Am rămas...

Mergeam ambițios prin vântul ce bătea,

Mă ridicasem din groapa cea ce mă rănea,

Mă rog, am mințit, mă ridicase ea.

M-a salvat din veninul șerpilor nenorociți,

Și mergeam ambii prin vânt, făram să fim ținiți,

Ținând capul sus lăsam trecutul în spate,

Exact de acolo unde aveau să ma înjunghe toate,

Și poate

Că am lăsat garda jos,

Dar nimic nu e mai roșu decât rozul cel mai roz,

Nu m-am uitat în spate, am continuat să merg

Apoi am grăbit pasul, am început să alerg

Eram tăcut,

Îmi lăsasem viitorul în trecut,

Era timpul să fi trecut peste tot ceea ce-a trecut.


(Asta e de fapt primul vers dintr-o melodie scrisa de mine, dar cred ca poate fi caracterizata și ca poezie idk)

Ascultă la mine ce-ți zic,

copiii ăștia își pierd mintea pentru nimic,

Toți “e la modă să băgăm droguri”

Ei zic ca astea-s numa’ jocuri.

Trece timpu’ și ușor li se înfiripă

Așa-zisa “dependenta” pentru care se oftică,

că ei normal ca nu vor să zică

“bă am o problemă și nu-i una-i mică”

Trece timpu’ iar și se trezesc

Prin orașe în care te simți Dumnezeiesc,

Că au ajuns dintr-o viață plină,

Într-una plină de rugină.

Rugina de pe cârligul ăla,

când sarea e pescarul prin ape

Te agață și ușor devin șarpe,

Și se apucă să mai zică,

“hai fă-mi și mie doar una mică”

De la mici ajung la mari,

Toleranțe de spartani,

Vise cu senzații tari,

Ei de fapt sunt peștii agățați de pescari.

Toți au dat-o cu impertinenta,

și acum ei strâng mâna cu dependența.

Lucrul ce-i vor opri,

din a face ce și-ar dori.

Vechi drumuri ce deodată s-au transformat în ziduri,

O iederă Ncâlcită le-a prins în cap pe toate, 

S-au ridicat și pașii, s-au prefăcut în riduri, 

Ca niște jurăminte străvechi, pe care, poate, 

În arta mută a serii, primei iubiri, sau ție. 

Le-am scrijelit în eu însumi, dar cine le mai știe?

Când au apus în boltă luceferii, cu toții, 

Să nu cerșim alți aștrii stupidității nopți.

Câtă risipă pentru iubirea ce nu-ncape, 

În vene, în tendoane. Vechi ziduri, peste care, 

Stă umbra unei inimi, asemeni unei case, 

Atinse de dezastru din carne până-n oase.

Autor: Ot.

Am fost la mare,

Așteptând o schimbare,

A fost doar o imprimare,

O simt ca pe o separare,

Este ca o repetare,

Pare doar o ocupare,

Dar este o modificare.

Of,Elif Elif

Toti tânjesc dupa tine

Dar niciunul nu iti stie de bine

Asa cum altii știu de tine

Toti te vor,dar putini te au

Dar ei nu stiu

Ca tu esti cea care a dat naștere clasei

Și-n versul meu ce va trăi

Sigur ma voi iubi

Pentru ca stiu

Ce va fi

(Viata adevărată, de însuși Pavel Eminescu)

Nici un zâmbet nu zăresc 

Pe chipul tău îngeresc 

Deși te-am iubit odată 

Tu m-ai părăsit îndată 

Ploaia rău m-a amărât 

Primăvara n-a venit

Sufletul meu e tot mâhnit 

De când tu m-ai părăsit 

Singur eu m-am răcit 

De lume am tot fugit

M-am ascuns mai mereu

Să nu îmi fie așa greu

    Într-adevăr e timpul, 
    ca marea-nvolburată, 
    să-nspume-n valuri albe, 
    ale noastre trupuri ude...
    
    Într-adevăr e timpul, 
    ca luna să se culce, 
    şi prima stea, a vieţii,
    pe cer să se ridice...
    
    Într-adevăr e timpul, 
    ca zborul meu înfrânt, 
    să redevină flăcări, 
    să picure cuvânt, 
    să sape-n trupul tău 
    firav, un gând :
    să-ţi fie dor de mare 
    de pescăruşi ţipând...

Spre podul tăcerii 

Adesea eu am călcat,

Mă simțeam pierdut, uitat 

De când singur îl umblam.

Spre pod erau vise 

Uitate, luate prea în serios,

Răvășite de un dor anost 

Ce-mi chema calea fără de rost. 

Spre pod parcă zărisem ceva

O lumină ce parcă nu-mi cunoștea calea,

O strălucire ce parcă îmi lipsea

Și din cale, dar și din viața mea.

Spre pod ce să mai spun

Te-am zărit pe tine...

Parcă mi-ai luminat calea

Și nu mai erau vise uitate de lume.

Spre pod pășeam încet 

Cu pașii parcă împiedicați,

De frică poate să nu calc...

Pe drumul ce mi l-ai arătat.

Spre pod, dar niciodată înapoi 

Eu acum merg liniștit, agale

Că știu că te am cu mine 

Lumina zilelor mele cu soare.

Silueta blândă a vieții

Se-apleacă asupra sufletului,

Așa cum roua dimineții

Aduce împrospătarea aerului.

Speranța zorilor vieții însorite

Ce îți așterne tiptil în suflet,

Miresmele dulci și întinerite

Ale dorinței pornite din cuget.

Să nu-nvinuiești iar destinul

Că de-abia azi după atâta chin,

Poți iarăși să privești seninul

Și să nu te simți privită ca manechin.

Dar nu ursita-ți poartă vina,

Că n-ai văzut nici flori, nici stele,

Ci în principiile tale-i rădăcina

Căci ai omis să mai urci crestele.

Un an de restrictii sufletesti aproape a trecut,

Supusi am privit doar in gand si pe fereastra

Ne e dor de noi, de tot ce am avut,

Ne e dor de insasi viata noastra

S-au terminat si clipele putine din universul nostru inventat

Dar beti de dor si-n propria trufie

Credeam ca timpul ramane inghetat

Si noi le-am fi trait o vesnicie

Nu plange, nimic nu s-a pierdut

Chiar de nu mai avem nimic, nici locurile, nici timpul

Orice final e doar un inceput

Am devenit iubire pur si simplu

Desi pe veci straini, vom fi impreuna

Desi se ineca iubirea in ranchiuna

Te iubesc de la distanta, poate chiar din trupul tau

Te iubesc in ciuda tuturor parerilor de rau

De azi sa nu te mai gandesti la mine

De tot ce ti-am adus rau sa te scuturi

Ai doua vieti, ai doua inceputuri

A ta si cea ce creste-n tine.

Sa-ti fie toata viata luminoasa

Sa fii iubita cum alta n-o sa fie

Sa ai cea mai frumoasa fata

Sa-ti umple lunga viata de mandrie

N-am sa-ti cer sa ma dai uitarii

Nici eu nimic nu am uitat

In ciuda amaraciunii si durerii

Te prefer asa cum s-a-ntamplat

Cand imi va fi greu tu-mi vei fi alaturi

E simplu, doar ma voi gandi la tine

Pentru moment durerea sa-mi inlaturi…

Adio scumpa mea, ramai cu bine!

Mă tem să-ți spun ce-mi arde pe sub piele,

când tu te-apleci în mine, ca o umbră grea, 

ce rost mai au cuvintele, când ele 

se frâng în colțul mut al tăcerii tale, 

ca de-o stâncă rea.

Sunt un strigăt pe care nu-l mai aud nici eu,

un cântec neterminat, într-o limbă uitată

și timpul o hoinară săgeată 

care mă frânge-n secunde 

ce ard laolaltă.

Mi-e frică să pun pe hârtie ce simt, 

căci simțirea mea e un animal sfâșiat, 

și tu taci… și-n tăcerea ta mă mint, 

că poate,

poate n-ai plecat.

Dar tăcerea ta e un oraș fără uși, 

o mare fără mal, un sfârșit fără început

și eu un fel de gri, printre cruci, 

care încă-ți caută pașii 

pierduți.

Aș vrea poate să taci mai blând

să nu mai doară gândul la tine,

căci tot ce nu-mi vorbești se face scrum

în pieptul meu, 

o bibliotecă de ruine.

Pare că te-ai ascuns în fiecare stea,

printre cuvinte nespuse și priviri furișate,

dar eu, eu încă te caut în tăcerea ta

ca un nebun ce n-a învățat niciodată 

cum să te lase.

Dacă m-ai fi auzit, 

dacă ai fi știut că tăcerea ta 

mă face să mă îndoiesc că-s om, 

ai fi venit, 

sau ai fi spus ceva, 

sau nu ai fi spus nimic, 

și poate lumea n-ar mai fi atât de grea.

Am deschis ochii - ora șapte.

M-am dus la magazin - e sâmbătă,

Am băut cafea - e primăvara,

M-am pus să mă odihnesc -  noapte cu stele stinse.

Am privit la ea, ochii vreau să nu-i deschid.

Poezia compusă pe 04.05.2025