Consolare
Cu primăvara despre moarte vorbesc,
Purtându-mi pe umeri sicriul,
Pe lemnul acestuia crini înfloresc,
În timp ce privirea-mi cată pustiul.
Otrava iubirii m-a uscat și sfrijit,
Şi-am plecat ca să mor consolat,
De oameni ce nicicând n-au iubit,
Ori de cei ce-n iubire au trișat.
Dar mi-e drumul pustiu și-s stingher,
Iar inima în piept îmi seacă treptat,
Și împrejur văd pământ fără cer,
Și mi-e teamă că ceva s-a întâmplat.
Sunt silit să asist permanent la orori,
Peste tot văd bucăți din infern,
Cu sicriul de lemn plin acuma de flori,
Primăvară, pe unde trec, eu aștern.
Locul de moarte nicăieri nu-l găsesc,
Fără cer, îmi este imposibil să mor,
Iar crini pe sicriu necontenit înfloresc,
Și din ei vreau să fac o bucată de nor,
Ca sub el să-i adun pe acei ce iubesc,
Să murim consolați de eșec în amor.
Категория: Стихи про любовь
Все стихи автора: Gabriel Trofin
Дата публикации: 2 октября 2023
Просмотры: 231
Стихи из этой категории
De-ar fi să pleci, din lumea mea
"I love Paris" în maghiară
Every time I look down
on this timeless town
Whether blue or gray be her skies
Whether loud be her cheers
or whether soft be her tears
More and more do I realize that
I love Paris in the spring time
I love Paris in the fall
I love Paris in the winter when it drizzles
I love Paris in the summer when it sizzles
I love Paris every moment
Every moment of the year
I love Paris, why oh, why do I love Paris?
Because my love is near
I love Paris in the spring time
I love Paris in the fall
I love Paris in the winter when it drizzles
I love Paris in the summer when it sizzles
I love Paris every moment
Every moment of the year
I love Paris, why oh, why do I love Paris?
Because my love is near.
Szeretem Párizst
Valahányszor lenézek
ezen az időtlen városon
Akár kék, akár szürke legyen az ege
Akár hangos legyen az ujjongása
vagy lágyak legyenek-e a könnyei
Egyre többször veszem észre
Imádom Párizst a tavaszi időben
Szeretem az őszi Párizst
Szeretem Párizst télen, amikor esik a szitálás
Szeretem Párizst nyáron, amikor zizeg
Minden pillanatát szeretem Párizsban
Az év minden pillanatában
Szeretem Párizst, miért ó, miért szeretem Párizst?
Mert a szerelmem közel van
Imádom Párizst a tavaszi időben
Szeretem az őszi Párizst
Szeretem Párizst télen, amikor esik a szitálás
Szeretem Párizst nyáron, amikor zizeg
Minden pillanatát szeretem Párizsban
Az év minden pillanatában
Szeretem Párizst, miért ó, miért szeretem Párizst?
Mert a szerelmem közel van.
Și într-o lume plina de falși
Și într-o lume plină de falși
Aș vrea să-mi fi tu scapare ,
Adânc în suflet să ma lași
Să mă înec mai tare.
Și într-o lume de oameni plictisitori
Aș vrea să-mi fii tu alinarea ,
Cel ce viata mi-onfiori
Și-mi alini scăparea.
Și într-o lume de oameni răi
Aș vrea să-mi fii tu bunătatea,
Mergând amândoi pe cărări
Căutând dreptatea.
Când vei pleca
Când vei pleca ușa s-o lași întredeschisă
S-aud cum umblă pasul tău cometa mea
Scânteia ochilor în noapte stă aprinsă
Pierdut în vise regăsind prezența ta
Când vei pleca ascunde-mi zilele de mine
Să nu le simt cum lasă-n suflet urma grea
Poate doar somnul cu tandrețe să m-aline
Acolo tu ești lângă mine draga mea
Când vei pleca adună tot ce-ai pus în mine
Uitând de dor pe un alt drum să pot pleca
Umblă cărarea vieții oarbă fără tine
De nu mai știu unde sunt eu și urma ta
Când vei pleca să te întorci cât mai degrabă
Lăsând în urmă lumea strâmbă-n calea sa
Ascultă florile și valurile-n seară
Poate cândva o să auzi inima mea
Îndemn de Crăciun!
În preajma Sărbătorii de Crăciun
Să arătăm mai multă bunătate,
Să mulțumim pentru ce-avem
Și-un pic să dăm și mai departe
E timpul dragostei și al iertării
Și al colindelor ce ne vestesc,
Că astăzi s-a născut Christos
Pruncul dorit, darul Ceresc
În Betleem s-a întâmplat minunea
Așa cum cei trei magi au prevestit,
Ei aur, smirnă și tămâie au adus
Urmând lumina stelei ce i-a călăuzit
În peștera sărăcăcioasă s-a născut
Apoi Fecioara în scutece l-a înfășat,
L-ambrățișat și l-a culcat ușor în iesle
După ce mai întâi pe Prunc l-a alăptat
Și cum în peșteră era destul de frig
Cu abur l-a încălzit asinul și un bou,
Aici păstorii au fost trimiși de îngeri
Să se închine și oi ei au făcut cadou
El a venit pentru a noastră mântuire
Și drept răsplată, El moarte a primit,
A îndurat ocară, durere și batjocură
Ca ce e scris în Carte, să fie împlinit
Mă-ntreb acum pe mine și pe tine?
Am înțeles noi oare a Lui venire?
Și mai presus de ce El s-a jertfit?
Murind pe cruce pentru omenire
Acum în ajun de Crăciun vă-ndemn
Să ne schimbăm, să facem fapte bune,
Iar cu iubire, să dăruim în jur iubire
De vrem în Carte, să fie scris..al nostru Nume!
,, Uită nostalgia" în germană
Lacrima zăpezii printre ghiocei
Are-ntotdeauna un rost al ei,
E un ecou al iernii care a trecut,
Ce nu mai trezește un vis pierdut.
Uită nostalgia,
Nu mai lăcrima!
Cântă-ntotdeauna
Primăvara ta!
Uită nostalgia
Timpului trecut,
Cântă bucuria
Că ne-am cunoscut.
O iubire veche lasă amintiri,
Dar și căi deschise spre noi iubiri.
Soarele apare cândva zâmbind.
Uită nostalgia,
Nu vorbi de ea
Și din ochi albaștri
Șterge-ți lacrima!
Uită nostalgia,
E un subiect trecut,
Cântă bucuria
Că ne-am cunoscut.
Uită nostalgia,
Nu mai lăcrima!
Cântă-ntotdeauna
Primăvara ta!
Uită nostalgia,
Nu vorbi de ea
Și din ochi albaștri
Șterge-ți lacrima!
Și din ochi albaștri
Șterge-ți lacrima!
Uită nostalgia,
Nu mai lăcrima!
Cântă-ntotdeauna
Primăvara ta!
Uită nostalgia
Timpului trecut,
Cântă bucuria
Că ne-am cunoscut.
Uită nostalgia!
Vergessen Sie Nostalgie!
Die Träne des Schnees zwischen den Schneeglöckchen
Es hat immer einen Zweck,
Es ist ein Echo des vergangenen Winters,
Was einen verlorenen Traum nicht mehr weckt.
Vergessen Sie Nostalgie,
Keine Tränen mehr!
Singe immer
Dein Frühling!
Vergessen Sie Nostalgie
Vergangenheitsform,
Singe Freude
Dass wir uns kennengelernt haben.
Eine alte Liebe hinterlässt Erinnerungen,
Aber auch Wege zu neuen Lieben öffnen.
Manchmal scheint die Sonne zu lächeln.
Vergessen Sie Nostalgie,
Sprich nicht über sie
Und aus blauen Augen
Wisch deine Träne ab!
Vergessen Sie Nostalgie,
Es ist ein Thema aus der Vergangenheit,
Singe Freude
Dass wir uns kennengelernt haben.
Vergessen Sie Nostalgie,
Keine Tränen mehr!
Singe immer
Dein Frühling!
Vergessen Sie Nostalgie,
Sprich nicht über sie
Und aus blauen Augen
Wisch deine Träne ab!
Und aus blauen Augen
Wisch deine Träne ab!
Vergessen Sie Nostalgie,
Keine Tränen mehr!
Singe immer
Dein Frühling!
Vergessen Sie Nostalgie
Vergangenheitsform,
Singe Freude
Dass wir uns kennengelernt haben.
Vergessen Sie Nostalgie!
Другие стихотворения автора
Maica mea, lumina mea!
Într-un cuib de cucuvele,
Plânge umbra mamei mele,
Prin fereastră intră-n casă,
Raza ei întunecoasă,
Și se-ndreaptă înspre icoană,
Unde intră ca să doarmă.
Casa prinde rădăcină,
Umbra mamei e lumină,
Și se vede prin podea,
Ochii săi de catifea,
Și preumblă prin pământ,
Trupul ei bătrân, flămând,
Și se-ntinde ca o mână,
Printr-un vrej de mătrăgună,
Şi mă ia de după gât,
Să-i țin noaptea de urât,
Şi mă mângâie pe frunte,
Și pe tâmplele cărunte...
Și îmi soarbe de pe obraz,
Lacrimile de necaz.
Eu cu patimă sărut,
Lacrimile ei de lut,
Şi le-adun încet pe toate,
Zi de zi noapte de noapte,
Plămădind cu a mea mână,
Trupul ei de sfântă mumă,
Şi-n a șasea dimineață,
Am suflat cu a mea viață,
Dar icoana de pe masă,
Unde doarme seara acasă,
Maica mea cu chip frumos,
Îmi șopti cu glas mieros:
Nu se poate fiul meu,
Să mă știu în viață eu,
Iară tu să fii în casă,
Doar o rază luminoasă.
Fă din lacrima de lut,
Un altar înspre trecut,
Și pe masa sa întinsă,
Las-o candelă aprinsă,
Și să știi feciorul meu,
Că lumina... voi fi eu!
Maica mea, lumina mea!
Fiul meu, altarul meu!
Tată de fii
Din zori tot plouă neîncetat,
Iar picurii mi se-mpletesc pe frunte,
Mă plimb pe uliţa din sat,
Iar tâmplele-mi devin tot mai cărunte.
Trec ani în stoluri peste mine,
Se lasă vreme rea şi-n trup,
Mi-e cald, mi-e frig, mi-e rău şi bine,
Şi urlu lung la viaţă ca un lup.
Puieţii de salcâm cândva, acum sunt peste casă,
Iar gardul s-a înclinat peste răzoare,
În partea dinspre hol, peretele încet se lasă,
Putere nu mai am, şi plâng, şi sufletul mă doare.
Cârcei de holbură se caţără pe uşă,
În curte iarba îmi întunecă fereastra,
Cu respiraţia greoaie şi mersul de păpusă,
Eu simt că nu mai aparţin de lumea asta.
Copiii mei, îmi sunt plecaţi departe,
Acasă n-au mai fost de ani şi ani,
Nu ştiu ce mare obstacol ne desparte,
Şi nici nu-mi mai vorbesc, de parc-am fi duşmani.
Vor auzi cândva o vorbă de prin sat,
Că am sfârşit cu inima mâhnită,
Şi-am plâns de dor şi atâta aşteptat,
Pe prispa casei aproape prăbuşită.
Or să mă-ngroape sub ai mei salcâmi,
Iar frunza lor, dulci doine o să-mi cânte,
Iar când vor fi şi ei bolnavi, bătrâni,
Să aibă milă de la Domnul, feciorii să nu-i uite.
Luptă române!
Luptă române pentru bucata de pâine!
Alină-ți cumplita viață de câine,
Scoală și lasă-ți în urmă cocioaba,
Că nimeni nu-ți va da niciodată degeaba.
Luptă române pentru blidul de apă!
Cinstește-ți strămoșul de-acolo din groapă,
Căci ție în soartă pe veci este scris,
Să nu primești niciodată nimica gratis.
Luptă române pentru cămașa de in!
Îmbracă-ți copiii și chiar pe străin,
Șterge-ți sudoarea și nu uita niciodată,
Că pentru tine nimic nu este fără de plată.
Luptă române pentru al țării pământ!
Pentru graiul cel dulce și sfânt,
Smerit să primești și aspra dojană,
Dar nu accepta de la dușmani pomană.
Luptă române pentru tine și neam!
Pentru soarele ce-ți zâmbește la geam,
Și-ți vei primi negreșit răsplata regală,
Atunci când va fi... Judecata finală!
Cu fiecare vers...
Cu fiecare vers pe care-l scriu,
Mai scad o zi din viață,
Cu pasul greu, cu ochiul viu,
Îmi pun poemele la gheață.
Mai dorm c-o sâmbătă sub cap,
Și trag pe mine lungi duminici,
Apoi în ghețuri plec să sap,
Să-mi internez poemele în clinici.
Acasă plâng biserici reformate,
Iar clopotele lung și trist nechează,
La masa mea, pe foile uscate,
Mai scriu un vers ce tainic lăcrimează.
Cu fiecare vers pe care-l scriu,
Încă o zi din mine îngheață,
Cu pasul greu, cu ochiul viu,
Încarc poeme în librării de gheață.
Schimb...
I-aș pune oase sufletului meu,
Să-l văd cum umblă derbedeu,
Să-l bat și să-l închid în turlă,
S-aud cum carnea părăsită urlă.
Să-l chinui ca pe trupul meu,
Să nu se mai întoarcă-n Dumnezeu,
Să fie îngropat într-un coșciug,
În rai să fie carne din belșug.
Să lucre zilnic pentr-o pâine,
Să ducă viața mea de câine,
Apoi cu zâmbetul pe față,
Să roage-n fiecare dimineață,
Ca osul alb și luminos să fie,
Și carnea să miroase-a iasomie,
Tot trupul să se-nalțe-n cer,
Iar el să stea-n pământ stingher,
Să moară viermele de foame,
Că nu mai are os și carne,
S-aștepte descărnat și fără piele,
În trup o nouă Înviere.
Sânge alb
În trecutul meu albastru, plin de clipe minunate,
Dansuri, chefuri, câteodată și petreceri până-n zori,
Stând la masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,
Apăru ca o mireasă într-o rochie lungă, fără urmă de culori,
O femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte.
Aşezându-se la masă, nepoftită, nechemată spuse printre şoapte:
- Vai ce viață fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,
Zilnic bei și cânţi, și aduci mereu ocară tuturor din preajma ta,
Sufletul cu neştiinţă ţi-l dai astăzi de pomană la femei şi la satană,
Şi-apoi schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.
Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană,
C-ai mai bea înc-o stacană, și-apoi înc-o sută ai vrea.
Dans și cântec, și dezmăț, în urechi vioara plânge dureros și blând,
Porţi cadânele pe umeri aruncându-te în vals, şi cu mintea tulburată
Arzi precum o lumânare aflată, chiar la căpătâiul unui muribund.
Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,
Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,
Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.
Ca lovit c-o piatră în frunte, mintea mi se limpezi deodată,
Şi-am putut vedea în jur, cum femeia albă, se așternu ca o zăpadă,
Pe podea și peste mese, pe tavan și pe pereți, și pe faţa mea uscată,
Şi-am crezut că-s dus cu capul, ori că-i farsă, vreo șaradă,
Ori că am murit gândit-am, că sunt dus spre cer la judecată...
Am zâmbit, dar nu era... nici mort, nici vis, nici mascaradă!
Frica îmi intrase-n suflet, dărâmat de oboseală și de albul necuprins,
Am voit s-o iau la goană ca să scap de nepoftită, însă ușa-i încuiată iar fereastra e zidită...
Cum să scap de spaima albă, de femeia nechemată ce neliniști mi-a aprins?
O fi poate vreo nebună ce-a scăpat din vreun ospiciu, ori a iadului ispită?
-Dă zăpada la o parte, pune muzica să cânte și adu-mi un vin distins,
Că nu-mi pasă de nebuna ce-a venit la a mea masă ca la casa părăsită.
Ea, stătea de-o bună vreme, ca un abur împietrit, tot la masa mea murdară,
Şi privea în ochii mei, ca-ntr-o mare abisală dintr-o lume întunecată,
Şi-mi părea că-i ca o ziuă, o lumină nesfârșită care bezna o doboară,
O nălucă înaripată, cu ochi albi, cu faţa albă şi cu părul ca de vată.
Scoase încet ca dintr-un nor, un pocal strălucitor, şi cu-o șoaptă de fecioară,
Spuse: -Bea-l pe tot și dintr-o dată!
Tâmplele-mi zvâcneau în creştet ca un tunet surd pocnind tăcerea,
Mâna-mi tremura săraca precum stuful biciuit de vântul rece,
Mă învălui lumina, și simţeam că-mi pierd spontan vederea,
Că tot vinul ce-l băusem, revenea ca să mă înece.
Ca o pradă, m-am întins pe masă pentru a-mi opri căderea,
Şi-am rostit c-o voce rece:
- Cine eşti, tu, spaimă albă, înger mort căzut din lumi rebele,
De-ai venit precum o hoaţă și te-ai pus la masa mea,
Şi-ai oprit și dans, și cântec înălbind întreaga sală din tavan până-n podele,
Spune, spune, de ce vii pe nepoftite când se cântă și se bea?
Ea, stătea de-o bună vreme, cum stă umbra între perdele,
Şi-apoi spuse: -Ia acest pocal și-l bea!
Am rămas mut de uimire, ochii roșii îmi sparg orbita,
Nu puteam vorbi nici tace, doar un murmur vag scoteam,
Murmur, murmur fără noimă și-ncercam să-mi plâng ursita,
Spaima albă fără nume, ce voia nu înțelegeam...
Aș mai bea un pic de vin, însă acel pocal iar strălucit-a
Și-mi striga încontinuu: Bea, bea! Însă îndărăt fugeam...
Lucru necurat la mijloc, ori e taină ascunsă sau magie,
De prin neant s-apară așa deodată o nălucă albă, indignată,
C-un pocal de argint ascuns sub haină și umplut cu cine știe
Ce licori ori ce otravuri... să mă schimbe pe vecie,
O stafie, o nebună nepoftită, nechemată care șade nemișcată,
Și-mi oferă un pocal, ca să-l beau pe tot deodată...
Cred că în împărăția-i albă e vreun jude sau călăul obștii,
Ce-i trimisă ca să cearnă grâul de neghină, floarea de scaiete,
Să oprească din petreceri zurbagii, bețivanii, desfrânatele și proștii,
Sau o fi vreo vrăjitoare ce-i trimisă ca să-nșele cu magie și secrete,
Pe acei ce știu cei viața, și nu stau ascunși sub fusta cloștii,
Sub aripa protectoare, obosiți cu vieți discrete care împrăștie regrete.
-Cine, cine ești tu spaimă albă? Ochi de abur fară iris și pupilă,
Enervantă și stresantă ca un spin înfipt sub piele,
Uită-te în jur la fete sau în ochii lumii, și vei inspira doar milă.
Ești prea albă, fără sânge, fără carne, fără os...fără tot și fără cele
Ce-are omul mai frumos... ești în lumea asta doar o hâdă inutilă!
Ea, tăcea în astă vreme, și-apoi spuse: -Bea-l, mișele!
-Ce tot vrei cu acest pocal și de ce insiști să-l beau deodată?
Cine te-a trimis la mine să mă tulburi, rău și aspru ca să fiu?
Ce-i în el de nu se vede nici măcar un strop sau pată?
Nu-i nimic, e gol...Uite, i se vede fundul plat și sidefiu.
De nu-i vin, și nici nu-i apă, spune-mi, te întreb încă odată
Ce-i în el, că dacă-l beau este musai ca să știu?
Și-am simțit deodată iarăși un vertij în piept și-n frunte,
Amorțisem de picioare, mut eram și doar pierdut priveam,
Cum se scoală de la masă, și-mi părea că-i cât un munte,
Apucă în mâini pocalul și se-ndreaptă ca o ceață înspre geam,
Și pe loc se încropiră din fereastră până-n cer o albă punte,
Și vedeam un tânăr chipeș cum plângea...și-mi părea că eu eram!
Nu puteam să spun nimica doar priveam cu ochiul minții,
Înspre tânărul ce plânge și suspină pe o punte care duce înspre cer,
Însă când privii mai bine, la jumate era ruptă, parcă o rosese dinții,
Și în partea dinspre cer, pe o iarbă albă, m-așteptau plângând părinții.
Maica mea, măicuță albă, părul alb și ochi de lapte și cu mâinile de zer,
Jalnic se uita la mine, și-avea ochii spaimei albe și cu buzele de ger.
Ea se-ntoarse brusc spre mine, geamul, maica, puntea parcă nici n-a fost,
Și începu să ningă iarăși pe tavan, și pe podele, pe perete și pe masă,
Măruntaiele din mine, sufletul bătut de soartă, cătau parcă adăpost,
Iar femeia albă, nepoftita, nechemata se făcu mai luminoasă.
Prinse apoi pocalu-n palme, care strălucea de alb, și rosti ca pe de rost:
-Bea-l pe tot și dintr-o dată!
-Nu pot bea de nu mi-ai spune, ce-i acolo, ce minune?
Căci îmi pare a fi nimica, e ceva ce nu se vede, e ceva de neînțeles,
Vrei să beau precum un câine, haide spune-mi, spune...
Nici nu-i rece, nici nu-i cald, nici nu curge, nici nu-i dres...
Nechemata, nepoftita îmi șopti prin păru-i dalb:
-Este sângele meu alb!
-Eu, să beau un sânge alb, să fiu hâd cu ochi de lapte și cu buzele de ger,
Tu, nu vezi azuru-n ochii-mi și roșeața-mi de pe buze,
Ce-or să zică ai mei tovarăși pentru care am fost odată, marele boier,
Ale mele doamne, când voi fi de-un alb ca varul, vor începe să mă acuze,
Se vor depărta cu toții, de un monstru alb, ce-arată ca un simplu gunoier,
Nu voi bea, și du-te, du-te-n lumea ta albită, și găsește-ți alte muze.
- Vai de viața-ți fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,
Vai de cântul și de dansul, de ocara adusă tuturor din preajma ta,
De femei și de dezmăț, sufletul cu neştiinţă azi ți-e-n gheara la satană,
Iar tu, schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.
Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană.
Înțelege, înțelege... Nu mai aparții de lumea ta!
Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,
Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,
Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.
Înțelege, înțelege... sufletul în iad îți este... În străfund!
Și vedeam pocalul, alb, precum luna strălucea, ea șopti c-o voce moartă:
-Bea-l pe tot și dintr-o dată... pân- la fund!
Ochiul minții iar mă-ncearcă și mă poartă îngerește către puntea ruptă, roasă,
Unde maica stă și plânge, albă e ca o mireasă, albă tristă și frumoasă.
Simt cum sar bucăți din mine că plutesc peste trecutul ce amarnic mă îmbie,
Sunt pierdut de tot prieteni, și mă simt ca o stafie...
Iau pocalul de pe masă, și-acum văd un sânge alb, alb nemaivăzut vreodată,
Și-l beau tot și dintr-o dată!
Sângele a-nceput să-mi fiarbă ca o lavă de vulcan, tremur, tremur...
Carnea urlă trist pe oase, până-n măduva spinării urlă,
Ochiu-mi plânge și m-apasă, inima e într-un necontenit cutremur,
Roșul sânge, alb devine și prin trup îmi curge gârlă...
Cad pe masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,
Iar femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte,
Ea, mireasa cea cu rochie lungă, lungă fără urmă de culori,
Nepoftita, nechemata dispăruse de la masă, parcă niciodată fuse,
Iar zăpada de pe mese, din tavan, de pe podele, de pe umerii ușori,
Se topi în ochii mei și mă duse-n tinerețe unde totul începuse.
-Stai așteaptă, așteaptă, așteaptă o strigai de multe ori...
Însă alba, neasemuit de albă, în lumină dispăruse!
Albul sânge ca un șarpe, vreme lungă-mi șerpuise-n vene,
Ani de zile, zi și noapte, am bolit printre morminte,
Toți amicii de-atuncea, de la chefuri și serate, nu voiau să mă mai cheme,
Eram alb, de-un alb aparte, eram tot și dintr-o dată. Eram altfel și cuminte.
Nu eram din lumea lor...
Nu eram din lumea lor!