Consolare
Cu primăvara despre moarte vorbesc,
Purtându-mi pe umeri sicriul,
Pe lemnul acestuia crini înfloresc,
În timp ce privirea-mi cată pustiul.
Otrava iubirii m-a uscat și sfrijit,
Şi-am plecat ca să mor consolat,
De oameni ce nicicând n-au iubit,
Ori de cei ce-n iubire au trișat.
Dar mi-e drumul pustiu și-s stingher,
Iar inima în piept îmi seacă treptat,
Și împrejur văd pământ fără cer,
Și mi-e teamă că ceva s-a întâmplat.
Sunt silit să asist permanent la orori,
Peste tot văd bucăți din infern,
Cu sicriul de lemn plin acuma de flori,
Primăvară, pe unde trec, eu aștern.
Locul de moarte nicăieri nu-l găsesc,
Fără cer, îmi este imposibil să mor,
Iar crini pe sicriu necontenit înfloresc,
Și din ei vreau să fac o bucată de nor,
Ca sub el să-i adun pe acei ce iubesc,
Să murim consolați de eșec în amor.
Категория: Стихи про любовь
Все стихи автора: Gabriel Trofin
Дата публикации: 2 октября 2023
Просмотры: 666
Стихи из этой категории
Intrebare
De ce privești în alta parte?
Acoperit de nori,eu nu te văd.
Vântul nu bate,poate e departe,
Jucându-se în zbor în alte zări.
Din inima ies fluturi, ce poartă curcubee,
Umbrite doar de soarele ce nu a apărut.
Mă inspaimant de o umbră de femeie,
Ascunsă de un zid ce încă n-a cazut.
Și printre stele,păsări călătoare,
De care te izbești din când în când,
Îți fierbe strălucirea ce nu moare,
Mai cade un gând, rând,pe rând.
Frumusețea diabolică a macilor ce nu țin mult
Și praful de stele au dansat cu un cult,
În ritmuri netraduse de nici un dicționar,
Te-ai prefăcut, avar,amar,hoinar.
Drumurile ți-s deschise, să privesti nu e păcat,
Doar cuvântul își poartă vina de a fi neâmpăcat.
Ziua vine,noaptea trece,cântă vara pe la colțuri,
Ploaia curăță ce limba nu a construit în sensuri.
Vino iarași în vară,
Lângă o cireașa amară,
Să privim o stea căzătoare,
Când apusul moare.
Amor fără limite
Ce poate să facă iubirea dintr-un om?
Cum am ajuns din persoana care eram,
La persoana care sunt acum?
Cum a reușit o singură persoană
Să-mi schimbe complet viziunea despre lume și amor?
Cum a putut să mă schimbe la 180°,
Cu ajutorul unei piruete dintr-un vals nesfârșit, cosmic,
În care dansăm îmbrățișați,
Aflați în universul nostru?!
Poate la început par niște întrebări banale,
A unei persoane care se pierde pe sine, pentru a-și regăsi
Cealaltă jumătate,dar el mi-a schimbat percepția
Pe care o aveam asupra vieții și viziunii mele de viitor!
Acum, în loc să mă văd pustiind prin lume,
Pierdută!... Rătăcind prin abisul meu singuratic și întunecat,
Plin de responsabilități și griji, făcându-mă să mă adâncesc
Tot mai mult în lumea muzicii, care pentru o perioadă
M-a învățat să-mi accept destinul
Și să văd și cealaltă față a lumii!
Mă văd alături de el trecând peste toate obstacolele vieții,
Dar și toate obstacolele care vor apărea în calea iubirii noastre!
Mă văd lângă el, într-un amor paradisiac,
Desprins din vise și povești de adormit copiii,
Cu prințese și zmei ,eroi și antieroi !
Sunt recunoscătoare vieții că mi l-a adus în cale,
Dar mai ales lui că a reușit să-mi deschidă inima,
Pe care credeam că o am de piatră
Și nu poate nimeni să o străpungă cu flăcările aromatice ale iubirii!
Îi mulțumesc din suflet că m-a învățat
Cum să iubesc cu adevărat!
Și îi mulțumesc pentru că nu se joacă cu inima mea care...
S-a făcut mică, sclipitoare și mlădioasă de când i-a cunoscut sufletul!
Și... Asta e... Dacă se va întâmpla cândva să ne despărțim,
Prefer să rămân singură,
Pentru că știu că ceea ce simt pentru el este aur pur,
Iar o dată cu plecarea lui de lângă mine,
Va muri și o jumătate din mine!
Poate exagerez
Poate exagerez,
Poate nu-i corect
Ce gândesc,
Poate imaginația
Mi-e prea bogată,
Poate nu am fost
Niciodată,
A ta dulce fată.
Ai fost un vis.
Să ne iubim
Nu ne-a fost scris...
Nu ai fost ceva
Realizabil...
Am fost doar
Un conversator,
Foarte confortabil.
Ai fost un vis de noapte
În care mă cuprindeai
În fierbinți șoapte.
Ai fost o iluzie,
O fantasmă,
Eroul principal
Din a mea basmă...
Ai fost regele
Din al meu regat,
Ceva mai presus,
Mai mult ca împărat.
Erai soarele la răsărit,
Erai luna la apus...
Erai universul...
Ceva mai presus,
Ai fost perfecționismul,
Ceva ideal...
Pentru al meu suflet,
Ai fost ceva fatal...
NU știu
NU știu ce mi-ai făcut,
Nu știu de ce îmi place
Nu știam că mereu va mai exista cineva,
Nu știam cum se face,
Dar știam că ești minunat,
Deși nu ne cunoșteam.
.....
Iubirea, ce e ea?
Un sentiment, nu știu?
Un loc, nu știu?
Dar tu mi-ai luat-o.
Iubirea ESTE,
Iubirea VA FI totul pentru toți.
Ea te dărâmă când e cazul,
Dar tot ea te și ridica.
Ploaia
Sunt ploaia,
Ploaia de toamna.
Inlauntrul inimii mele ploua
Si e pustiu.
Nu-i nimeni pe acolo,
pentru ca ploua.
Cine iese la o plimbare in ploaie?
Nimeni.
Cine ar iesi la o plimbare in ploaie?
Eu si...cu tine.
Dar tu unde esti?
Nu stiu,
dar vreau sa stiu!
Sa te gasesc, sa te iubesc.
Mi-e dor.
De toate.
Dar, in special, de noi.
Ploua.
Eu plang.
Lacrimile se duc spre inima,
facand sa ploua.
Sunt ploaia.
Dar eu?
Cine sunt?
Nu mai știu
Unde sunt?
Am ajuns într-un loc pustiu
Sunt tristă
Alții mă controlează
Sunt dezamăgită
Visurile mele nu contează
Voiam doar să cânt
Melodii scrise de mine în gând
Coregrafii să dansez
Cum mereu visez
Totul a fost distrus
De cel mai important intrus
Familia mea mi-a spus
Muzica nu e doar compus
Ei vor facultate
După master în contabilitate
Și viața mea unde rămâne?
Distracția, alcoolul, iubirea nu sunt de mine?
Acest lucru nu o să tolerez
Nu vreau decât să mă angajez
După ce liceul voi termina
Nimic nu mă va domina
Intrebare
De ce privești în alta parte?
Acoperit de nori,eu nu te văd.
Vântul nu bate,poate e departe,
Jucându-se în zbor în alte zări.
Din inima ies fluturi, ce poartă curcubee,
Umbrite doar de soarele ce nu a apărut.
Mă inspaimant de o umbră de femeie,
Ascunsă de un zid ce încă n-a cazut.
Și printre stele,păsări călătoare,
De care te izbești din când în când,
Îți fierbe strălucirea ce nu moare,
Mai cade un gând, rând,pe rând.
Frumusețea diabolică a macilor ce nu țin mult
Și praful de stele au dansat cu un cult,
În ritmuri netraduse de nici un dicționar,
Te-ai prefăcut, avar,amar,hoinar.
Drumurile ți-s deschise, să privesti nu e păcat,
Doar cuvântul își poartă vina de a fi neâmpăcat.
Ziua vine,noaptea trece,cântă vara pe la colțuri,
Ploaia curăță ce limba nu a construit în sensuri.
Vino iarași în vară,
Lângă o cireașa amară,
Să privim o stea căzătoare,
Când apusul moare.
Amor fără limite
Ce poate să facă iubirea dintr-un om?
Cum am ajuns din persoana care eram,
La persoana care sunt acum?
Cum a reușit o singură persoană
Să-mi schimbe complet viziunea despre lume și amor?
Cum a putut să mă schimbe la 180°,
Cu ajutorul unei piruete dintr-un vals nesfârșit, cosmic,
În care dansăm îmbrățișați,
Aflați în universul nostru?!
Poate la început par niște întrebări banale,
A unei persoane care se pierde pe sine, pentru a-și regăsi
Cealaltă jumătate,dar el mi-a schimbat percepția
Pe care o aveam asupra vieții și viziunii mele de viitor!
Acum, în loc să mă văd pustiind prin lume,
Pierdută!... Rătăcind prin abisul meu singuratic și întunecat,
Plin de responsabilități și griji, făcându-mă să mă adâncesc
Tot mai mult în lumea muzicii, care pentru o perioadă
M-a învățat să-mi accept destinul
Și să văd și cealaltă față a lumii!
Mă văd alături de el trecând peste toate obstacolele vieții,
Dar și toate obstacolele care vor apărea în calea iubirii noastre!
Mă văd lângă el, într-un amor paradisiac,
Desprins din vise și povești de adormit copiii,
Cu prințese și zmei ,eroi și antieroi !
Sunt recunoscătoare vieții că mi l-a adus în cale,
Dar mai ales lui că a reușit să-mi deschidă inima,
Pe care credeam că o am de piatră
Și nu poate nimeni să o străpungă cu flăcările aromatice ale iubirii!
Îi mulțumesc din suflet că m-a învățat
Cum să iubesc cu adevărat!
Și îi mulțumesc pentru că nu se joacă cu inima mea care...
S-a făcut mică, sclipitoare și mlădioasă de când i-a cunoscut sufletul!
Și... Asta e... Dacă se va întâmpla cândva să ne despărțim,
Prefer să rămân singură,
Pentru că știu că ceea ce simt pentru el este aur pur,
Iar o dată cu plecarea lui de lângă mine,
Va muri și o jumătate din mine!
Poate exagerez
Poate exagerez,
Poate nu-i corect
Ce gândesc,
Poate imaginația
Mi-e prea bogată,
Poate nu am fost
Niciodată,
A ta dulce fată.
Ai fost un vis.
Să ne iubim
Nu ne-a fost scris...
Nu ai fost ceva
Realizabil...
Am fost doar
Un conversator,
Foarte confortabil.
Ai fost un vis de noapte
În care mă cuprindeai
În fierbinți șoapte.
Ai fost o iluzie,
O fantasmă,
Eroul principal
Din a mea basmă...
Ai fost regele
Din al meu regat,
Ceva mai presus,
Mai mult ca împărat.
Erai soarele la răsărit,
Erai luna la apus...
Erai universul...
Ceva mai presus,
Ai fost perfecționismul,
Ceva ideal...
Pentru al meu suflet,
Ai fost ceva fatal...
NU știu
NU știu ce mi-ai făcut,
Nu știu de ce îmi place
Nu știam că mereu va mai exista cineva,
Nu știam cum se face,
Dar știam că ești minunat,
Deși nu ne cunoșteam.
.....
Iubirea, ce e ea?
Un sentiment, nu știu?
Un loc, nu știu?
Dar tu mi-ai luat-o.
Iubirea ESTE,
Iubirea VA FI totul pentru toți.
Ea te dărâmă când e cazul,
Dar tot ea te și ridica.
Ploaia
Sunt ploaia,
Ploaia de toamna.
Inlauntrul inimii mele ploua
Si e pustiu.
Nu-i nimeni pe acolo,
pentru ca ploua.
Cine iese la o plimbare in ploaie?
Nimeni.
Cine ar iesi la o plimbare in ploaie?
Eu si...cu tine.
Dar tu unde esti?
Nu stiu,
dar vreau sa stiu!
Sa te gasesc, sa te iubesc.
Mi-e dor.
De toate.
Dar, in special, de noi.
Ploua.
Eu plang.
Lacrimile se duc spre inima,
facand sa ploua.
Sunt ploaia.
Dar eu?
Cine sunt?
Nu mai știu
Unde sunt?
Am ajuns într-un loc pustiu
Sunt tristă
Alții mă controlează
Sunt dezamăgită
Visurile mele nu contează
Voiam doar să cânt
Melodii scrise de mine în gând
Coregrafii să dansez
Cum mereu visez
Totul a fost distrus
De cel mai important intrus
Familia mea mi-a spus
Muzica nu e doar compus
Ei vor facultate
După master în contabilitate
Și viața mea unde rămâne?
Distracția, alcoolul, iubirea nu sunt de mine?
Acest lucru nu o să tolerez
Nu vreau decât să mă angajez
După ce liceul voi termina
Nimic nu mă va domina
Другие стихотворения автора
M-am săturat...
M-am săturat de toate
și aș fugi oriunde,
departe de orașe,
spre pustnicii din munte,
să-mi plângă ochii-n ceruri,
iar buzele să-mi cânte,
să hibernez în geruri,
cu aripile frânte.
M-am săturat de toate,
și-aș alerga pe ape,
să mă ascund de gloate,
din mine să se-adape,
furtuni și adiere,
ninsori și multe ploi,
să văd apoi cum piere,
pământul de sub voi.
M-am săturat de toate,
de plânset și oftat,
de inima ce-mi bate,
când stau întins în pat,
de temeri și de spaimă,
de sfinți și erezie,
și m-aș dori o taină,
ori vers în poezie...
Iarăși...
Iarăși ți-e ochiul în lacrimi,
Și iarăși mă minți că ai râs,
Și iarăși ascunzi niște patimi,
Sub tristul și blândul surâs.
Și iar înflorește uscata grădină,
Și iar mi te pierd printre flori,
Și sufletu-ți plânge-n surdină,
Și iarăși privești înspre nori.
Și iarăși vântul începe s-adie,
Și păsări se-ntorc grăbite înapoi,
Și toamna din tine iarăși învie,
Și plângem nefiresc amândoi.
Și iarăși prin întuneric ți-i pasul,
Și iarăși mă minți că-i lumină,
Și-ți plânge și ochii, și glasul,
Și cauți întruna la toate o vină.
Și iar va veni într-adins o durere,
Și iar va pleca negreșit înapoi,
Și iarăși mintea și nervii v-or cere,
Și iarăși va plânge sufletu-n noi.
Epigrame XVI
Unui elev
Învaţă bine. Aşa se ştie,
Şi-a primit în dar Iphon,
Dar când mesajul să îl scrie,
S-a dovedit că e afon.
Unui elev
Pe al său birou frumos,
Lumina cade: romb şi sferic.
Condiţii bune, să fie studios,
Dar mintea lui…e-n întuneric.
Unora
Eu doar puţin v-am înţepat,
C-o epigramă ce împunge,
Dar rana că s-a infectat,
E că aveţi otravă-n sânge.
Unui agronom
Ca agronom i-o gazdă bună,
El îţi oferă doar bucate Bio,
Îţi dă să bei lichior de mătrăgună,
Şi-n loc de “Pa” îţi spune...Adio!
Reuniune de familie
Ne-am pus la masă toţi cu drag,
Dar fratelui îi tremură sprânceana,
Nu de durere ori de trac,
Ci că văzu sub masă damigeana.
La priveghi
L-au înjurat, l-au ponegrit,
Fiecare cu-al său stil,
Apoi după ce-a murit,
Au găsit c-a fost cinstit.
Unora
În viaţă am scris ceva catrene,
Chiar un poem, un epitaf…
Şi-am constatat că prea devreme,
Audienţa am făcut-o praf.
Unui coleg – serveam numai Grasă de Cotnari
În tinereţe am ciocnit paharul,
Apoi, întemeind şi casa,
Am împărţit: eu, alegând Cotnarul
Iar lui îi rămăsese…Grasa.
Răspuns la epigramele mele
Mi-a răspuns c-o epigramă,
Fără de asemănare:
Îi ca ciorba fără zeamă,
Şi ca pâinea fără sare.
Unuia căruia i-am împrumutat bani
N-aş vrea prea tare să discut,
Dar asta se petrece între noi,
Îmi zice frate când îl împrumut,
Şi avarule când să mi-i dea înapoi.
Gândurile
Atunci când te pasc renunțările,
vin ele, gândurile...
Un soare-ți răsare în țeastă,
și simți peste tot apăsare,
totu-i mormânt, nimic nu tresare,
apoi într-o liniște surdă,
îți pătrund săgeți în orbită,
ochii se-nchid, sprânceana se-ncruntă,
și mintea îți cade rănită.
Deodată te cuprinde o spaimă nebună,
și-ai vrea să preschimbi soarele-n lună.
Dar vin... armate întregi,
diferite nuanțe și simțuri,
comit peste tot fărdelegi,
parcă sunt coase cu zimțuri.
Pătrund prin pereți, prin ferestre,
direct în inimă și-o străpunge,
ea cântă ca mii de orchestre,
și apoi tăcută se frânge.
Trec prin carne și os, și-ntuneric,
prind stelele și le împlântă,
în sute de ochi ce țipă isteric,
la o lacrimă sfântă.
Vin... puzderii,
din trecut, de demult, de aiurea,
să-ți înfigă în tâmple securea,
vin, cărând frați, copii și părinți,
și-n minte ți-i așează cuminte,
și trebuie s-alegi între ei și arginți...
o rană ce-o porți veșnic în minte.
Și-atunci când nu mai aștepți nimic,
vin...
rânduri, rânduri,
blestematele gânduri.
Haideți…
Haideți, să nu spunem ce ne doare,
Să suferim în noi spășiți,
Căci nimeni nu mai vine cu o floare,
Și nici nu mai suntem iubiți.
Haideți, să înghiţim subit cuvinte,
Să nu mai spunem păsul orișicui,
Căci nimeni nu mai vrea să ne alinte,
Și fiecare-și poartă suferința lui.
Haideți, în nimic să nu mai credem,
Să nu mai ridicăm privirile spre cer,
Căci nimeni nu mai știe ce suntem,
Când dintre noi, nevinovații suferă și pier.
Haideți, să pornim orbește spre abisuri,
Ori sus pe cruce de-a valma răstigniți,
Să plângă întruna îngerii în paradisuri,
Iar moartea să scrâșnească-ncet din dinți.
Râsul
Râsul ni s-a stins ca o candelă veche,
Sub ura ce umblă prin inimi pustii,
Grimase se scurg cuprinse de streche,
Cu urme de hohot din snoave târzii.
Tristețea se-așază ca praful pe tâmple,
Surâsul se inhibă ca un fel de rușine,
Așteptăm nefiresc ceva să se întâmple,
Ca iarăși trupul de râs să leșine.
Râsul s-a stins în oglinzile lumii,
Iar fețele poartă urme ursuze,
Comicii plâng atunci când spun glume,
Și doar lacrimile par să ne-amuze.
În pieptul orașelor, străzile plâng,
Fără hohot de râs ori zâmbete line,
Griji și suspine sub pași se răsfrâng,
Iar moartea rânjește ascunsă-n vitrine.
Salutul ni-i scurt și mângâierea amară,
Gestul firesc, ne e azi, calculat, plănuit,
E atât de multă tristețe în noi și afară,
Încât, râsul, definitiv a murit…
M-am săturat...
M-am săturat de toate
și aș fugi oriunde,
departe de orașe,
spre pustnicii din munte,
să-mi plângă ochii-n ceruri,
iar buzele să-mi cânte,
să hibernez în geruri,
cu aripile frânte.
M-am săturat de toate,
și-aș alerga pe ape,
să mă ascund de gloate,
din mine să se-adape,
furtuni și adiere,
ninsori și multe ploi,
să văd apoi cum piere,
pământul de sub voi.
M-am săturat de toate,
de plânset și oftat,
de inima ce-mi bate,
când stau întins în pat,
de temeri și de spaimă,
de sfinți și erezie,
și m-aș dori o taină,
ori vers în poezie...
Iarăși...
Iarăși ți-e ochiul în lacrimi,
Și iarăși mă minți că ai râs,
Și iarăși ascunzi niște patimi,
Sub tristul și blândul surâs.
Și iar înflorește uscata grădină,
Și iar mi te pierd printre flori,
Și sufletu-ți plânge-n surdină,
Și iarăși privești înspre nori.
Și iarăși vântul începe s-adie,
Și păsări se-ntorc grăbite înapoi,
Și toamna din tine iarăși învie,
Și plângem nefiresc amândoi.
Și iarăși prin întuneric ți-i pasul,
Și iarăși mă minți că-i lumină,
Și-ți plânge și ochii, și glasul,
Și cauți întruna la toate o vină.
Și iar va veni într-adins o durere,
Și iar va pleca negreșit înapoi,
Și iarăși mintea și nervii v-or cere,
Și iarăși va plânge sufletu-n noi.
Epigrame XVI
Unui elev
Învaţă bine. Aşa se ştie,
Şi-a primit în dar Iphon,
Dar când mesajul să îl scrie,
S-a dovedit că e afon.
Unui elev
Pe al său birou frumos,
Lumina cade: romb şi sferic.
Condiţii bune, să fie studios,
Dar mintea lui…e-n întuneric.
Unora
Eu doar puţin v-am înţepat,
C-o epigramă ce împunge,
Dar rana că s-a infectat,
E că aveţi otravă-n sânge.
Unui agronom
Ca agronom i-o gazdă bună,
El îţi oferă doar bucate Bio,
Îţi dă să bei lichior de mătrăgună,
Şi-n loc de “Pa” îţi spune...Adio!
Reuniune de familie
Ne-am pus la masă toţi cu drag,
Dar fratelui îi tremură sprânceana,
Nu de durere ori de trac,
Ci că văzu sub masă damigeana.
La priveghi
L-au înjurat, l-au ponegrit,
Fiecare cu-al său stil,
Apoi după ce-a murit,
Au găsit c-a fost cinstit.
Unora
În viaţă am scris ceva catrene,
Chiar un poem, un epitaf…
Şi-am constatat că prea devreme,
Audienţa am făcut-o praf.
Unui coleg – serveam numai Grasă de Cotnari
În tinereţe am ciocnit paharul,
Apoi, întemeind şi casa,
Am împărţit: eu, alegând Cotnarul
Iar lui îi rămăsese…Grasa.
Răspuns la epigramele mele
Mi-a răspuns c-o epigramă,
Fără de asemănare:
Îi ca ciorba fără zeamă,
Şi ca pâinea fără sare.
Unuia căruia i-am împrumutat bani
N-aş vrea prea tare să discut,
Dar asta se petrece între noi,
Îmi zice frate când îl împrumut,
Şi avarule când să mi-i dea înapoi.
Gândurile
Atunci când te pasc renunțările,
vin ele, gândurile...
Un soare-ți răsare în țeastă,
și simți peste tot apăsare,
totu-i mormânt, nimic nu tresare,
apoi într-o liniște surdă,
îți pătrund săgeți în orbită,
ochii se-nchid, sprânceana se-ncruntă,
și mintea îți cade rănită.
Deodată te cuprinde o spaimă nebună,
și-ai vrea să preschimbi soarele-n lună.
Dar vin... armate întregi,
diferite nuanțe și simțuri,
comit peste tot fărdelegi,
parcă sunt coase cu zimțuri.
Pătrund prin pereți, prin ferestre,
direct în inimă și-o străpunge,
ea cântă ca mii de orchestre,
și apoi tăcută se frânge.
Trec prin carne și os, și-ntuneric,
prind stelele și le împlântă,
în sute de ochi ce țipă isteric,
la o lacrimă sfântă.
Vin... puzderii,
din trecut, de demult, de aiurea,
să-ți înfigă în tâmple securea,
vin, cărând frați, copii și părinți,
și-n minte ți-i așează cuminte,
și trebuie s-alegi între ei și arginți...
o rană ce-o porți veșnic în minte.
Și-atunci când nu mai aștepți nimic,
vin...
rânduri, rânduri,
blestematele gânduri.
Haideți…
Haideți, să nu spunem ce ne doare,
Să suferim în noi spășiți,
Căci nimeni nu mai vine cu o floare,
Și nici nu mai suntem iubiți.
Haideți, să înghiţim subit cuvinte,
Să nu mai spunem păsul orișicui,
Căci nimeni nu mai vrea să ne alinte,
Și fiecare-și poartă suferința lui.
Haideți, în nimic să nu mai credem,
Să nu mai ridicăm privirile spre cer,
Căci nimeni nu mai știe ce suntem,
Când dintre noi, nevinovații suferă și pier.
Haideți, să pornim orbește spre abisuri,
Ori sus pe cruce de-a valma răstigniți,
Să plângă întruna îngerii în paradisuri,
Iar moartea să scrâșnească-ncet din dinți.
Râsul
Râsul ni s-a stins ca o candelă veche,
Sub ura ce umblă prin inimi pustii,
Grimase se scurg cuprinse de streche,
Cu urme de hohot din snoave târzii.
Tristețea se-așază ca praful pe tâmple,
Surâsul se inhibă ca un fel de rușine,
Așteptăm nefiresc ceva să se întâmple,
Ca iarăși trupul de râs să leșine.
Râsul s-a stins în oglinzile lumii,
Iar fețele poartă urme ursuze,
Comicii plâng atunci când spun glume,
Și doar lacrimile par să ne-amuze.
În pieptul orașelor, străzile plâng,
Fără hohot de râs ori zâmbete line,
Griji și suspine sub pași se răsfrâng,
Iar moartea rânjește ascunsă-n vitrine.
Salutul ni-i scurt și mângâierea amară,
Gestul firesc, ne e azi, calculat, plănuit,
E atât de multă tristețe în noi și afară,
Încât, râsul, definitiv a murit…