5 iulie

Nu-ți cer să-mi dai luna de pe cer

Nici toată dragostea ce-o ții de frică închisă în tine

Vreau doar să mă lași să te iubesc eu sincer

Să mă lași să te ridic pân’ la stelele divine

Nici să-mi fi tu căzut la picioarele mele

Tot ce vreau e sa te țin cu brațe călduroase

Să mă lași să-ți fiu eu ție aleasă cu numele

Să-ți alung toate gândurile dureroase

Să-ți alin tăcerile și războaiele din copilărie

Să-ți vindec rănile ce adânc te taie și te doare

Rupându-se în cioburi goale din memorie

Să-ți fie nopțile de ceață pustii de vise, mai ușoare

Eu nu am să-ți cer ce nu mi poți da

Dar vreau ca tu să-mi ceri ce-ți pot eu dăruii

O viață  să te iubesc de mi-ai acorda

Căci mâna caldă oricât ai vrea nu se poate înlocuii

Și de nu mă vei lăsa să te urc pân’ de tot la soare

De durere-n ochi mă sting cu lacrimi surde

Ofilindu-se în risipă toată această mută scrisoare

Ucigându-mă orbește ce sufletu-mi pătrunde

Cu o privire de mă atingi mă topesc în dor

Îmbrățișată cu plăcere-n a lor dulceață,

Și-ncerc să mă opun, da n-aș putea să nu-i ador

Ochii tăi a mea prăjitură preferată

Ochi căprui ce-au gustu’ atât de dulce

Ce ascund în ei, dorințe neîmplinite,

O viață și puțin mai mult doar zahăr ți-aș aduce

Și tot n-ar fi de ajuns nici dulciuri infinite

Că nici mierea nu-ndulcește ceaiul negru

Cum mă îndulcesc ai tăi ochi de ciocolată

Mi-ai pus în suflet zahăr vanilat integru

Cu un iz de cafea caramelizată

Ești frumos si dulce, al meu gust preferat

Respir cu tine aer de bezea catifelată,

Ai ochi de zahăr și zâmbet glazurat

Ca un mousse din ciocolată vinovată,

N-aș gusta din ochii tăi, dar mi-ai pus pe masă

Ca un miez de gem pe buzele mele coapte

În cuptorul încins de vanilie caldă

Ești pofta mea învelit în cremă de noapte.

În fiecare octombrie o să-mi aduc aminte

De tine, de tot ce-a fost înainte

De noi, de cât de mult noi ne-am iubit

De zilele reci și calde, de cum tu mi-ai zâmbit

Și-a mai trecut un an și tot mi-e dor

De tine, de plimbarea pe motor

În octombrie tot la tine mă gândesc

Și am atâtea planuri de care să-ți vorbesc

Dar știu că trebuie să tac, să mă abțin

Dar de când ai plecat simt că nimănui nu aparțin

Și știu că pare puțin cam egoist

Să te doresc acum, deși ți-am spus că eu rezist

Să te-n locuiesc am încercat, dar tot nu pot

Parcă nici unul n-are acel antidot

Pentru boala mea— iubirea adevărată

Mă plimb prin ploaie cu inima-norată

În octombrie te caut și tot nu te găsesc

Tot aștept prin norii grii să te zăresc

Și totuși mă tem că te-aș putea vedea

Căci s-ar reaprinde-n mine focul de ne-am revedea

Așa că mai bine stau mai mult departe

Și tot ce am să-ți spun, îți scriu în carte

Dar inima mea oricât ar încerca de s-ar ascunde

Printre vise, frunze, și stele căzute te caut oriunde

Mă compătimesc pentru durerea ce-o port în piept,

Oare când armura grea o dau pe-ntreg

Când voi simți că sunt în viață, ca sunt un întreg?

Poate într-o zi… dacă scap, dacă trec.

Nu știu dacă-am fost cândva fericită,

Doar am jucat rolul fericiri , mințind amăgită.

De nu m-aș mai simți singură-n locurile pline,

Să pot să adorm în liniște, nu doar în zgomotul ce-l port în mine.

Simt cum mă sufoc în aerul tăcut,

De parcă nimeni n-a fost aici, nimeni n-a trecut.

Mă-nec în adevăruri pe care le-ascund,

De cuvinte ce îmi e frică să le spun.

E al naibii de greu să tot încerc să mă ascund,

Mi-e teamă de slăbiciunea care-i ca un gând

Îmi șterg lacrimile înghețate cu mâna mea,

Zâmbesc fals, de parcă nimic nu mă durea

Aș vrea să urlu cât de mult mă frâng,

Dar vina îmi rupe fiecare plămân.

Aș vrea să strig cât de adânc mă taie,

Și cum rănile mi se vindecă doar când ploaie

Port aceeași mască prostească mereu,

Să simt că trăiesc… e un drum mult prea greu.

Egoistă aș zice, să-mi doresc ceva al meu,

N-am stiut niciodată ce m-ar face fericită, ce clișeu…

Nu știu ce-ai făcut, dar m-ai atins

Ai aprins un “ceva” ce-l credeam stins

Doar cu un zâmbet într-o noapte târzie

Parcă în mine totul a prins iarăși magie

Mă întreb uneori dacă și tu ai simțit

Dacă și ție ți-a plăcut când m-ai privit

O scânteie și chiar de încă nu-i să ardă foc

Să știi că și-o clipă e de ajuns să știu că pot

Că defapt n-a fost tot pur întâmplător

Și că ăsta nu-i doar un gând mai trecător

O scânteie nu vine să ardă tot

Ci pur si simplu să-ți arate că ai loc

Pentru o clipă m-ai făcut să mă simt vie

N-a fost doar o fantezie, a fost o pură analogie

Și dacă și în tine a vibrat la fel de tare

Eu mai stau în sala de așteptare

“Te iubesc” n-am mai auzit să zică nimeni de mult

E cică despre timp ce-i scump și cult

Între ziduri îi auzi cum strigă înjură, da’ se roagă

Că atunci când tac nu-i nimeni să-i mai înțeleagă

Mă complac în situația de-a fii ca ei

Să nu-mi doresc cumva mai mult e un obicei

Și când luăm cina în familie la masă

Tactu’ deschide gura să arunce cu noroi în casă

Mâncarea-i destulă da’ sufletul piere de foame

Și primești iubire doar în grame

Că prețu’ e vital când nu-i nimeni să te ajute

Zilele pline de soare-s deja trecute

Ne prefacem că ne plăcem și ne zâmbim

Și când ușa-i trasă pe la spate ne vorbim

Mințim că ne e bine și când ne merge rău

Și ascunzi faptu’ că bărbată-tu e un “fătălău”

Că-ți cumpără flori doar când te înșală

Și abia atunci realizează cât ești de specială

Tu îi ierți tot să nu fie copii fără un părinte

Da ști că numai până mâine-i “cuminte”

Femeia-i “târfă” că doar te manipulează

Că-i vina fetei că moșu’ ăla o violează

Te minte te împinge îți i-a la rând toți nervii

Și apoi te i-a în brațe te bate pe spate si zice să-ți revii

Când îi vede pe doi ținându-se de mână

Ști că pe unu din ei l-ar arunca în fântână

Gen familia “perfectă” îi aia tradițională

Relația dintre doi e o punte tridimensională

Și abia atunci când e mult prea târziu

Când îți cade lumea în cap și capacu la sicriu

Abia atunci realizezi cât ești de prost

Că ai vorbit și aruncat cu ură fără rost

Pentru că ai fost tu prea frustrat și complexat

Că te-ai simțit prea atacat

Și într-un final n-ai demonstrat nimic

Și ai rămas singur fără niciun amic

Nici unu din noi nu suntem fără de păcate

Și orgoliile ce se rup sunt nejustificate

Ne ducem dracu cu tot cu religie

Căci toată viața noastră-i defapt o simplă regie

E-o zi torida ca de vară

La meteo se-anunta ploi

Își intra-n drepturi mandra toamnă

Lăsând de frunze copacii goi.

E anotimpul când oamenii petrec

Cu el povestea vinului devine realitate

O frumoasă poveste de dragoste

Pentru suflet condiment îngeresc.

E anotimpul despărțirii noastre

Romanticul și tradiția nu s-au mai îneles..

Deschid fereastră sa privesc cât mai departe

Și parca gânduri și vise tind să împletes...

As vrea doar un minut sa mai putem vorbi

Să-ti spun ce dor mi-a fost de tine

Sa innecam emotia toamnei intr-un pahar cu vin

Pahar cu vin...născut din a ta pasiune.

27.09.2024

Ce Doamnă prea stilată ești tu, Viață!

Ce haine deocheate ai învățat să-mbraci!

Și ce frumos te machiezi pe față

Și-apoi, atât de inocentă, de toate te dezbraci.

Mă-ndrăgostesc zile la rând de tine

Si-așa cu dor nebun și disperare te doresc,

Dar când privesc oglinda ce râde odios la mine

Îmi vine, de pământ, să te trântesc...

Mă las sedus de-al tau parfum, ce-l porți ca o starletă;

Piciorul fin și-nalt, ce se strecoară de sub fustă

Mă-nebunește și m-adoarme, parc-ai avea baghetă

De vrajitoare, care mă îmbie: "- Ia și gustă!"

Ah!  Când frivolă, când parșivă, sau nepăsătoare, 

Îmi furi ba ochii, ba îmi spinteci inima,

Îmi rupi și glezna, chiar și gâtul și-mi spui că-i o favoare...

Și tot tu, mai mereu, o faci pe victima...

Ce Doamnă, vai ce Doamnă plină de tandrețe!

Întâi oferi și mă îmbii la multe delectări

Și-atunci când stăm de vorbă, ca două precupețe,

Îmi pomenești despre botezuri, nunți și despre-nmormântări.

Sunt zile-n care nervii mi-i întinzi la maxim

Și te-aș cam părăsi, frumoasă și unică osândă.

Îmi bei și lacrima și sângele, atât de intim

Și nu mai știu de ești feroce sau prea blândă.

Ce Doamnă, vai ce Doamnă esti tu Viață

Când treci, fatidic, pe langa mine, pe celalalt trotuar....!

Am învățat să trec strada - nu mai fi așa hoață!

Nu-i timpul să mă însoțească cortegiul funerar.

....Ce Doamnă, ah, ce Doamnă!

În câți ochi m-am oglindit,

Cu trecerea prin vreme,

Nici o privire n-a știut

Ca tine ,să mă cheme.

Tu ai înțeles izvorul

Dorințelor din ochii mei ...

Aminte-ți mai aduci?...

Și când mă vezi,din ochii tăi

Curg lacrimi și râd lacrimi;

Trebuie să recunosc

Cât sunt de fericit,

Că te iubesc ...auzi femeie?

Și văd că sunt iubit!!!!

Septembrie... lună plină in eclipsă 

Mi-aduce in minte tot ce-am simţit, 

Cand imi strigai sa plec... sa uit...

Si uite... azi îți scriu la...trecut...

Am tot sperat o vreme că ai glumit 

Si-o sa revii... c-un vin ca la-nceput.

Ce-i drept... a trecut ceva vreme...

Ai mai revenit... însă doar în poeme...

De-atunci trecut-au 2 ani???

Plini de speranțe, renunțări...dileme

De ce azi mă consideri un duşman...

De ce-am rămas uitați de vreme...?

Ma-ntreb, deși nu stiu de imi doresc, 

N-as ști sa țin de a mea demnitate

Vom reuși cândva să ne vorbim???...

Nu să-ți vorbesc de-a mea dreptate, 

Dar poţi să ierți, căci toţi greșim...

Când visele se vor a fi... realitate. 

Gândul mi-l împletesc cu visul 

Și-mi fac potecă mică de petale,

Căzute din florile ce nu-s udate

De cineva la care-mi cer iertare. 

Privesc cum vântu-mi bate poarta

Care și zi și noapte este deschisă,

Crezând că poate tu o vei închide

Venind la mine de amintiri...trimisă. 

Încerc să scriu vreo două rânduri

Ca mai apoi să le trimit spre tine,

Dar unde să mă plimbe scrisul

Când tu refuzi să auzi de mine. 

Așa că șterg tot ce-am gândit

Și numărul știut îl fac pe telefon,

Aștept emoționat să-mi spui...alo

Și trist aud, număr greșit...pardon. 

Deschid fereastra și lunii îi vorbesc

Despre a mea grijă ce mă frământă,

O rog în gând să mă ajute s-o găsesc

Pare să înțeleagă dar nu-mi...cuvântă. 

Gândul mi-l despletesc de vis

Și merg spre pat pentru culcare,

În timp ce lacrima inundă ochiul

Că te-am pierdut și asta...doare!

Cu mâinile împreunate, așa aș vrea să ne trezim,
Să îmi șoptești în miez de noapte cât de mult noi ne iubim.
Și de-ar fi să-mi scald iar fața
Ar fi în apa de argint,
Căci aș fi sigură de asta
Și niciodată n-am muri.

Aș vrea să-ți curgă lin pe piele
Doar basme vii cu flori de tei,
Să facem din ele cunună
Păzindu-ne mereu de rău.

Să-mi prinzi în păr doar floricele
Ce-au strâns în ele anii buni,
Să-mi pui pe degete inele
Să știu că-s anii noștri bruni.

Să știm ce-nseamnă lipsa noastră
Când peste văi or tot veni
Soldații care-i rătăcisem
Și ne citeau doar poezii.

Așteaptă-mă, iubite dragă,
Căci noi doi nu vom mai muri,
Iar legămintele de apă
Niciodată n-or pieri.