Sentimentul

Un farmec în apus de noapte,

Sclipește amplu-n a ta pleoapă

Și amețit de moarte șoapte,

Un sentiment uitat dezgroapă.

 

O clipă-n care luna plină,

Se stinge într-un ritm generic,

Ca omorât de nicotină,

Să te sărut în întuneric.

 

Captiv în vis de realitate,

Iar urmăresc al tău atu:

Vreau să cuprind tot universul,

Căci universul meu ești tu.

 

Un farmec în apus de noapte,

Te face să îți pierzi privirea,

Inconștientă iar de fapte,

Te amețește-ncet iubirea.

 

Ne pierdem în săruturi ample,

Udați de-a cerurilor apă,

Căci noi suntem cuprinși acuma

De sentimentul ce dezgroapă.


Категория: Стихи про любовь

Все стихи автора: Maxim Pasa poezii.online Sentimentul

Дата публикации: 6 февраля

Timp de citire: ~1 min.

Просмотры: 618

Авторизуйтесь и комментируйте!

Другие стихотворения автора

Retrospectivă

Partea I: Geneza absolută.

 

Nimic, nici timp, nici întuneric,

În jur se varsă vers pe vers,

Lipsit de viață și generic,

Se naște-al nostru univers.

 

Un haos făr’ de chip și nume,

Materie făr’ de lăcași,

Începe-n taină să îndrume

Ai universului urmași.

 

Colapsuri vii și violente,

Conchid în singularități.

Lipsit de har; de sentimente:

Un univers de unități.

 

În solitudine deplină,

Și-n amalgam de realitate,

Într-o cadență grea, divină,

Se naște o fraternitate.

 

O legătură strâns croită,

Nelimitată-n timp și vieți,

De univers adânc unită

Și așteptată de poeți.

 

Trec ani, din mii în miliarde,

Și-apoi din miliarde-n mii,

Aceeași indivizibilitate,

Rezistă-n anarhie, rezistă-n armonii.

 

 

Partea II: Pre-geneza definitorie inițială.

 

E toamna lui două mii trei,

Nouă septembre, miez de noapte,

În lipsă de-un stabil temei,

În univers, materia se zbate.

 

O mică rază nesfârșită,

Plutește printre supernove,

Lipsită de culoar și conduită,

Dărâmă-n matematici și in slove.

 

E-acea fraternitate uimitoare:

Se-ndreaptă-n deviere spre Pământ,

Dar în decelerare arzătoare,

Se-aude parcă suspinând.

 

Micuța unitate se divide

În două mici particule de stea,

Din care una scade în orbite,

Iar cea de-a doua, tot pe loc stătea.

 

Particula ce orbitează,

Se mișcă-n lipsă de recul,

Pe când cea ce staționează,

Formează parcă un tumul.

 

Și fracțiunea orbitantă,

Se-ndreaptă brusc către Pământ,

Iar cea stabilă și restantă,

Se-aude-n hohote plângând.

 

 

Partea III: Geneza definitorie inițială.

 

E ora trei, două minute-amare,

Pământul naște un copil,

Ce parcă ar fi vrut să zboare:

Dădea din mâini ca un debil.

 

Plângea umil, dar nebunatic,

De parcă dragostea-și pierduse,

Iar al său plâns tot mai sălbatic,

Ore întregi se menținuse.

 

Și totuși plânsul s-a sfârșit,

Băiatul soarta-și acceptase,

În starea-și vagă prăbușit,

Nici lacrimă nu-i mai rămase.

 

Trecut-au luni, doișpe-exact,

Copilu-un anișor avea,

Era chiar ziua lui de fapt,

Dar încă nu putea mergea.

 

Jucându-se pe-afară cu copiii,

Ceva în inimioară-l înțepă,

Și amețit de tainele prostirii,

În piciorușe brusc se ridică.

 

Copilul agitat și nebunatic,

Prin curte, în neștire tot aleargă,

Pân’ se oprește brusc ca un lunatic,

Și cerul vrea cu ochiul său să spargă.

 

În ceruri iar materia se zbate,

Particula ce-n taină aștepta,

Printre steluțe vii și variate

Înițiază tandru-a se mișca.

 

Se aranjează molcom în orbite

Și răbdător așteaptă suspinând,

O rază fină spre Pământ emite,

Copilul prinde-un zâmbet slab și blând.

 

 

Partea IV: Geneza definitorie finală.

 

Și iarăși luni trecut-au în neștire.

Nouăsprezece martie, două mii cinci.

Într-o măiastră, amplă strălucire,

Particula se-așterne în pelinci.

 

Coboară agresiv și nebunatic

Spre noul și eternul ei lăcaș,

Și într-un ger târziu, primăvăratic,

Se naște pe Pământ un nou urmaș.

 

O firavă și gingașă copilă,

Frumoasă ca o zână din povești,

Drăguță, zâmbăreață și umilă,

Că dac-o vezi n-ai cum să n-o iubești.

 

 

Partea V: Izolarea spațio-temporală.

 

Și uite că acum în univers

Steluțele ajuns-au pe Pământ,

Necunoscute-n spațiu și în vers,

Și neștiind de-al lor discernământ.

 

Și anii tot se surpă-n nicăieri,

Prezentul e concis, dar relativ,

Cuprinși de fericiri și de dureri,

Copiii viețuiesc rezumativ.

 

Striviți de izolare reciprocă,

Nici nu știau de ce li se urma,

În existență grea și univocă,

Drumul comun stătea a se forma.

 

 

Partea VI: Drumul comun. (Trecere la persoana I)

 

Și în sfârșit te-am întâlnit pe tine,

Fără să știu că te-am iubit mereu,

Delimitați de-a timpului cortine,

Am sfărâmat al nostru separeu.

 

Am revenit iubire iar acasă

Și ne-am iubit cuminte și deplin.

Atât de firavă, atât de grațioasă,

Că mă topesc în ochiu-ți cristalin.

 

Ești inima ce-mi bate în orbite,

Un helix în al nostru ADN,

Un satelit în nopțile-mi umbrite,

Prestigioasă ca un OZN.

 

Și te-am iubit în neștiință aspră,

Inconștient de-al nostru sentiment,

Dar să-ți admir iubirea ta măiastră,

O viață nu-mi va fi suficient.

Еще ...

Condiție

Să stăm iubire-n câmp de trandafiri,

A lor mireasmă gândul să ne-adie,

Să ne-alintăm în calde convorbiri;

Să ne simțim ca-n vers de poezie.

 

Apusul o să stea cu noi de veghe,

Va aștepta sărutul senzual,

Se va-ntrista că-i fără de pereche,

Și ne va lumina sentimental.

 

O briză rece, aspră, dar umilă,

Mă va chema să te cuprind îndată,

Iar liniștea obscură și subtilă,

Te lasă de iubire invadată.

 

Acel moment va prelungi în veci,

Căci buzele n-or vrea să se desprindă,

Vom alerga pe-a cerului poteci,

Să ne privim sărutul

În a oceanelor oglindă.

Еще ...

Lacrimile ei

Lacrimile ei mă-mbată-

‘n nostalgie de copil:

Palidă și neschimbată

De al vieții proiectil.

 

Lacrimile ei dictează

A iubirii veșnicie,

Sentimentul ce-i sculptează

În amar și poezie.

 

Lacrimile ei reflectă

Umbra stinsului ecou,

Nostalgia fricii noastre

Îmbibate-ntrun stilou;

Un stilou ce încă scrie

Dulcea noastră poezie,

Un stilou ce nu-ncetează

Să prezică ce urmează.

 

Lacrimile ei tratează,

Lacrimile ei salvează,

Lacrimile ei păstrează

Sentiment de neînvins.

 

Lacrimile ei cedează

Din moment ce ne-am cuprins.

Еще ...

Înmormântare

Ziua nu mai este zi,

Noaptea tot noapte ramâne

Și iar incep a auzi

Voci istovite din țărâne.


Mâinile îndrept spre cer,

Si iar mă rog spre-a ta iertare.

Aș vrea din nou să îți ofer

O amplă, dulce sărutare.


Vazut-am ieri cum clătinai,

Cu glas tremurător mormântul.

Mi-e dor cum noaptea enunțai

Că vei mișca din loc pământul.


Aș oferi a mea iubire,

În schimbul învierii tale,

Dar ai pășit spre mântuire,

Printr-o stupidă-nmormântare.

Еще ...

Graiul

Limba să domnească peste-al nostru plai,

Limba româneasca, vechiul nostru grai!

S-o vorbesc, s-o mângâi, s-o înnebunesc,

Căci în mine zace suflet românesc!


Să n-o dăm uitării! Să n-o evităm!

Sa ne zboare-n spirit, noi so-nfiripăm!

Să-i rănim pe toți cei care o rănesc,

Să cinstim cu toții graiul românesc!

Еще ...

Стихи из этой категории

Iubitule

Tremur în nopțile calde când

Brațele tale nu mă feresc de vânt

Când

E liniște de mormânt

Când

Iubirea îmi trece prin gând

Și mă ridică blând

De pe pământ

Când

Pe ușă te zăresc intrând

Când

Te privesc ca pe un sfânt

Când

Numele tău devine alt cuvânt

Еще ...

Plouă peste tot în jurul tău

Plouă peste tot in jurul tau,

Dar nici un picur nu te poate atinge

Iar de ți-e frig,te poți piti lângă inima mea,

Unde-i un foc,ce-n veci nu se va stinge

 

Nu te-ntrista si uită-te,

Cum te salută, din pomi, frunzele

Chiar de le spală cerul in tristete,

 Blândețea ta,doar,poate sã le înece

 

Dar nu e timpul așa tare,

Să te preschimbe dintr-o floare

Nici suferință asa mare,

Să-ți poată fura din culoare

 

lar primăvara,când mai vine,

Iți dã toate florile

Sã vezi că timpul,chiar de trece

Îți lasă petalele

Еще ...

Frunza

La fel te-am pierdut şi astăzi ca ieri,
un mugur născut în vechi primăveri,
de ramuri atârnă doar lacrimi şi dor,
departe, o frunză se-aşterne din zbor.

Când timpul se-opreşte în braţele tale,
eşti foc ce se stinge prin văi senzuale,
te poartă chiar frunza ce vântul sărută,
curgi freamăt de gând în trăirea avută.

Mi-e verdele frunzei şi hrană, şi-otravă,
copacul mă prinde-n coroana-i hulpavă,
din ramuri curg patimi, simt seva trăirii,
eşti suflet de frunză, chiar frunza iubirii.

Vrăjită de noapte sub bolta-nstelată,
în braţele toamnei te-arunci însetată,
arzi patimi ascunse-n tăceri ostenite,
sub verdele crud nasc culori veştejite.

Din ramuri golaşe mai pâlpâie vise,
frânturi de trăire în versuri nescrise,
o frunză-i departe, purtată de vânturi
spre zări de iubiri ferecate în cânturi.

O vorbă se-ascunde în bobul de rouă,
prin lumea întreagă cărările-mi plouă,
sunt ramuri în mine, au coaja-nroşită,
fântâni oglindind al meu suflet ispită.


La fel te-am pierdut şi astăzi ca ieri,
un mugur născut în vechi primăveri,
de ramuri atârnă doar lacrimi şi dor,
m-aplec spre o frunză căzută şi mor.

Еще ...

Distanța

Când aproape că muri speranța
Ne apropie distanța.
Și în șoapte reci, dezacordate
Ne-auzirăm glasurile înghețate.

Apropierea ne-a îndepărtat
Fiindcă timpul ne-a uitat.
Fixați am fost în plan trecut
Când am uitat și cine sunt..

Ne surprinde viitorul
Cum infinit se derulează
Precum ața pe mosorul
Unei vieți încă-ncâlcite
Între lacrimi și cuvinte..

Еще ...

Iubire pe împrumut

Cum să trăiesc, cum să respir,

În noaptea ce mușcă, mă simt doar un fir.

Unde să mă duc, unde să mai stau,

Că-n ochii tăi sunt doar un străin.

 

Mă-nchin la stele, doar tăceri in delir,

Îmi caut în sânge un ultim „inspir”.

Caut să‑i arăt lui Dumnezeu chipul tău

Să-mi dea o inimă să te iubesc mereu.

 

Ce lume-i asta, când tu ești tot ce am,

Iar tu-mi dai iubire doar pe împrumut,

Plătesc cu suflet, cu sânge, cu neștiut

Și tot dator rămân, flămând, pierdut.

Еще ...

Amorul de vară

În nopțile senine înveșmântate cu a verii sfântă visare,                                                                                                                 

Freamătul inimii nu își găsește astâmpăr sub pleoapele lunii,                                                                                                         

Murmurul suav al unor gene poate trezi multă frământare,                                                                                                             

Iar în ținuturile conștiinței înmuguresc florile pasiunii.

                                                                                                               

Timpul se dilată și parcă se spulberă în umbra unei clipe,                                                                                                               

Când ochii încremenesc în fața buzelor roșii ce le săruți duios,                                                                                                   

Atunci te poți jura că dragostea te-a luat pe ale ei sublime aripe,                                                                                                   

Și că nu vei putea uita vreodată chipul acela de înger păcătos.

 

Printre degete ți se joacă însuși absolutul și nemurirea,                                                                                                                   

În acea clipă ești stăpânul a tot ce-i dumnezeiesc sub soare,                                                                                                         

Dar tremuri înspăimântat și apoi îți îngheață privirea,                                                                                                                 

Când realizezi că totul a fost doar a verii diavolească visare.

Еще ...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍