August și Mai!

Visez mereu la tine

Cu ochii larg deschiși,

Îți vorbesc de iubire

Dar tu, nimic nu ziși

Să merg tot înaite

Nu știu de-i bine,

Nici care este calea

Ce duce către tine

Mesaje ți-am trimis

Nu cred că le-ai citit,

Te faci că nu mă știi

Cu toate c-am vorbit

Ceva îmi spune mie

Că ieri tu m-ai mințit,

Că mâine vii la întâlnire

Și astăzi văd că n-ai venit

Pe bancă stau și te aștept

Poate te-arăți de undeva,

La ceas mă uit, este târziu

Și simt că floarea nu o vrea

Mă mint și-mi spun în gând

Că poate s-a-ntâmplat ceva,

Refuz să cred că n-am noroc

Iar fata ar avea pe-altcineva

Abia când am văzut-o pe stradă

Mergând la braț c-un alt bărbat,

Am înțeles că inima-i este furată

Și-am renunțat la tot ce am visat

.................

Dar cine n-a visat odată-n viață

O zână, făt frumos să întâlnească,

Și cât regret s-a adunat în suflet

Când ce-am iubit, n-a vrut să ne iubească!

Mă-ntreb, dar fără să-mi răspund
Dacă, voi spune din nou... ,,mamă ",
Când zborul îmi va fi spre asfințit
Că Domnul înspre El mă cheamă.

Mă-ntreb mereu, dacă va fi posibil
Să stăm în doi și, poate să vorbim,
La fel cum o făceam pe ăst pământ
Când colo Sus, în Cer... ne întâlnim.

Mă-ntreb, de poate fi o întâlnire
Când ce citesc, e greu de explicat,
Că trupu-i lut și-n cimitir rămâne
Și doar spiritu-i chemat și judecat.

Mă-ntreb și știu ce îmi răspund
Că viața-i scurtă și e-o călătorie,
Ce are început, dar are și sfârșit
Iar sufletul, trăiește-o... veșnicie.

Mă-ntreb, dar tot nu am răspuns
Ca mama, să mi-o văd.. vreodată,
Așa, că voi trăi cu multe întrebări
Dar fericit, de tot ce-a fost..odată.

Azi, mă întreb și cred că înțeleg
Că suntem trecători și muritori,
Și sigur vom primi cunună-n Cer
Dacă, Domnului, rămânem slujitori!

De ce scrii poezie, dragă Cezar!?

( un mic fragment, dintr-o discuție cu al meu bun amic, C,  la o cafea amăruie)

Dându-ne întâlnire, la o cafea, să depănăm amintiri și desigur să ne contrazicem, de ce politichie se mai face pe malul Dâmboviței, de-ai noștri aleși și, desigur și, pe marginea șanțului de precupețe și-n crâșme de ,,autocunoscători", mai ales când mintea
le e ,,aburindă" iar, crașmarul bucuros și avid să-și rotungească câștigul cu încă trei arginți, ,,botezând" vinul ( practică veche dar de actualitate )...că de, tăria multă poate dăuna grav sănătății, iar...de, puțină apă, duce la prelungirea discuțiilor
,,bahice" și la aprinderea spiritelor, dar niciodată, la incendii....am purces și noi sorbind din cafeaua amăruie, la o discuție literară, ca buni cunoscători ai genurilor... că de, aici toată lumea se pricepe la dat sfaturi și la a critica și mai puțin de a ,,trudi" cu penița și mintea, pentru încântarea cititorului.

...............................

Deodată, bunul meu hâtru prieten, mă dojenește și mă intreabă: dragă  Cezar, de ce scrii poezie, în aste timpuri, când lumea, a uitat de mult acest gen literar,  care în paranteză îți spun că mi-e unul îmi place... dar de, eu am o vârstă și iubesc ce scrii... moment când își ridică privirea și admirativ îmi zâmbește în semn de prețuire...și continuă...de ce nu scrii proză, că știu că ai începute mai multe
,,ciorne- manuscrise" , în care subiectele abordate sunt destul de interesante și ar putea capta cititorul.

După o mică reflecție..că de, am o vârstă și experiența vieții, ii mărturisesc...

Dragă amice: citesc proză și cărțile tale pe care le scrii cu mare har și talent și sunt bucuros, încântat că pui pe
,,masa" cititorului
asemenea gen literar și, te bucuri de multă apreciere, dar eu, niciodată, nu voi renunța la vers, rimă și, a reflecta cât mă pricep, prin poezie, la realitatea vieții ce ne înconjoară, la amintirile copilăriei cu năzdrăveniile ei, la clipele trăite în adolescență, la iubirile nevinovate sau poate vinovate, la satul nostru natal ( noi fiind consăteni ), la părinții noștri care nu mai sunt, dar ne-au lăsat pe noi să le ducem numele și să fim mândri de ei, la școli, dascăli, învățătură, examene, reușite, eșecuri, la realizări, nerealizări, năzuințe în activitate profesionala, la familie, prieteni, dușmani, adevăr, minciună,  la, la....la... multe ar fi de spus... că de, ani am adunat în spate și tinerețea este acum, doar amintire, iar bătrânețea...reflecție
și boli adunate.

...................

Așa că, dragă prietene, îți zic că poezia pentru mine este viață, pasiune, izvor nesecat cu apă vie, este reflectarea trăirilor
în timp, ale unui călător pe acest pământ, care știe de unde vine, dar nu cunoaște destinația și nici când va coborî, urca, spre o nouă călătorie, destinație.

Poezia îmi este povestea vieții, pe care am încercat și sper că am reușit prin versul meu să transmit cititorului, o mică parte din frumusețea dar și urâciunea ei.

Prin poezie mi-am
,,cântat" ( toate poeziile mele sunt puse pe melodii ),
,,Realitatea vieții". Am scris ce am simțit și, am simțit să scriu, cu iubire  și dăruire.

..........................

La auzul celor spuse, prietenul meu drag, C, a încuviințat din cap, în semn de prețuire, ne-am înghițit stropul rece de cafea, rămas pe fundul ceștii, ne-am îmbrățișat amical și pornit fiecare pe cărări cunoscute, adică, spre casă, la familia  noastră, unde  suntem așteptați de scumpele soții, cu masa întinsă și plină cu alese bucate...moldovenești. de le mănânci cu ochii, și-ți lasă gura apă...că de, n-am băut vin ,,botezat", dar papilele olfactive si gustative simt mirosul și gustul și, ne ,,udă" gura.. de, apă peste tot.
.

Pe drum, mucalit, am reflectat...dacă poate prietenul meu are dreptate și ar trebui să mă adun și să-mi finalizez ,,romanele" care stau pe undeva în așteptare. Dacă, dacă, dacă...parcă!! Timpul va rezolva dilema mea.

Timpul m-a ajuns, că de, am o vârstă  dar, nu-mi ajunge!

Doamne dă-mi sănătate, iar tu, Timpule mai lasă-mi... timp!

Vă îmbrățișez cu toată dragostea!

Cezar, Piatra Neamț!

Și astăzi sunt omul norocos

Privind pădurea de foioase,

S-aud cum frunzele foșnesc

Și cât sunt ele de frumoase!

Sunt așezat pe scaun și admir

Pe lac un cârd imens de lebede,

Cum își scufundă capul în adânc

Și scot în cioc planctonul verde

Printre copaci apar raze de soare

Ce trupul cu căldură mi-l încarcă,

Vremea o simt încă prietenoasă

Iarna-i departe, toamna nu pleacă

Scap lacul și pădurea din cătare

Și îmi arunc privirea către vale,

Aici văd Piatra, Cozla, Pietricica

Și Bistrița fără plutași, curgând agale

Îmi pun rucsacul în mare grabă

Și-n pas alert cobor pe o cărare,

Nu vreau să-mi iasă ursu-n cale

Că e obraznic și cere de mâncare

Așa am petrecut o zi de toamnă

Pe munte printre copaci cu soare,

Dar frică-mi e de omul cu toporul

Care doar vrea, să taie, să doboare!

Simt un miros plăcut de primăvară
Adus de adierea vântului de munte,
Ce îmi vestește că iarna... e poveste
Și pot s-arunc și cușma de pe frunte.

Privesc cum florile-și arată floarea
Și ochiul îmi inundă cu-atâta fericire,
Iar cântul înnălțat de păsăret spre cer
Auzu-mi fericesc...visând la nemurire.

Pornesc spre o cărare ce m-așteaptă
S-o bat și, amintiri să îmi stârnească,
De vremi trecute, ce repede s-au dus
Și unde o idilă, începea să înflorească.

Apăs pedala bicicletei și o zbughiesc
Spre locuri pitorești pline de farmec,
Să ard grăsimile depuse-n hibernare
Și pe potecă sus, cu-o bere..să petrec.

.......................................
Seară se lasă și mă întorc spre casă
Unde îmi e iubirea și liniștea găsesc,
E primăvară, e viață, e binecuvântare
Așa, că Ție Doamne... îți mulțumesc!

Gândul mă duce așa departe

Și nu am cum să mi-l opresc,

Pătrunde-adând prin amintiri

Și fericit copilăria o regăsesc

Mă plimbă pe drumul prăfuit

La școala din satul meu natal,

Mă pune-n banca de la geam

Pe rândul trei cumva pe lateral

Și lângă mine se află mama

Cu un buchet frumos de flori,

Sunt adunate pentru doamna

Cu bucurie de dragele surori

Sunt un boboc în clasa-ntâia

Și vreau puțină carte să învăț,

Voi ține cont de sfatul mamei

De fiecare șansă să m-agăț

Apoi gândul m-a dus pe la liceu

Să-mi văd colegii și pe profesori,

Dar din păcate mulți au plecat

De pe pământ ca simpli călători

Nu știu de ce călătoria s-a oprit

De la liceu s-ajung în timp acasă,

O fi crezând că sunt prea obosit

Și-o pauză la anii mei..e prețioasă!

Prin zile nopti am tot trait,
Gandul tot la tine-l tin
Si iti cer un mic favor
Intr-un fapt decent de dor:
Cauta-ma in miez de noapte
Doar cand gandul ti-e strivit,
Cauta-ma in mii de fapte
Fiindca nu-i nepotrivit,
Pentru ca te-am cautat in gand
Si esti de nevazut,
Pentru ca am stat cantand
Tu te strecori tacut,
Si te-as cauta in nori
Dar esti raul din apus.
In binele tau sunt eu
Tu un nimic pierdut.
Fiindca tot ce-am construit
Tu tot ai nimicit
Dar te-astept prin gand, prin dor
Pentru mine esti viitor.

roțile locomotivei

bat ritmul ceasului

amorțit

din vârful turnului.

in gară nu-i nimeni....

 dus de vânt

de colo-colo,

e doar 

un val de

bilete compostate,

cutii goale

și suflete neîmpăcate.

îmi adâncesc obscurul
pe albul stins de ziuă
privind o galaxie
în ochii tăi de noapte
ca ultim vizitiu
alunecând cometă
pe-a mării însetare
ce bântuie-n pustiu

și galopând aievea
am pieptănat cu gândul
rătăcitorul nimb
de lună abisală
înaintând la vale
spre negrul pământesc
am îndrăznit să ard 
complet în flama
iubirii cardinale

Oradea, Oradea 

Oraş fără coline.

Prin aer şi pe străzi 

Eu mă grăbeam spre tine

Cu sufletul la gură

Şi-o oarecare teamă,

Mizând pe sentimente 

Riscând să-mi fac o rană.

Ajuns în toiul nopții

Buimac, dezorientat,

Într-un mic apartament,

Am urcat şi m-am cazat.

Camera era rece,

Iar noaptea era albă,

Ştiind că va fi zi,

Şi-o voi vedea îndată.

M-am îmbrăcat frumos,

Mi-am luat pe mine-o geacă,

Am mers pe jos spre centru,

Ea m-aştepta pe-o bancă.

Văzând Piața Unirii 

Cuprinsă de mulțime,

O poartă s-a deschis

Când ea privea spre mine.

De-o frumusețe aparte,

Păr şaten şi ochii verzi,

Mă fermeca cu vorba, 

Simțeam că eu visez.

I-am dat nişte bomboane 

În semn de apreciere.

Sceptică le-a luat şi-apoi 

Am mers prin apropiere.

Pe străzile Oradei 

Ferite de lumină, 

Vorbind, noi am ajuns 

În față la medicină.

Ea asta învăța 

Cu un efort minim:

Să vindece pacienții 

Şi să disece inimi.

Pe-o bancă la țigară 

Pe malul Crişului 

Îmi povestea cu drag

De rutina cursului.

Ascultam dar şi eram

Pe ochii ei fixat.

A tras ultimul fum

Şi-apoi noi am plecat.

Am zis că o conduc

Până-n Unirii-n stație. 

Luând inima-n dinți

Am profitat de ocazie.

Am mărturisit ce simt

C-o port pe ea în suflet.

Nu mai avea cuvinte,

Nu se auzea un sunet.

Ulterior şi ea mi-a zis,

Pe un ton delicat, 

Că o relație cu ea

Nu-i de realizat.

Nu-mi venea a crede

Că este adevărat.

Oi fi eu sau distanța? 

Cel Rău ne-a dezbinat.

Ajunşi acum în stație 

Noi ne luăm bun-rămas.

S-accept şi să trec peste

E următorul pas.

Tramvaiul a sosit

Din fața mea s-o ia.

A păstrat bomboanele 

Dar şi inima mea.

Nu pot atinge mâna ta de lut,

Nici să-ți mângâi obrazul cald și viu.

Eu sunt Morfeu pierdut în absolut,

Iar tu trăiești sub un cer scurt și prea pustiu.

​Tu treci prin lume și curând dispari,

Un strop de viață dat pe-un rând de ceasuri,

Iar eu rămân pe veci departe-n zări,

Prizonier în propriile mele visuri.

​Nu e cadou nemurirea când n-ai cu cine

Să împarți o noapte, o zi, un dor,

Eu mor de sete doar privind la tine,

Iar tu dispari, lăsându-mi doar un gol.

Printr-o mie de fețe cunoscute,

Imi apari tu,facandu-mi gândurile tăcute,

Prin prezenta ta, plina de iubire,

Nu mi pot reda,dureroasa desparțire.

Aș fi vrut să ne iubim prin șoapte,

Să mi citești a viitorului carte,

Să ți cant din ale mele poezii,

Fiind scrise din ale noastre amintiri.

Aș fi vrut să avem inelul promisiunii,

Să impărtășim sărutul rațiunii,

Să mi dai părul intr o parte,

Să ne iubim,în miez de noapte.

Te vreau în orice mod posibil,

Te vreau,chiar daca unii considera-penibil,

Iți vreau inima,din nebunie,

Să mi potolesc dorul te tine.

Dar a venit timpul sa pleci,

-ne  despart chipurile cerești,

Și inainte sa ne despărțim,

Ai mai vrea să ne mai iubim?

Să ne iubim cum se cuvine,

Într o lume fără de lumină,

Doar noi doi ,la malul unui lac

Unde ne scufundam in al emoțiilor plac.

Te vreau in a nopții tăcere,

Te vreau in a soarelui mângâiere,

Să ți ofer iubirea ce mi o țin,

Și să mor, în al iubirii destin.

de Motelica Luiza