Domnişoara Pogany

Atunci când necredinţa,

În tine se strecoară,

Să-ţi amăgească fiinţa,

Cu a sa îndoială.

Atunci când se întâmplă,

Să crezi că mai departe

De astă lume strâmbă,

E doar banala moarte.

Exact atunci te-ncearcă

Evenimente care,

Ce necredinţei parcă,

Se dovedesc contrare.

Şi cugetul îţi spune,

Să pui la îndoială,

C-ar exista pe lume

Doar firea materială.

Salcâmule mă uit la floarea ta,

Să mă încarc cât pot de mult cu ea,

Că nu ştiu şi la anu' de trăiesc,

Ca să mai văd salcâmi când înfloresc.

Şi-adun mireasma-ţi care te-mpresoară,

Că nu ştiu într-o altă primăvară

De mai apuc să strâng atât parfum

Din creanga-ţi aplecată peste drum.

Şi să nu uiţi de mor chiar mâine,

Să scuturi a ta floare peste mine,

Să plec spre celălalt tărâm,

Pe mine cu mirosul de salcâm.

Un tren şi multă lume

Ce-aşteaptă-n el să urce,

Mă mir, locomotivă

Cu roţi de turtă dulce!

Vagonul un borcan

Cu miere de salcâm,

Stă pregătit să plece

La cel mai dulce drum.

Trec printre călătorii

Aflaţi pe un peron

Din cuburi mici de zahăr

Şi-ajung lângă vagon.

Citesc pe tren ce scrie,

Mă umplu de uimire

Să văd la destinaţie

Că e trecut: Iubire!

Ce dacă n-am bilete,

Sar repede-n vagon,

La tine vin iubire

Cu naşu' Cupidon.

Ciuuu ciuuuu!...

Din dorurile toate,

Pe care un om le are,

De ochii tăi iubito

Îmi e dor cel mai tare.

Mi-e dor şi de salcâmi,

Şi de parfumul lor,

Dar de ochii tăi albaştri

Îmi este cel mai dor.

Când mă gândesc la tine,

Mi te amintesc în rochii,

Dar cel mai des, ştiu bine,

Îmi vin în minte ochii.

Cu ochii tăi în minte,

Trăiesc şi zi, şi noapte

Şi parcă-i văd aievea,

De acolo de departe.

O adevărată obsesie

Mă leagă nefiresc

De ochii tăi albaştri,

La care mă gândesc.

Şi atunci să uit de gânduri,

Privesc în sus la stele,

Dar peste tot pe boltă

Văd ochii tăi în ele.

La moara timpului, morar

Sunt angajat pe viaţă,

Să macin clipa, iar şi iar,

Sub piatra-i hrăpăreaţă.

De pe al timpului ogor,

Saci burduşiţi cu clipe,

S-aducă soarta mea de zor,

Prezentu-mi să-nfiripe.

Cu praful clipelor ce-au fost,

Aşa cum fac nebunii,

Să-ncarc, pe urmă, fără rost,

Sacii deşertăciunii.

Şi când recolta s-a-ncheiat,

Din mersul năsăliei

Să urc cu timpul măcinat

În podul veşniciei.

E toamnă, în cimitire nucii bătuţi de ploi,

Se scutură de frunze ce acum sunt inutile,

E toamnă şi iubito prin toamnă şi prin noi,

Trecând vieţile noastre se scutură de zile.

Pe cer cârduri de păsări spre sud coboară-n zbor

Spre a lor destinaţie în ţări cu mult mai calde,

În timp ce noi, iubito, ne îndreptăm uşor

Spre alte lumi ce veşnic sunt reci şi-ntunecate.

Şi zilele coboară atunci când noaptea urcă,

Întocmai cum se-ntâmplă şi cu ale noastre vieţi,

Ce dinspre ziua care devine tot mai scurtă,

Se duc spre noaptea eternă, cea fără dimineţi.

Şi aşa cum sub copacii cei goi zac a' lor frunze,

Care se degradează într-un decor postum,

La fel şi ochii noştri şi ale noastre buze,

Iubito, după moarte sub nuci se descompun.

E toamnă, în cimitire nucii bătuţi de vânt,

Se scutură de frunze ce acum sunt amintire,

E toamnă şi iubito uitaţi într-un mormânt,

Acoperiţi de frunze vom sta prin cimitire.

Nu mai am timp pentru iubiri precare,

Nu mai am timp pentru oameni stingheri,

Nu mai am timp pentru simțiri efemere

Pentru că acum este, deja, ieri.

Cine ești Tu, când nu știi cine ești?

Cum iubești, când nu știi să iubești?

Pe cine mai minți când ești doar tu cu tine?

Te uiți în oglindă și vezi pe cine?

Să - mi spui de vei găsi vreodată răspuns,

Acum, cât mai ești și încă mai sunt.

Să poți să fii Tu cel intim revelat

Dincolo- ți de mască bine camuflat.

Trăind în adevăr, cu Sine aliniat,

Iubind total și pur ca un micuț băiat 

Fără așteptări deșarte și fără judecată,

Primind și dăruind iubire adevărată.

Știu, sună a inocență și a naivitate 

Dorința - mi ce arde de o eternitate.

Dar, vin din alte sfere și - am altfel de înțeles 

Pentru această simțire din trupul omenesc.

Tot ceea ce tu negi la un nivel meschin 

Ducând în derizoriu ceea ce e divin,

Eu ridic Totul la rangul de artă 

Și mă transform pentru tine în hartă 

Comoara din suflet ca tu s- o găsești 

Și astfel, prin ea, să afli cine ești!

Fiind în neștiință, te-am cunoscut pe tine

Aceleași gînduri triste, acum îs mai senine

Ființa ta aleasă, mă face fericit

Iar zîmbetul, privirea, m-a înnebunit.

Visez, e o minune, dorința e imensă

O zi de toamna simplă, acum e o poveste

Același zîmbet fin, de-ar fi mereu aici

Aș da ce e mai scump pentru asa deliciu.

Liniștea ta mă adoarme și-mi încetează gânduri

De cum te-aș putea pierde pe viitor

Și nu aud decât vocea ta, care-mi răsună în vise

Și mă ghidează cum să urc pe trepte. 

Liniștea ta mă culcă, mă trezește, 

Și parcă tot ce-aș face nu mai controlez, 

Când mă cuprind fiorii liniștii tale 

De care îmi e teama că mă voi despărți. 

Liniștea ta mă atacă în negura nopții 

Prin gândurile mele care se duc spre tine, 

Gânduri care nu se întorc, dar de repeta, 

Și mă lasă adormită de dragoste. 

In liniștea ta dormeam cu ochii deschiși, 

Căci inima-ți mă lăsa să te visez, 

Și nu îndrăzneam să privesc în viitor sau în trecut, 

Atunci când petreceam timpul lângă tine. 

Adam Ioana Andreea Lenuța, 9 aprilie 20:42

Simt nevoia și am nevoie de tine.

Am nevoie de ochii tăi, pentru că iubesc arta.

De buzele tale am nevoie, pentru că ador gustul dulce.

M-aș pierde prin adâncul fiinţei tale, pentru că am nevoie.

Simt nevoia să-ţi aud glasul , pentru că îmi place vocea lină.

Să-ţi ating trupul simt nevoia, pentru că visez să mângâi ceva catifelat.

Ţi-aș săruta fruntea, să-ţi fac o promisiune, pentru că simt nevoia.

Și visul lui curgea

în mintea ei precum

un izvor transformat

într-un pârâu,

transformat într-un lac

în valea adâncă,

un lac înconjurat de

flori albastre de nu-mă-uita.

Și în visul lui nu erau dragoni,

nici șerpi,

visul lui era un vis de iubire,

o rostogolire în eternitate.

Și el era un munte,

și ea era o vale,

si ei erau destinati

să nu se întâlnească niciodată,

ci doar să se iubească,

si mai ales la apus,

dar și după apus,

atunci când visau același vis,

deoarece ei nu se cunosteau

cu adevarat,

si nu visau ca să se prăbușească,

ci doar ca să păstreze cerul în siguranță.

Poezie de Marieta Maglas

Adio bărbatul meu cu sufletul îngheţat,

Rămâi în filmul altei femei

eu am câştigat un rol parşiv,

tu n-ai câştigat decât nimic

Repetă filmul  cu o altă femeie

Căci eu am obosit de povestea spusă prea devreme.