Rănită

2 тысячи ночей я вижу один сон

2 тысячи ночей забыть его пытаюсь

2 тысячи ночей в ушах один и тот же звон

2 тысячи ночей здоровым притворяюсь

2 тысячи ночей целую твои руки

2 тысячи ночей в глаза твои смотрю

2 тысячи ночей я слышу сердца стуки

2 тысячи ночей любовь тебе дарю

2 тысячи ночей здоровым притворяюсь

2 тысячи ночей в ушах один и тот же звон

2 тысячи ночей забыть его пытаюсь

2 тысячи ночей в глазах один и тот-же сон

Fug spre al tău gând,

Insist,vreau să întru,

Mă primești zburând,

Spre tine,cu al meu gândul.

În brațe să te iau,

Dulce să te sărut,

Doar cu tine vreau să stau,

Te privesc,ca la început.

Strânge-mă de mâini,

La al tău piept tu mă primește,

Dintr-o străină,

Ai devenit una ce mă iubește !

Mă gândesc atâta oară, la tine

Deși, in realitate, trei cuvinte îs prea puține,

Din cap să-mi ieși, tu nu ai vrut

Cinci ori ca la început.

Recunosc , realitatea m-a străpuns

Par o fată ce nu are nimic de ascuns,

Mi-ai ieșit din cap, dar mi s-a părut

Cinci ori ca la început .

Tu, un băiat înalt, dar nu aș fi crezut ,

Că m-ar fi atras vreodată , deci am tăcut .

Iar după luni- împreuna ce le-am petrecut ,

Cinci ori ca la început.

Te ignoram, interes alături căutam

Cu tot sufletul , dar firul l-am pierdut,

“De ce el?” mă întrebam , mă tot pierdeam

Cinci ori ca la început.

Să fi fost ochii cei blânzi,

Ori zâmbetul atât de încrezut ?

Te-am uitat, dar tot mi-ai apărut

Cinci ori ca la încăput.

Ești libertin, nu cauți nimic în serios

Altele fug, uneori pare chiar grețos .

Iar eu stau, uitându-mă dintr-un colț tăcut

Cinci ori ca la început.

Mi-e frică să recunosc, nici prietenelor, nici ție,

Uneori mi-e rușine s-o fac și pentru sine.

Dar nu pot schimba nimic din trecut

Cinci ori ca la început.

Și iată-mă acum, in speranța ca totul se va schimba

Caci știu, niciodată nu voi primi atenția ta…

Încerc și eu sa pun un punct,

Cinci ori ca la început.

Dacă ai știi cât de pătrunse îmi ard gândurile, când ele ma poartă spre tine. Iar cât de pătimașa ma simt-n taina nopții, atunci când lacrimile nu mi le mai țin-n frâu și le las pustii să zboare

Dacă ai știi cât de tare ma doare dorul de tine căci flacără iubirii noastre încă arde atât de vie și plăpândă-n mine.  În scrierile pe care le scriu, ard atât de profund de dor și amăgire

Dacă ai știi....știi de fapt, deși se spune că ce nu știi, nu te doare, dar tu îmi știi toată ființa, dar oare știi ca trec-n neființă când te scriu pe sufletul meu?Sentimentul e atât de viu, dar sufletul mi-e doar mort făr' de iubire. Credeam ca știi sa iubești, te credeam om

Și nu orice om, omul meu de nădejde, dar tu știai prea bine ca al meu foc ardea cu atâta intensitate-n interiorul neputinței mele, dar tu n-ai ucis nici cel mai mic suspin. Și dacă atunci m-ai cunoscut atât de bine de ce nu ai vrut să mă alini? De ce mi ai făcut autopsie trupului meu ca să afli de ce sunt rece, iar sufletul mi-e mort, dacă oricum cu toate rănile mele ai plecat ca frunzele frânte a unui amăgit pom?

Ai știut, străine iubit, oh ai știu totul din sufletul-mi abis, dar ai preferat sa taci printre umbre mute. M-ai părăsit știind mult prea bine c-am sa mor de dorul tău căci n-am pe nimeni alături, iar viața-mi fără de vreun rost tom.

Iubitul meu cu chip de înger,

Pari din exterior un fulger.

Dorul care mă cuprinde,

Nu accepți că e pentru tine..

În urma unei concluzii, 

Nu înțeleg sensul furtunii.

Așteptarea și dorul meu, 

Chemarea la îngerul meu..

Caldura sufletului tau saruta obrazul meu rece.

Zambetul tau plin de speranta,

Este antidotul inimii mele triste.

Ochii tai plini de iubire,

Reflecta ca un luceafar strada vietii mele.

Glasul tau bland si dur in acelasi timp,

Este ca o pendulare pentru linistea mea.

Sarut mainile tale cele pline de povesti.

Sarut mainile tale cele ce-au trait o viata.

Sarut mainile ce o viata,

Mi-au fost temelia sufletului meu!

Luna, când acum iarna cedează.

Zăpada și viscolul nu mai apar,

Iar razele de soare scânteiază

Și sentimentele de negură dispar.

Februarie își amintește veacul

Când viscolul și gerul domneau.

Zăpada ce acoperea bageacul

Și țurțurii la ferestre înlemneau.

Zăpada ce se așternea pe câmp,

Protecția semănăturilor de toamnă,

Era o slujnică a iernii ca anotimp

Și își ducea solia sa solemnă.

Azi, anotimpul se uită cu îngrijorare,

Că am întâmpinat bucuroși căldura,

Lăsând soarele să ne înconjoare,

Uitând că-n case fumega campadura.

La finele anotimpului de iarnă,

Așteptam primăvara cu nerăbdare,

Ca iarna câmpul să-l deștearnă,

Și luna martie să apară-n calendare.

Natura toată se înviora și înverzea.

Flora încolțea, înfrunzea și poleniza.

Ciripitul păsărilor sunet slobozea,

Iar tânărul anotimp ne armoniza.

Lună, nu mă-ntrista cu lacrimi amare,

Nu-mi spulbera speranțele-n viață,

Nu-mi alunga cântecul de chemare

Ci păstrează-mi zorii pentru dimineață.

Dăruiește-mi tăcerea unei nopți de mister.

Luminează-mi calea cea lungă și grea,

Invită stelele să transforme timpul auster

Și să nu-mi mai măsoare tulburarea.

În tăcere aud vântul cum bate

Și privesc drumul apei sălbatic,

Și-aud zgomote surde, departe

Create de-ntreg alaiul empatic.

Apleacă asupra-mi palida sclipire

Ca blândă și calmă natura să devină,

Și din contopire, sufletul să mă inspire

Ca noile speranțe în gându-mi să revină.

Gândul bun nu pleacă din minte

Dacă sufletul  nu-i dă un impuls.

Și spiritul momentelor sfinte

Ce aduce cu sine al inimii puls.

Atmosfera creată în jurul familiei

Oferă darul de preț la care visăm.

Împreună aducem omagiul veseliei

Și într-un ritm divin, în rond, dansăm.

Luminițele vii și mirosul de vanilie,

Și dulciurile cu gust de scorțișoară,

Noaptea sfântă memorată în Biblie,

Toate dau iubirea care ne înconjoară.

Vin negru pentru nopțile albe,

Flori roz pentru zilele negre,

Lumina stelelor pentru tenebre,

Să-mi fie mereu toate salbe.

Natura toată să-mi inspire

Un gând născut în conștiință,

Oferit de suflet ca dorință

De multe drumuri fără oprire.

Să dăruiești mereu cu prietenie,

O picătură din iubirea magică,

Cu care să înalți în viața pașnică

O fântână a bucuriei și de armonie.

Întinsă pe patul moale, cu miresme aparte

Prin fereastră priveam către cer departe,

Într-o noapte caldă de vară, la luna plină

Și-n minte aveam cânturi ca de mandolină.

Un freamăt în suflet palpitând a izvorât

Căci în gând de mult timp era zăvorât,

Dând naștere unui sentiment romantic

Și simțuri dezvăluindu-se anacreontic.

Lumina misterioasă a lunii pătrundea

În interiorul camerei prin perdea,

Creând un joc magic profund liniștitor,

Dar în același timp destul de ispititor.

În caleidoscopul ritmului din inimă

Și al sentimentelor ce îl animă,

Încet pleoapele ochilor s-au îngreunat

Și dorințele cu visul s-au împreunat.

Oh! Gânduri, gânduri,

Voi timpul mi-l furați, 

Voi zâmbetul mi-ascundeți.

Sunteți ca niște lanțuri

Ce mă cuprind întru totul,

Ca niște vânturi aspre

Ce ochii îmi închid,

Spre a nu vedea adevărul

Acela crunt și rece.