Dedicație

Back to the childhood in mind

My heart is beating so strong.

May I offer a thoughful yearlong

Joy words and a smile to remind?

The lovely house of my parents,

Their kind and blessing advice,

The play corner and ancestor's guidance,

Are all that matters to get a life price?

The entire bag of my memories

It is giving me the force to go far more.

I wonder it is admiration or envies.

I question myself, I've got the hard core?

Ce bucurie în suflet s-a sălășluit

Și întreaga-mi ființă s-a învăluit,

Cu zile-nsorite din octombrie

Și apoi dăruite și lui noiembrie.

În zile mirifice de toamnă târzie,

Natura îmbracă haina cărămizie.

Pe alei se aud, feeric, foșnind pașii

Și pe râuri repezi vâslind plutașii.

În pădurile dese, copacii dezgoliți

De vântul puternic ce-i vor ciufuliți,

Păsările se cuibăresc în scorburi

Unde și-au construit calde cuiburi.

În vizuini, animalele se adăpostesc

Și toate ființele iarna o prevestesc.

În fiecare an, așa pățește noiembrie

Nevoit să dea "simbrie" lui decembrie.

Nu trebuie să ne deranjeze performanța,

Pentru că noi nu suntem perfecți.

Nu trebuie să ne simțim mereu uimiți,

Pentru că întodeauna ne acuză rațiunea.

Nu trebuie să ne impresioneze durerea,

Pentru că nu suntem destul de puternici.

Nu trebuie să ne influențeze negativul,

Pentru că nu acționăm întodeauna pozitiv.

Nu trebuie să jucăm teatru pe scena vieții,

Pentru că nu ne-am îndeplinit rolul sortit.

Nu trebuie să ne afecteze calea destinului,

Pentru că nu-i înțelegem pe deplin menirea.

Trebuie să iubim mereu tot ce este viu,

Oricât de neajutorați suntem pe lume.

Să împărțim cu aproapele nostru binele,

Să înfruntăm cu ardoare sentimentele răului.

Sunt gânduri ce nu se dezvăluie,

Vise ce nu se împărtășesc,

Simțăminte ce prin suflet bântuie,

Bătăi ale inimii ce nu se liniștesc.

Toate se înșiruie-n tumult

Sub bagheta nevăzută a destinului.

Chinuite de-amintiri de demult

În ritmul înfrigurat al timpului.

Ceasurile serilor trec,

Zilele săptămânilor zboară,

Lunile anilor te-ntrec

Iar singurătatea te doboară.

Te agăți de o fărâmă de timp,

Plutești pe o mare nesigură,

Numărând anotimp după anotimp

Și într-un final ești singură.

Să ne bucurăm de ceea ce Destinul ne-a dăruit.

Să ne mulțumim că ne-a salvat de singurătate,

Și că suntem împliniți cu ce ne este hărăzit,

În numele neamului în Eternitate.

Să urmăm pilda și lumina Sfintei Credințe,

Să iertăm, să înțelegem și să iubim mereu

Tot ceea ce implică bunăstarea unei ființe,

Și să implorăm binecuvântarea lui Dumnezeu.

De milenii, natura și-a păstrat proprietățile

Încântând sufletele muritorilor pe Pământ,

Dând oamenilor fericire și susținând viețile,

Făcându-ne să grăim "mulțumire" drept cuvânt.

În  miresme înzecite și culori nemărginite

Au fost create minunății ce dăinuie,

Mărturii ale existenței planetare zidite

În sufletele nemuritorilor ce ne bântuie.

Au trecut douăzeci de ani

Și i-ați păzit ca niște titani,

De clipele cu furtuni și vijelii,

Cu iubire, argumentând temelii.

Croind „covorul” de încredere

Cu care ați așternut includere,

Și ați îmbrățișat cu devotament

Sentimente în viață cu rafinament.

Universul v-a dăruit un angajament

Prin care v-ați jurat atașament,

Reușind să sădiți în grădina vieții

Sămânța iubirii din copacul tinereții.

Calea pe care curajoși ați pășit

Și toate greutățile le-ați depășit,

Astăzi culegeți rodul săvârșit:

O viață frumoasă la nesfârșit!

Astăzi natura întragă se-apleacă,

Rugând Universul să țină sabia în teacă,

Și-n viață să fie doar bucurii, veselie

Realizări, reușite, toate trimise ca solie.

Văzut-am îngerii valsând pe chipul tău...

Purtau cu ei a Cerului culoare,

Iar ochii-ți luminoși și calzi

Pluteau pe-albastrul mării calme parcă adormite,

Precum doi pescăruși frumoși și zvelți,

Simbol de nemurire!

Iar ființa ta era atât de vie,

Avea veșminte aurite,

Iar norii se mișcau și ei,

Îți desenau conturul și pe tine,

Spectacol ca de vis sosit

Din alte sfere greu de-nchipuit,

Ce nimeni nu le știe!

Pe mine Cerul m-a trimis,

Să-ți povestesc amorul,

Dar nu cel pământesc,grotesc

Ci cel sosit din veșnicie!

Nu ești tu îngerul din vis,

Cel ce-a pierdut demult acel sărut,

Și rătăcit este acum

Iar drumul nu-l mai știe?

Să-ți fie resemnarea un blestem,

Singurătatea apă vie?

Nicidecum!

Tu ești doar bucurie!

(1 septembrie 2023 H.S-Irepetabila iubire)

Iubita mea frumoasă dar și dragă,

Cum pot cuvintele să spună

A nevorbirii veche taină?

Dar eu îți spun acum...

Tu ești îngerul meu tăcut,

Venit din Cerul cel de sus,

Ce-i coborât pe dealurile-nalte,

Priveliște de basm ce poartă o iubire mare,

Atâtea bucurii și nostalgii cu toate laolaltă,

Iar jos la vale se văd colorate case...

Tu ești cea care-mi vorbește o limbă dulce,

Ce pare nerostită,neînteleasă,

De muritorii cei de rând,

Rostită ca un cântec ca un susur,

Izvor de șoapte calde pline de mister,

Ce taine-aduc din Raiul ce-i văzut de tine,

Sau din frumosul Dobrovăț!

(23 martie 2024 Vasilica dragostea mea)

O lumină violetă pătrunde tot ce se crapă;

buze pietrificate, sărutări uitate,

precum și stări de fericire iluzorie.

Această lumină devine o culoare

ce împodobește urechea stângă a unei femei și

poate fi chiar auzită.

Ea devine cântec atunci când

inima palpită pentru un sentiment

în ascunzișul sânului~

frunze pentru a acoperi răni vechi;

dureri după dureri ;goliciune.

Această femeie știe că ceea ce strălucește

nu este aur în universul ei paralel.

Învață cum să–și înfingă dinții într-un măr

și-i înfinge din nou până când acesta se crapă ;

apoi mestecă pentru a se hrăni;

lapte, creștere și toamnă în fruct;

Are nevoie de sentimentul conștiinței de sine;

reflexie de lumină pe marginea propriului ei abis;

un timp al tăcerii.

Subconștientul ei este o cameră funerară

în care zace o puritate primară.

Viața ei este un zbucium pentru nimic;

o ramură care nu va înmuguri niciodată;

o ramură din pomul cunoașterii ;

încă existentă sub cerul înnorat,

trist la apus, îndepărtat și apatic.

Ea are nevoie de un sărut sfânt pentru

galaxia ei de sentimente.

Aude sâsâitul verde al șarpelui și

freamătul frunzelor.

Viața ei este întunecare.

Ea nu vrea să fie dezumanizată-

Umbra ei- o formă în spațiu, una eterică.

Ea înțelege semnificația fructului interzis

pe care îl păstrează în în căușul iubirii.

De-aş putea vâltoarea nopţii
s-o hrănesc cu mintea mea,
împotriva chiar a sorţii
din trecut eu te-aş crea.

În grădina casei tale
sunt un dor pe-un val de vânt,
tu de vii să-mi ieşi în cale,
eu m-aş naşte din pământ.

Din priviri aş ţese-o vrajă
să-ţi aprindă gând de dor,
peste buze-aş pune strajă,
un sărut să-ţi fie zbor.

Din noianul de cuvinte
răsfirate-n patru zări,
aş culege să te-alinte
doar mugitul unei mări.

Tu mai ţii în ochi ascunse
două lacrimi ce-am iubit,
eu mă-ntreb de ce-s ajunse
ploi de toamnă-n asfinţit.

De-aş putea vâltoarea nopţii
s-o înfrâng cu-o nouă zi
aş întoarce voia sorţii,
flori din lacrimi aş urzi.

Cu boala în oase,

Compun poezii,

Moartea îmi coase,

Catrinţe şi ii,

Cu ele mă îmbrac,

În ziua din urmă,

Când înger ori drac,

Mă alege din turmă.

Cu inima rece,

Cânt doine de dor,

Moartea petrece,

La mine-n pridvor,

Se prind în horă,

Acelaşi înger şi drac,

Mai am încă o oră,

Coliva să-mi fac.

Mai am doar un pic,

Mormântul să-l sap,

Un popă peltic,

Îmi citeşte la cap,

Mai am un minut,

Să mă bag în coşciug,

Prea mult am zăcut,

Şi-am ars ca un rug.

Mi-e sufletul gol,

În a morţii cămaşă,

Acuma…când mor,

Mi-e dor de acasă.

De ce se-ntorc păsările

 Când toamna le alungă,

 Și duc prin ceruri cântece

 Pe care nu le-ascultă?

De ce mai vine primăvara

 Cu flori la geam și rouă,

 Când tu nu mai vii niciodată

 Să-mi pui în suflett dragoste curată?

Am pus tăceri peste tăceri

 Și dorul sub zăvoare,

 Dar noaptea, când se stinge tot,

 Aud plângând orice floare.

Te-am căutat în ploi de mai,

 În trenuri fără gară,

 În chipul unei trecătoare

 Ce semăna cu tine-aseară.

Și am întrebat bătrânii pomi

 De ce mai stau în floare,

 Când pentru mine primăveri

 N-au fost decât plecare.

Iar timpul, hoț fără de glas,

 Mi-a luat încet din toate:

 Ți-a șters parfumul de pe haine,

 Dar nu și-al tău din noapte.

Mi-a luat și râsul tău ușor,

 Și pașii de pe scară,

 Dar n-a putut să-mi ia durerea

 Că nu mai vii diseară.

De ce se-ntorc păsările

 La cuibul lor pustiu?

 Poate că și ele știu ce simt 

 Să pleci, dar să mai fii.

Și dacă vei privi spre cer

 Și-o pasăre va trece,

 Să știi că uneori și dorul

 Se-ntoarce, dar nu petrece.

Se-așază-o clipă lângă noi,

 Apoi se pierde-n zare...

Așa ai fost și tu, iubito:

o pasăre călătoare