită serenadă ale cerului stele,
Etern dispărut, furat de coloane, pierdut printre ele.

Din "Volumul Ceai de portocale și scorțișoară"