COPACII

E trist și cerul și pământul,

Sub clar de lună nu mai are farmec,

Fără înțeles a devenit cuvântul,

Iar să zâmbim ne e zadarnic.

E anevoie mersul omului pe stradă,

Și i se simte oboseala în priviri,

Iar oasele abia de îl mai rabdă,

Şi-i zilnic condamnat spre prăbușiri.

Nici vântul nu mai suflă de o vreme,

Iar creanga nu îmi mai lovește-n geam,

Accept orice, și doar m-aș teme,

Când pasărea n-o să mai cânte-n ram

Văd zilnic tot mai multe funeralii,

Se-acordă titluri de curaj din om în om,

Dar nimeni nu-i atent și la detalii,

Și că se trage-n plin ca-n poligon.

Sunt uluit de atâta josnicie,

Guvernele sunt pline de inculți,

Ce vor ca oamenii să fie,

După chipul și asemănarea lor făcuți.

Mi-e sete de tăcerea ce-ți tremură pe buze,

De taina ce tresaltă în trupul tău aprins,

În tine curg izvoare iar ochii-ţi sunt ecluze,

Ce-opresc păcate mute cu lacrimi de nestins.

În ochii tăi de jar sclipesc chemări divine,

Și-n irisul adânc se frâng lumi de mister,

Se naște nemurirea din visurile-ți pline,

Iar eu mă pierd în tine ca nourii prin cer.

Pe buzele-ți de foc se-așterne rugăciunea,

Un cântec fără glas ce suie către zări,

Și-n mângâierea ta își pleacă fruntea luna,

Topind în al meu sânge eterne depărtări.

În palma ta, furtuna, se stinge în lumină,

Și focuri ancestrale îmi ard tăcut în piept,

Tu ești o rugă moartă, dar dulce și divină,

Un dor ce-l port pe buze, și taina ce-o aștept.

Din glasul tău răsare o toamnă-ntreagă-n mine,

Cu frunze de-ntuneric ce cad încet pe trup,

Și-n tine se adună păcate și destine,

În care se revoltă, același pătimaș sărut.

Un cer ce-și pierde norii mi-e sufletul de-acum,

Pe care-l mistui lin, ca jarul într-un vânt,

Tu ești ispita veche ce-mi arde orice drum,

Și-aș vrea să fiu o clipă din timpul tău mărunt.

Dar sunt un fir de iarbă uitat într-o pădure,

Ce-și scrie-n umbra lunii un ultim jurământ,

Că te-oi iubi o viață... iar inima să-ndure,

Tot focul tău, iubito, până voi fi mormânt.

N-avem nevoie de frumos,

De lucru bun şi adevărat,

Ne place fructul găunos,

Şi munca stând în pat.

Creem un balamuc multicolor,

Culori livide şi stridente,

Cu lighioane în decor,

Şi personaje indecente.

Pe viermele ce roade-n măr,

Simbol l-am declarat,

Bem apă otrăvită din ciubăr,

În care întâi mizerii am vărsat.

Pe prunc din alăptat l-am rupt,

Vedetă am făcut din mamă,

Venin de cobră noi am supt,

Şi acum muşcăm fără de teamă.

De apocalipsă în fiecare zi vorbim,

Acum i-o ştire neinteresantă,

Pe cel de sus nu-L mai iubim,

Şi-a Lui venire ne pare amuzantă.

Coboară omule cu mintea,

În inima-ţi de piatră,

Prin foc să-ţi treacă gândul,

Să poţi păşi din nou pe apă.

I love your smile,

I love your hair,

Your eyes shine brighter than the sun.

Even tho this doesn't rime

Please know i'll love you till the end of time

Și iată toamna

Și iată se va duce

Și iat-o pe mama

Cum ne aduce ceva dulce

Și ea se va duce

Și iată iarna

Și iată ninge

Și iată-l pe tata, albe fire

Și el se va stinge

Și iată primăvară

Și iată rozul și frumosul

Și iată-mă pe mine, speranță astrală

Cum aștept să vii

Și eu voi muri

Și iată vara

Și iată seninul seara

Și iată-te pe tine

Eleganță a mii de balerine

Și tu n-ai voie să dispari

Căci tu ești a mea Lorelei

...și mi se frânge dorul

decât de mult astept

să vii o clipă..

de-o ultimă imbratișare

durerea zilnic crește

și parca nu e drept

ca ne-am pierdut în vânt

ca fumul de tigară...

Mă doare geana ce cuprinde 

Atăta gol și disperare

În negura ce se întinde

Din cei carpați ,până la mare.

Mă doare gustul amar de fiere 

Al omeniei care piere

Și-și flutură aripa neagră 

Pe vatra mea și - a cea dragă.

Mă doare, dar o spun în gând 

Ca  ca râul în vale spumegând

Ca un torent deslănțuit 

Din mii de suflete pornit.

Mă doare faptul că nu știu

Să bat în porți când e pustiu

Și glasul slab cum să ajungă

Intligent în țara junglă.

Mă doare și ce dacă doare 

Și ce dacă țara moare?

Și ce dacă floarea-i seacă?

Dragii noștri ,fug și pleacă 

Ducând traiul vinețiu 

Suflet gol și dor pustiu.

De unde venim?

Exact  nu știu

Avem în schimb

Istorii vechi sub soare

Ne tragem seva 

Din adânc de mare...

Din cremene  și stâncă.

Întorc privirea,adânc în mine

Și văd troieni și drumuri line

Și văd mocnind în ani șirag ,

Nevoia de mai bine.

Întorc privirea către cer

Pe căi de ani lumină

Îmi fuge gândul biet pribeag

De stele să se anine.

Cuvântul,salbă de mărgean,

Din creer evadează,e plin de viață

E spontan,e liber,e speranță

E plin de cutezanță.

Cuvânt,idee ,șoaptă,dor

Colindă prin lume

Sunt soli de pace,ambasadori

Imuni veșmintelor de crime.

Romantică-i toamna târzie

Ornată în tonuri ciudate

Miracol de frunze pictate-n

Aromă de brumă și ceață.

Natură bogată cu ochi ruginii

Tresare când vântul se zbate,

Icoană pictată a frunzelor moarte,

Caleașcă de aur cu sori încărcată

Aromă de toamnă cu lacrimi udată.

Undeva ,cânva ,odată ,

M-am lăsat sărutată.

Fulgerul de mă trăsnea

N-ași fi tresărit așa

În inimă au răsărit fiori ...

Muguri de iubire nouă ,

Cu tine  s-o dau în două.

Fâșie albă de mătase

Aruncă azi pe cer ?

Prinde seninul ,

Închidel în carte ,

Din curcubeu fă-mi cupolă

Și fulgerul să-mi deschidă ferestra .

Pământul se leagănă în lanțuri cu cerul ,

Un felinar î-mi arată Calea Lactee ,

Pe un felinar de argint î-ți trimit o floare ...

Și un cântec de privighetoare 

Se zbate pe iarba cosită de valuri -

Mă scol cu brațele pline de daruri