Категория: Стихи про любовь
Все стихи автора: Ana-Maria Avram-Rusu
Дата публикации: 14 февраля 2023
Комментарий: 1
Просмотры: 1041
Комментарий
Стихи из этой категории
Déjà vu
E-un loc ce-l știu, și-l știu prea bine,
Deși e prima oară-n drum,
Ca o chemare din vechime
Ce m-a găsit, venit de-acum.
O clipă-n timp se-ntoarce iară,
O umbră tristă, un refren,
Ce-mi amintește, peste seară,
Că parcă totul am mai tren.
Priviri pe care nu le-am spus,
Cu vorbe care n-au fost spuse,
Se-nalță, greu, dintr-un apus
Cu rădăcini în lumi apuse.
E-un vis ce se repetă, veșnic,
Ca foșnetul unei trestii-n vânt,
Și parcă-aș fi, din nou, aici,
Într-un trecut, pe-același gând.
Calea iertării
Atunci când te simți complet pierdut
Și ți-e greu printre oameni să trăiești,
Amintește-ți că există o cale
Și anume să ierți.
Căci, de vrei să iubești mult,
Pentru toți trebuie să te jertfești,
Să renunți la orgoliile tale
Și să înveți să ierți.
Căci și tu, la rândul tău, ai greșit,
Poate aruncând cuvinte aiurea
Sau lovind cu fapte care dor...
„Iartă-mă", cel mai frumos cuvânt
Ce-ți aduce al Raiului pace,
Fiind scara care duce la cer,
Unde-ți vei găsi cunună.
Căci și Hristos, fiind pe pământ,
Când Crucea în spate își duce,
Cu ochi în lacrimi, se roagă sincer:
„Iartă-le a lor vină,
Părinte, căci nu știu ce fac acum."
Deci, de vrei să fii fiul lui Dumnezeu,
Mergi și fă la fel cu semenul tău.
Iertarea e calea cea strâmtă,
În care te faci asemeni lui Hristos,
Luând asupra Sa pedeapsa pe care
A dus-o pentru toți.
Și din coasta Sa, de noi frântă,
Sângele Său cel sfânt și l-a vărsat jos,
Lăsându-și Trupul ca și mâncare,
Ne-a înviat din morți.
Și de atunci, la orice Liturghie,
Auzi: „Acesta este Sângele Meu,
Ce pentru mulți se varsă
Spre iertare de păcate."
Amor fără limite
Ce poate să facă iubirea dintr-un om?
Cum am ajuns din persoana care eram,
La persoana care sunt acum?
Cum a reușit o singură persoană
Să-mi schimbe complet viziunea despre lume și amor?
Cum a putut să mă schimbe la 180°,
Cu ajutorul unei piruete dintr-un vals nesfârșit, cosmic,
În care dansăm îmbrățișați,
Aflați în universul nostru?!
Poate la început par niște întrebări banale,
A unei persoane care se pierde pe sine, pentru a-și regăsi
Cealaltă jumătate,dar el mi-a schimbat percepția
Pe care o aveam asupra vieții și viziunii mele de viitor!
Acum, în loc să mă văd pustiind prin lume,
Pierdută!... Rătăcind prin abisul meu singuratic și întunecat,
Plin de responsabilități și griji, făcându-mă să mă adâncesc
Tot mai mult în lumea muzicii, care pentru o perioadă
M-a învățat să-mi accept destinul
Și să văd și cealaltă față a lumii!
Mă văd alături de el trecând peste toate obstacolele vieții,
Dar și toate obstacolele care vor apărea în calea iubirii noastre!
Mă văd lângă el, într-un amor paradisiac,
Desprins din vise și povești de adormit copiii,
Cu prințese și zmei ,eroi și antieroi !
Sunt recunoscătoare vieții că mi l-a adus în cale,
Dar mai ales lui că a reușit să-mi deschidă inima,
Pe care credeam că o am de piatră
Și nu poate nimeni să o străpungă cu flăcările aromatice ale iubirii!
Îi mulțumesc din suflet că m-a învățat
Cum să iubesc cu adevărat!
Și îi mulțumesc pentru că nu se joacă cu inima mea care...
S-a făcut mică, sclipitoare și mlădioasă de când i-a cunoscut sufletul!
Și... Asta e... Dacă se va întâmpla cândva să ne despărțim,
Prefer să rămân singură,
Pentru că știu că ceea ce simt pentru el este aur pur,
Iar o dată cu plecarea lui de lângă mine,
Va muri și o jumătate din mine!
Mai bine eram copac
Când în ochii tăi mă uitam
In adâncul abis cădeam
Poate măcar un vals am fi dansat
Însă planul meu deja era stricat
La miez de noapte, uitându-mă la cer
Eu încă încerc să sper
Eu totuși sper ca voi uita
Dar simt cum încă mă-urmarește umbră ta
Însă încă îmi alină inima
Dulcea, poezia ta
Uneori mă gândesc ce-ar trebui să fac
Dar de-această dată cred că e mai bine să tac
Însă așa, mă simt înecat în lac
Iar în gandu-mi mă gândesc
Mai bine eram copac...
Amor
M-ai încolțit și sângele în vine
mi-a înghețat.
Erai așa frumos pictat
și n-am uitat
cărarea către tine.
În ochii tăi și iernile-s povești
de mai
și poate că de când mă ai,
lipsit de grai,
și doru este.
Oprește- mă, ori nu mă depărta
de visul meu,
în care te găsesc mereu -
un Dumnezeu.
și nu te pot uita.
Ai întârziat și azi
Ce frumoasa este dragostea de fapt…
si eu ma pierd cu gandul tot la noi
Iar acum cred in minciuni
afectiunea lor mi-a lasat urme
Ce este mai nedrept
decat o inima pura
imbatata acum cu durere
Este atat de just —
doar o naiva fara suflare,
prinsa-n mreje.
Si ma voi fii invatat vreodata?
ma voi fii ars la degete atat de tare,
sa vreau sa ma scufund in lacul cosmosului
inghetat —
Unde stelele ma orbesc,
unde inteapa cu coltii lor…
Si cand intr-un final ma voi opri in loc,
nu voi mai gravita intre douazeci si unu de sentimente
poate voi deveni imuna
la loviturile lor
Si la acelea
ale celor din lume.
Déjà vu
E-un loc ce-l știu, și-l știu prea bine,
Deși e prima oară-n drum,
Ca o chemare din vechime
Ce m-a găsit, venit de-acum.
O clipă-n timp se-ntoarce iară,
O umbră tristă, un refren,
Ce-mi amintește, peste seară,
Că parcă totul am mai tren.
Priviri pe care nu le-am spus,
Cu vorbe care n-au fost spuse,
Se-nalță, greu, dintr-un apus
Cu rădăcini în lumi apuse.
E-un vis ce se repetă, veșnic,
Ca foșnetul unei trestii-n vânt,
Și parcă-aș fi, din nou, aici,
Într-un trecut, pe-același gând.
Calea iertării
Atunci când te simți complet pierdut
Și ți-e greu printre oameni să trăiești,
Amintește-ți că există o cale
Și anume să ierți.
Căci, de vrei să iubești mult,
Pentru toți trebuie să te jertfești,
Să renunți la orgoliile tale
Și să înveți să ierți.
Căci și tu, la rândul tău, ai greșit,
Poate aruncând cuvinte aiurea
Sau lovind cu fapte care dor...
„Iartă-mă", cel mai frumos cuvânt
Ce-ți aduce al Raiului pace,
Fiind scara care duce la cer,
Unde-ți vei găsi cunună.
Căci și Hristos, fiind pe pământ,
Când Crucea în spate își duce,
Cu ochi în lacrimi, se roagă sincer:
„Iartă-le a lor vină,
Părinte, căci nu știu ce fac acum."
Deci, de vrei să fii fiul lui Dumnezeu,
Mergi și fă la fel cu semenul tău.
Iertarea e calea cea strâmtă,
În care te faci asemeni lui Hristos,
Luând asupra Sa pedeapsa pe care
A dus-o pentru toți.
Și din coasta Sa, de noi frântă,
Sângele Său cel sfânt și l-a vărsat jos,
Lăsându-și Trupul ca și mâncare,
Ne-a înviat din morți.
Și de atunci, la orice Liturghie,
Auzi: „Acesta este Sângele Meu,
Ce pentru mulți se varsă
Spre iertare de păcate."
Amor fără limite
Ce poate să facă iubirea dintr-un om?
Cum am ajuns din persoana care eram,
La persoana care sunt acum?
Cum a reușit o singură persoană
Să-mi schimbe complet viziunea despre lume și amor?
Cum a putut să mă schimbe la 180°,
Cu ajutorul unei piruete dintr-un vals nesfârșit, cosmic,
În care dansăm îmbrățișați,
Aflați în universul nostru?!
Poate la început par niște întrebări banale,
A unei persoane care se pierde pe sine, pentru a-și regăsi
Cealaltă jumătate,dar el mi-a schimbat percepția
Pe care o aveam asupra vieții și viziunii mele de viitor!
Acum, în loc să mă văd pustiind prin lume,
Pierdută!... Rătăcind prin abisul meu singuratic și întunecat,
Plin de responsabilități și griji, făcându-mă să mă adâncesc
Tot mai mult în lumea muzicii, care pentru o perioadă
M-a învățat să-mi accept destinul
Și să văd și cealaltă față a lumii!
Mă văd alături de el trecând peste toate obstacolele vieții,
Dar și toate obstacolele care vor apărea în calea iubirii noastre!
Mă văd lângă el, într-un amor paradisiac,
Desprins din vise și povești de adormit copiii,
Cu prințese și zmei ,eroi și antieroi !
Sunt recunoscătoare vieții că mi l-a adus în cale,
Dar mai ales lui că a reușit să-mi deschidă inima,
Pe care credeam că o am de piatră
Și nu poate nimeni să o străpungă cu flăcările aromatice ale iubirii!
Îi mulțumesc din suflet că m-a învățat
Cum să iubesc cu adevărat!
Și îi mulțumesc pentru că nu se joacă cu inima mea care...
S-a făcut mică, sclipitoare și mlădioasă de când i-a cunoscut sufletul!
Și... Asta e... Dacă se va întâmpla cândva să ne despărțim,
Prefer să rămân singură,
Pentru că știu că ceea ce simt pentru el este aur pur,
Iar o dată cu plecarea lui de lângă mine,
Va muri și o jumătate din mine!
Mai bine eram copac
Când în ochii tăi mă uitam
In adâncul abis cădeam
Poate măcar un vals am fi dansat
Însă planul meu deja era stricat
La miez de noapte, uitându-mă la cer
Eu încă încerc să sper
Eu totuși sper ca voi uita
Dar simt cum încă mă-urmarește umbră ta
Însă încă îmi alină inima
Dulcea, poezia ta
Uneori mă gândesc ce-ar trebui să fac
Dar de-această dată cred că e mai bine să tac
Însă așa, mă simt înecat în lac
Iar în gandu-mi mă gândesc
Mai bine eram copac...
Amor
M-ai încolțit și sângele în vine
mi-a înghețat.
Erai așa frumos pictat
și n-am uitat
cărarea către tine.
În ochii tăi și iernile-s povești
de mai
și poate că de când mă ai,
lipsit de grai,
și doru este.
Oprește- mă, ori nu mă depărta
de visul meu,
în care te găsesc mereu -
un Dumnezeu.
și nu te pot uita.
Ai întârziat și azi
Ce frumoasa este dragostea de fapt…
si eu ma pierd cu gandul tot la noi
Iar acum cred in minciuni
afectiunea lor mi-a lasat urme
Ce este mai nedrept
decat o inima pura
imbatata acum cu durere
Este atat de just —
doar o naiva fara suflare,
prinsa-n mreje.
Si ma voi fii invatat vreodata?
ma voi fii ars la degete atat de tare,
sa vreau sa ma scufund in lacul cosmosului
inghetat —
Unde stelele ma orbesc,
unde inteapa cu coltii lor…
Si cand intr-un final ma voi opri in loc,
nu voi mai gravita intre douazeci si unu de sentimente
poate voi deveni imuna
la loviturile lor
Si la acelea
ale celor din lume.
Другие стихотворения автора
Gânduri pentru mama
Pe când brațele-mi sunt reci
Și mă găsesc în disperare,
Doar la tine mă gândesc,
Căci mi-ești dulce alinare
Tu-mi ești înger când greșesc
Și când plouă, tu-mi ești soare.
Tu-mi ești stele-n bezna nopții
Și când sec, tu îmi ești mare.
Aș da la schimb o lume-ntreagă
Să te pot vedea zâmbind,
Să te văd, cu ochii calzi,
Spre mine-n pași grăbiți venind...
Mai tare te-aș fi strâns de mână,
Mai mult ți-aș fi cântat cu drag
De-aș fi știut cât de mult suferi
Când mă vezi plecând din prag...
Îmi pare rău c-am dispărut
Și că nu ți-am spus de ce
Cu noaptea-n cap, fără măcar
O lacrimă să-ți mai pot șterge...
Îmi pare rău că sunt departe,
Iară casa e prea goală
Și că-n cea mai neagră noapte
N-are cin’ să-ți spună „mamă”...
Zile
Sunt zile când înlocuiesc paharul de vin cu sticla
și zile când nu rămân urme de ruj pe ea;
când adaug și ultima țigară din pachet
sau când mă amețește doar fantoma parfumului tău.
Sunt zile când las lumina aprinsă
și când apare o a doua pernă lângă a mea;
când aștept să te văd pe unde n-ai mai pășit de mult
sau să ne întâlnim după ce adorm.
Sunt zile când îți spun lucruri pe care nu le auzi
și când te caut pe unde nu exiști;
când îți pictez zâmbetul în ceașca de ceai
și o uit lângă mine până se răcește;
când te strâng în brațe puțin prea tare
și apoi te las să dispari, pentru că nu ești aici;
când îți fac mai mult loc sub umbrelă
ca să realizez că nici măcar nu plouă.
Sunt zile când mi-e dor de tine
Zile și zile despre noi – eu și tu.
Sonată
Ți-am cântat pe corp sonate
Pieptul tău era vioara,
Arcuș din degete-am făcut
În taină, când se lasă seara.
Un secret și-o eternitate
Împărțeam sub un cearșaf
Și nu am fi lăsat vreodată
Iubirea să ne facă praf.
La final, doar o fantomă
Bântuia în lung și-n lat,
Răsăritul, prea devreme,
Îmbrăca al nostru pat.
Doi străini noi am rămas
Când zorii zilei ne-au străpuns
Și-ntre noi un glas uitat
Și-ntrebări fără răspuns.
Așteptare
Am dat foc cearșafurilor noastre
Și le-am privit cum ard.
Le-am privit cum s-au făcut cenușă
din ceea ce de mult
ne îmbrățișa trupurile ascunse de necunoscutul zilei ce urma.
Le-am părăsit în camera noastră,
Le-am lăsat să fie devorate de creaturile nopților în care nu mai erai acolo.
Am rămas cu o cenușă mai dulce decât dispariția ta
Pentru că am putut privi așternuturile noastre prefăcându-se în nimic.
Tu, în schimb, nu mai erai când m-am trezit
Nu mi-ai dat dreptul de a te vedea plecând pentru ultima oară;
Nu mi-ai lăsat nici măcar vreun sărut sau vreo scrisoare,
altfel încă aș fi avut o bucată din tine în care mi-aș fi vărsat lacrimile.
Între timp, lacrimile au devenit râuri
Cu fiecare oră în care te-am așteptat
și nu veneai.
Râurile au devenit cascade
Cu fiecare seară în care te-am așteptat
și nu veneai.
Cascadele au devenit lacuri
Cu fiecare săptămână în care te-am așteptat
și nu veneai.
Lacurile au devenit oceane
Cu fiecare lună în care te-am așteptat
și nu mai veneai.
Rămâneam fără aer,
mă înecam,
și am decis să îți las amintirea să dispară în locul meu;
S-a scufundat împreună cu o parte din mine.
Cealaltă parte, însă, mi-a rămas
pentru că este singura parte care nu a murit încă din seara de când ai plecat.
Necunoscuta
Mă uit la necunoscuți
când lumina-ncet apare.
Mă uit timid la o străină
care pare-ncrezătoare.
Mă uit și-ncep să cercetez:
ochi. nas. buze. nas. ochi.
ceva în suflet mi-a murit.
totuși... parcă te cunosc.
Doi ochi, o gură și un nas:
nimic deosebit.
totuși... ne-am mai întâlnit.
Mă uit la necunoscuți
atunci când soarele răsare.
Mă uit în oglindă.
Rămas-bun
Ne luarăm rămas-bun
Cu aceleași cuvinte pe care mi le șopteai
Noaptea, când amorțeam împreună,
Iar dragostea era îndeajuns.
Ai plecat pe același drum
Pe care ne plimbam de mână
Strâns lipiți, cu foc în suflet
Nestins nici de cea mai aprigă furtună
Sau de gelozia lunii solitare.
Spun cuvinte pe care nu le poți auzi
Și nu pentru că nu mai ești aici,
Ci pentru că niciodată nu ai ascultat atent
Bătăile inimii care ți le strigau în față
Sau ecoul lor muribund, ajuns până în ai mei ochi.
Când m-ai părăsit, ai uitat să îți iei și umbra,
Pentru că încă o găsesc în patul
În care îmi încălzeai trupul cu ardoare
Și dintr-un oarecare motiv inexprimabil
Evit să o alung.
Cu timpul, va pleca și ea,
La fel ca tine.
Voi pleca și eu
De fapt, am plecat deodată
Însă nu îmi dau seama unde am dispărut.
Gânduri pentru mama
Pe când brațele-mi sunt reci
Și mă găsesc în disperare,
Doar la tine mă gândesc,
Căci mi-ești dulce alinare
Tu-mi ești înger când greșesc
Și când plouă, tu-mi ești soare.
Tu-mi ești stele-n bezna nopții
Și când sec, tu îmi ești mare.
Aș da la schimb o lume-ntreagă
Să te pot vedea zâmbind,
Să te văd, cu ochii calzi,
Spre mine-n pași grăbiți venind...
Mai tare te-aș fi strâns de mână,
Mai mult ți-aș fi cântat cu drag
De-aș fi știut cât de mult suferi
Când mă vezi plecând din prag...
Îmi pare rău c-am dispărut
Și că nu ți-am spus de ce
Cu noaptea-n cap, fără măcar
O lacrimă să-ți mai pot șterge...
Îmi pare rău că sunt departe,
Iară casa e prea goală
Și că-n cea mai neagră noapte
N-are cin’ să-ți spună „mamă”...
Zile
Sunt zile când înlocuiesc paharul de vin cu sticla
și zile când nu rămân urme de ruj pe ea;
când adaug și ultima țigară din pachet
sau când mă amețește doar fantoma parfumului tău.
Sunt zile când las lumina aprinsă
și când apare o a doua pernă lângă a mea;
când aștept să te văd pe unde n-ai mai pășit de mult
sau să ne întâlnim după ce adorm.
Sunt zile când îți spun lucruri pe care nu le auzi
și când te caut pe unde nu exiști;
când îți pictez zâmbetul în ceașca de ceai
și o uit lângă mine până se răcește;
când te strâng în brațe puțin prea tare
și apoi te las să dispari, pentru că nu ești aici;
când îți fac mai mult loc sub umbrelă
ca să realizez că nici măcar nu plouă.
Sunt zile când mi-e dor de tine
Zile și zile despre noi – eu și tu.
Sonată
Ți-am cântat pe corp sonate
Pieptul tău era vioara,
Arcuș din degete-am făcut
În taină, când se lasă seara.
Un secret și-o eternitate
Împărțeam sub un cearșaf
Și nu am fi lăsat vreodată
Iubirea să ne facă praf.
La final, doar o fantomă
Bântuia în lung și-n lat,
Răsăritul, prea devreme,
Îmbrăca al nostru pat.
Doi străini noi am rămas
Când zorii zilei ne-au străpuns
Și-ntre noi un glas uitat
Și-ntrebări fără răspuns.
Așteptare
Am dat foc cearșafurilor noastre
Și le-am privit cum ard.
Le-am privit cum s-au făcut cenușă
din ceea ce de mult
ne îmbrățișa trupurile ascunse de necunoscutul zilei ce urma.
Le-am părăsit în camera noastră,
Le-am lăsat să fie devorate de creaturile nopților în care nu mai erai acolo.
Am rămas cu o cenușă mai dulce decât dispariția ta
Pentru că am putut privi așternuturile noastre prefăcându-se în nimic.
Tu, în schimb, nu mai erai când m-am trezit
Nu mi-ai dat dreptul de a te vedea plecând pentru ultima oară;
Nu mi-ai lăsat nici măcar vreun sărut sau vreo scrisoare,
altfel încă aș fi avut o bucată din tine în care mi-aș fi vărsat lacrimile.
Între timp, lacrimile au devenit râuri
Cu fiecare oră în care te-am așteptat
și nu veneai.
Râurile au devenit cascade
Cu fiecare seară în care te-am așteptat
și nu veneai.
Cascadele au devenit lacuri
Cu fiecare săptămână în care te-am așteptat
și nu veneai.
Lacurile au devenit oceane
Cu fiecare lună în care te-am așteptat
și nu mai veneai.
Rămâneam fără aer,
mă înecam,
și am decis să îți las amintirea să dispară în locul meu;
S-a scufundat împreună cu o parte din mine.
Cealaltă parte, însă, mi-a rămas
pentru că este singura parte care nu a murit încă din seara de când ai plecat.
Necunoscuta
Mă uit la necunoscuți
când lumina-ncet apare.
Mă uit timid la o străină
care pare-ncrezătoare.
Mă uit și-ncep să cercetez:
ochi. nas. buze. nas. ochi.
ceva în suflet mi-a murit.
totuși... parcă te cunosc.
Doi ochi, o gură și un nas:
nimic deosebit.
totuși... ne-am mai întâlnit.
Mă uit la necunoscuți
atunci când soarele răsare.
Mă uit în oglindă.
Rămas-bun
Ne luarăm rămas-bun
Cu aceleași cuvinte pe care mi le șopteai
Noaptea, când amorțeam împreună,
Iar dragostea era îndeajuns.
Ai plecat pe același drum
Pe care ne plimbam de mână
Strâns lipiți, cu foc în suflet
Nestins nici de cea mai aprigă furtună
Sau de gelozia lunii solitare.
Spun cuvinte pe care nu le poți auzi
Și nu pentru că nu mai ești aici,
Ci pentru că niciodată nu ai ascultat atent
Bătăile inimii care ți le strigau în față
Sau ecoul lor muribund, ajuns până în ai mei ochi.
Când m-ai părăsit, ai uitat să îți iei și umbra,
Pentru că încă o găsesc în patul
În care îmi încălzeai trupul cu ardoare
Și dintr-un oarecare motiv inexprimabil
Evit să o alung.
Cu timpul, va pleca și ea,
La fel ca tine.
Voi pleca și eu
De fapt, am plecat deodată
Însă nu îmi dau seama unde am dispărut.
Cristos