Iubire peste toate...

Orbit de dragoste am fost,

Și făceam toate pe de rost,

Aveam curaj și sânge rece,

Cu zeii mă puteam întrece...

Orbit de amor cu sânge fiert,

O viață am stat să te aștept,

Dar mi-ai înfipt cuțitu-n piept,

Și-nțelegând ce e nedrept,

Mi se deschise ochiul drept,

Și-am plâns ca un copil nătâng,

Ce-am risipit voiam să strâng,

Și brusc am încetat să plâng,

Când se deschise și ochiul stâng,

Și-am început să văd că ești altfel,

Un lup în pielea unui miel,

Orbit de dragoste, știam;

Că tu ești pasărea din ram,

Că tu ești raza mea de soare,

Că ești și rana ce mă doare,

Că ești și leac și bun balsam,

Că erai totul ce aveam...

Acuma stau privind spre geam,

Că orb fiind eu te vedeam,

Stau nemișcat și-ntruna plâng,

Cu inima și numai ochiul stâng.

Piane se-aud din eter, 

Lumea pe stradă dansează, 

Totul e alb și e ger, 

Dar nu mai contează. 

Fulgii-ntr-o horă se prind, 

Iarna întruna valsează, 

Frigul obrajii aprind, 

Dar nu mai contează. 

Zăpada tot crește mereu, 

Iar dansul tainic vibrează, 

Gerul se lasă mai greu, 

Dar nu mai contează. 

În geamuri luminile-apar,

Și umbre pe ziduri pictează,

Orașul devine altar,

Dar nu mai contează.

Sub pași scârțâind cristalin,

Soarele aruncă o rază,

Clipele curg mai divin,

Dar nu mai contează.

Ninsoarea se cerne ușor,

Și albul în alb se așază,

Dar mie doar de tine mi-e dor, 

Și-i tot ce contează.

În mine vorbesc și azi despre tine,

Deși pustietatea mă străbate,

Iar cel mai rău îmi este când e bine,

Și toate lacrimile-mi sunt uscate.

În mine sângele-ți mai curge încă,

Deși în clinici mi se caută o venă,

Să îmi trateze rana ta adâncă,

Rămasă ca un corp străin în genă.

În mine pe furiș mai simt săruturi,

Pe tâmpla albă uscate-s mângâieri,

Deși m-am înarmat cu mii de scuturi,

Săgeți mă-mpung constant de nicăieri.

În mine îți șoptesc aiurea bună seara,

Deși sunt plin de gesturi imprudente,

Sunt condamnat pe veci să port povara,

Și cicatrici din infantile accidente.

În mine zorii mușcă cu silă din amurg,

Și fiecare zi îmi pare o pierdută clipă,

În care n-am avut puterea să ajung,

În încercarea ta de zbor să-ți fiu aripă.

Voi da un ordin pomii să-nflorească,

Atunci când ochiu-ți cată spre livezi,

Uscata iarbă subit să înverzească,

Ca primăvara pe câmpuri să o vezi.

În glasul meu vor tremura văpăi,

Chemându-te din zările pierdute,

Pe brațele amputate voi căra călăi,

Să curme rugăciunea inimii tăcute.

Și-atuncea vântul blând ne va veghea,

Ca un străjer al nopților de miere,

Iar timpul, obosit, se va pleca

Să ne adoarmă-n leagăn de tăcere.

Cu pași de rouă vom călca prin stele,

Pe drumuri unde nimeni n-a umblat,

Și din cuvinte vom zidi castele,

Ce vor șopti prin ziduri neîncetat.

Vom retrăi și clipe ce au fost absente,

Când doru-a ars în taina unui plâns,

Și vom culege din tăceri stridente,

Săruturi dulci ce nu primeau răspuns.

Ai plecat și zile negre,

Pogorât-au peste mine,

Inima îmi stă de veghe,

Și întreabă despre tine.

Suferință ani de-a rândul,

Draga inimă îndură,

Și întreabă tainic gândul,

Unde e iubirea pură?

Ochii-s triști, izvor de lacrimi,

Alinarea lor e dusă,

Ard mocnit cuprinși de patimi,

După dragostea răpusă.

Pași se-ndreaptă tremurând,

Înspre geam precum o turmă,

Însă nu-i...și rând pe rând,

Se întorc pe aceeași urmă.

Toamna e acum târzie,

Frunza cade, tu plecată...

Luna îmi pare străvezie,

Sunt mai trist ca niciodată.

Uscată e peniţa-n toc,

Iar muză nu mai am deloc,

Urlă cuvântul aşternut pe foaie,

Iar mâna mi-e tot mai greoaie.

În bucăţi rima se sfarmă,

În cap ideea se răstoarnă,

Nimic nu mă mai încântă,

Şi-a mea liră nu mai cântă.

Deşertu-n faţă mi se-ntinde,

Tristeţea jalnic mă cuprinde,

Mi-e dor de izul de cerneală,

De buchea scrisă cu migală,

Mi-e dor de mine şi de muză,

De toţi acei ce mă acuză,

De cartea de la căpătâi,

Şi de iubirea mea dintâi.

Și-n acel moment,

A mea respirație s-a oprit ,

A mea inimă s-a stins, 

Uitându mă și așteptând,

Al tău sărut rătăcit .

Rece și amar ..

Dar dureros de dorit,

A ta mână caldă pe-a mea față palidă,

Ai tăi ochi aprinși în ai mei albăstrui,

Al tău oxigen în ai mei plămâni.

Ești o pată albă în al meu suflet,

Dar nu vreau să te înnegresc...

Asistenta șefă ieși din cameră și, cu lacrimi în ochi, se îndreptă spre biroul ei. Luase o hotărâre. De fapt dorea să revină la starea de dinainte, când poza fiicei sale stătea ascunsă într-un raft. Îi mai rămăsese doar o singură amintire. O amintire pe care o va îngropa pentru totdeauna. Luă conul roșu și se îndreptă spre pădure.

Păsările cerului pot fugi acolo unde omul nu le poate ajunge. Din atâtea animale, doar păsările se pot depărta de lumea oamenilor, poate de aceea sunt cele mai invidiate viețuitoare. Când zbori cu avionul, trăiești cu frică și neîncredere înălțimea și sigur ți-ai dori să ai aripi asemeni lor. Tânăra mamă încerca să răspundă cu convingere întrebărilor nevinovate ale fetiței, dar îi era tare greu să-și abată mintea de la ceea ce va urma după ce avionul va ateriza la București.

— Mamă, de ce nu zboară alături de noi nicio pasăre? Doar sunt atât de multe pe cer.

— Avioanele fac zgomot și păsărilor nu le plac zgomotele.

— De aceea sunt așa de multe în pădure? Pentru că acolo este liniște?

— Da, iubito.

— Când erai mică făceai liniște pentru a auzi cum vorbesc păsările?

— Stăteam culcată ore întregi la umbra copacilor și le ascultam.

— Și ai învățat limba lor?

— Păsările nu vorbesc. Doar cântă.

— Nu este adevărat. Nu cântă tot timpul. Uneori vorbesc. Și atunci se adună două câte două.

— De unde știi?

— Le-am văzut eu în grădină. Cele mici se joacă pe crengi iar cele mari zboară în cercuri mari din ce în ce mai sus.

— Ești tare deșteaptă, fata mea.

— Nu sunt, mamă, pentru că nu știu ce spun.

• Păi, vezi! Înseamnă că nu vorbesc. Dacă ar vorbi, oamenii ar fi descoperit limba lor și eu, și tu, am fi învățat limba lor la școală.
• Ba vorbesc, mamă, dar sunt mult mai deștepte decât omul și nu vor să-și spună secretele. Mă înveți și pe mine?

— Ce anume?

— Ce înseamnă cuvântul „mamă”?

— Unde ai auzit cuvântul acesta?

— L-ai spus tu în baie, când te uitai în oglindă și păreai că ești singură pe lume.

— Of, mamă! Nu pot fi singură pe lume. Doar te am pe tine.

— Ce înseamnă „mamă”, mamă?

O doamnă se uita amuzată la cele două și greu se putu abține să nu râdă. I se adresă celei mici.

— Ai auzit de România?

— Nu am auzit. Ce este România?

— Este o țară la fel ca țara ta și acolo copiii spun mamelor lor „mamă”.

— Când vorbești cu fiica ta, îți spune „mamă”? Asta înseamnă că ea este copilul tău?

— Așa este. Și imediat ce o să ajungem la sol, o să vezi multă lume strigând „mamă”.

— Noi mergem în România, mamă?

— Așa este draga mea. Mergem în România.

Fetița renunță să mai pună vreo întrebare, deoarece avionul cobora printre nori și nu departe tocmai zărise pe geam o pasăre.

În locul fetiţei, tânăra mamă începu să o descoase pe vecina de scaun.

— Sunteți româncă? Vorbiți românește?

— Da, sunt! Dumneavoastră?

— Nu sunt. Oarecum sunt. Dar nu vorbesc românește.

— Ce vă duce în România?

— Vreau să-mi regăsesc o bună prietenă. Nu ne-am văzut de mult. De prea mult timp. Nici nu știu dacă o voi găsi.

— Sper din toată inima să o găsiți. Prietenii români sunt cei mai loiali din lume și nimeni nu poate să-ți fie mai aproape decât un prieten român.

Încercase în grabă să învețe câteva cuvinte românești, dar ori de câte ori spunea în engleză „Mamă, eu sunt fiica ta” o stare de neliniște o cuprindea și refuza să găsească acele cuvinte românești care puteau însemna totul sau nimic. Dacă ar întreba-o acum pe această doamnă cum se spune „Mamă, eu sunt fiica ta”? Se îndreptă spre scaunul din dreapta. Femeia o privea încurajator, zâmbind. Părea deschisă unui dialog mult mai intim.

— În România se vorbește mult engleza?

— Aproape toți tinerii o vorbesc, dar și mulți alții.

Cum se spune în română „Vreau să închiriez o mașină cu GPS”?

Doamna râse și i se adresă foarte convingător.

— Of! Nu este nevoie să învățați asta. Nicio firmă de închiriere mașini nu angajează pe cineva care să nu știe limba engleză. Credeam că o să mă întrebați ceva cu care să vă adresați prietenei.

Anunțul din difuzoare anunță aterizarea. Avionul se lăsă lin pe pământ și zgomotul motoarelor deveni și mai puternic împiedicând orice conversație. Câteva ore mai târziu, cele două, mamă și fiică, ieșeau din București îndreptându-se spre nordul țării. Tânăra căută un post cu muzică și printre melodiile cunoscute se strecurau din timp în timp și melodii românești. Atunci fetița devenea mai atentă și o întreba pe mama sa:

— Asta este limba română?

— Da, mamă. Îți place?

— Prietena ta o să vrea să mă învețe românește?

— Nici nu știi cât de mult va dori acest lucru. Dar va trebui mai întâi să o găsim.

— Și dacă nu o să o găsim? O să te superi tare, mamă?

Tânăra nu răspunse și nici fetița ei nu insistase. Peisajul o fermeca și nu înceta să-i arate mamei sale cu degetul fel și fel de lucruri pe care le găsea uneori frumoase, alteori doar ciudate. Pe ecranul GPS-ului şoseaua șerpuia indicând doar cifre seci. La destinație nu era nicio localitate. Erau doar două coordonate care indicau cu precizie un loc minuscul de pe pământ. Un loc al speranței sau dimpotrivă un loc al înmormântării acesteia. Din când în când o voce de femeie anunța:

— Peste trei kilometri intrați în intersecția cu sens giratoriu și continuați pe a doua ieșire.

La fiecare anunț inima ei tresărea. Nu mai erau mulți kilometri și vocea aceea va sfârși prin a face imperturbabil ultimul anunț:

— Peste un kilometru ajungeți la destinație.

Dar oare acele cifre atât de complicate, cu grade și minute, sunt ele și destinația la care visa sufletul ei? Se va înălța oare spre cer cutremurul inimii pentru a mulțumi providenței sau vor picura lacrimi peste o amintire vagă reaprinsă în ființa sa de o scrisoare și de o fotografie?

— Mamă, de ce plângi?

Fără să-și dea seama, pe fața ei se prelinseseră câteva lacrimi.

— Nu plâng, draga mamii. Sunt doar obosită.

— Atunci hai să ne odihnim. Putem continua mâine drumul.

— Dar nu mai avem decât foarte puțin.

— Prietena ta știe că venim? Nu ai vorbit la telefon cu nimeni înainte de a pleca.

— Nu știe.

— Și dacă nu o găsim acasă? Unde dormim?

Tânăra nu mai avu timp să răspundă. De fapt nici nu ar fi știut ce să-i spună fetei sale. Doamna din GPS anunță cu convingere:

— Peste 500 de metri ajungeți la destinație.

Bătăile inimii se înmulțiră și cele câteva case care se ascundeau în spatele unui zid înalt de beton trecuseră neobservate.

— Ați ajuns la destinație.

În fața mașinii stătea o poartă închisă iar alături, pe clădirea mică a portarului, puteai distinge semnul de spital.

— Prietena ta este bolnavă mamă?

— Nu este bolnavă, dar ne oprim aici.

Trase mașina alături. Stătu câteva clipe pe gânduri.

— Intrăm, mamă?

Nu era pregătită. Simțea că înainte de a intra în spital trebuia să caute un suport de care să se sprijine atunci când va veni clipa adevărului. Privi în jur.

— Vrei să ne plimbăm puțin prin pădure? Poate vei putea vedea păsările din România.

— Pot să iau și clovnul cu noi?

— Poți, draga mea. Dar nu cumva să-l pierzi.

Întinse mâna fetiței, care o apucă imediat. Pământul era încă umed dar vegetația uscată se întindea ca un covor prietenos în care puteai să-ți afunzi pașii fără cel mai mic zgomot. Uneori sub frunzele uscate se ascundea o creangă putrezită care se frângea sub apăsarea pașilor. Fetița se desprinse de mama ei și începu să alerge din copac în copac, privind spre crengile copacilor. Nici urmă de păsări.

— Nu sunt păsări, mamă. Pădurea nu este frumoasă. Hai să ne întoarcem.

— Păsările vin mai târziu când apar frunzele, dar te-ai uitat și pe jos?

— Ce să văd jos? Sunt doar frunze și crengi uscate.

— Ia uită-te mai atentă. Uite, chiar acolo. În fața ta. Vezi clopoțelul acela alb?

— Vai ce mică și gingașă este. Pot să o rup?

— Poți. Sunt destule în pădure.

— O să fac un buchet pentru prietena ta.

Continuară să înainteze chiar pe lângă malul râului, dincolo de șosea. Soarele puternic ridica din solul îmbibat cu apă aburi care împiedicau privirea să pătrundă prea departe printre copaci. Puțin speriată, tânăra îi strigă fetiței:

— Să nu te depărtezi de mine. Nu vreau să te pierd.

Sentimentul care o cuprinsese produse un declic în mintea sa și parcă se vedea pe ea plângând în mijlocul pădurii. Copacii se învârteau în jurul ei și o mână puternică o purta aproape târând-o prin pădure.

— Mamă, mamă! Uite ce am primit! Un con roșu. Se potrivește pe capul clovnului nostru.

Tânăra se trezi ca dintr-un vis, luă clovnul în mână, îl strânse la piept și începu să strige cu putere, așa cum făcuse cu foarte mulți ani în urmă:

— Mamă, mamă! Unde ești?

Cuvintele românești veniră de undeva dintr-o memorie pe care nu o cunoștea. Fetița se sperie și începu să plângă.

— Ce spui, mamă?

Ceața cernută printre copaci își schimbă consistența accentuând un contur în mișcare. O siluetă prinse formă și se transformă în trupul unei femei ce se apropia cu teamă.

Cele două femei se priviră câteva clipe, apoi tânăra îi întinse clovnul.

— Mamă, sunt eu, fiica ta.

                                              ----- SFÂRȘIT ------

Dulcea mea prințesă

Din orașul cu gene,

Lumea doarme,

tu nu dormi,

Veghezi supărările mele.

Uneori te mai răsucești

Mai întinzi înspre mine câte un braț,

Când lumea doarme,

somn ușor!

Tu conduci un întreg oraș.

Și mă întind după brațul tău,

Un braț caută alt braț,

În aerul acesta rece, e frig,

Respirând toamna din frunze

O să îngheț în seara aceasta

dacă nu te ating.

Coboară iubito din orașul cu gene,

Vino pe jos,

Vino pe mare

Vino chiar și pe stele,

Dacă nu există alt drum,

Fiindcă am aflat,

după lungi cercetări

asupra inimii mele,

că filosofia supărării e foarte simplă:

Supărarea rămâne supărare

Până când cineva (tu)

Îi dă o îmbrățișare.

Ahhh, dacă te-aș putea cuprinde chiar acum!

lasă șefia pe altcineva,

pe lună,

Și vino în seara asta

să stăm împreună.

Să-ți înmoi chipul la gâtul meu,

Să te mângâi și să-ți dau pupici mari și mici,

Că n-am niciodată cum să am prea multă supărare pe cea mai scumpică dintre furnici.

De fapt nici nu am simțit supărare,

Este doar acea frustrare

Că orașul cu gene te vede mai des

Deși eu te iubesc cel mai tare.

Trece noaptea asta…

Stă să se termine,

Și luna, noua șefă din oraș,

Mi-a spus că de fapt

tu ești mai supărată ca mine.

Și nu pot să te las așa,

Sărut eu ochișorii ăia triști

Și buzele alea dulci încruntate,

Si năsucul, și palmele, și bărbia,

Și fruntea, și părul, și burtica,

Să nu mai fie supărate.

Of, nu mai poate omul să fie supărat în pace,

că vii tu cu fățuca aia adorabilă tare,

și-mi faci concurență la supărare

și normal că tu câștigi,

n-am niciodată cum să mă pun cu furnici.

Zâmbetul meu e o busolă,

după care te ghidezi în iubire,

ca și cum nordul ar fi un dor,

iar sudul - o promisiune nerostită.

Pe harta inimii tale

nu există granițe,

doar valuri care se izbesc

de țărmul privirii mele,

căutând mereu limanul liniștit.

Când pașii tăi rătăcesc

prin lumea de tăcere,

zâmbetul meu devine lumină,

un semn scrijelit pe cer

de îngerii care nu dorm.

Și-atunci, între noi,

se întinde o cale tăcută,

unde iubirea nu rostește întrebări,

ci doar răspunsuri scrise

cu litere de foc, în eter.

Iar tu,

te lași purtată de această busolă,

fără teamă, fără ezitare,

ca și cum întreg universul

ar încăpea într-un singur zâmbet -

al meu.

Zâmbetul meu dereglează, delicat,

busola tăinuită a inimii tale,

și o face să uite nordul,

rătăcind printre curenți de dor.

Am tot simțit în drumul nostru,

Nu mi-ai făcut loc in inima ta,

Am simțit cum din inima ta,

Ai făcut un loc și pentru mine,

Am tot simțit cum te-ai schimbat,

Fără să cer sau să-ți impun,

 Zâmbetul meu colorat,a tot contat , 

Și l-ai creat.

Am tot simțit că tu mi-ai dat din tipul tău cel prețuit,

Fără să-ți cer ,sau sa te rog,

A fost c-ai vrut și ai simțit.

Tristeți adânci s-au bucurii,

Mi-ai arătat doar prin iubire,

Se simt ușoare și plăcute,atunci când se împart în doi.

În viața ta ce-i cu de toate...

Tu loc mi-ai oferit comod,

Pe scaunul de lângă tine, în brațe când am tot căzut..

Și fără nici o așteptare,și fără să mă simt constrânsă,

 Ai accesat acea răbdare și pentru tine neștiută,

Nu te-ai pierdut nici in durere ,și nici măcar în ce-am simțit,

Ai ascultat cu calmitate,o stare care m-a rănit.

Tu ai privit rănit cum plâng,

Cu vocea blândă și tăcută,

Mă vindecai de ce-a durut.

Și fără un vinovat de fapte,

Îmi arătai cu fermitate că pot să o iau de la început

E seară iar...

Privesc luna cum mușcă cerul

Se vrea plină, împlinită...

Încerc...

Din răsputeri să nu mă muște dorul

Să am o noapte liniștită...

Simt...

Cum razele ei imi pălesc în privire

Nu pot să uit si îmi pare rău, 

Dar pot să iert și îmi pare bine

Și mă port mândră de sufletul meu. 

Că te păstrează chiar și azi

Ca un parfum ce reînvie amintirea,

Îți simt privirea cum mai trăiește-n mine

Chiar de lipsești și clipele-s străine...

Și mă gândesc...

Încă o iarnă-mi trece, scăldată-n suferinți

În care-am strâns la piept, eterne rugăminți 

Să vii o clipă să stingi focul ce mă arde

Cu-n vin din crama ta și-o ultimă îmbrățișare...