Prispă

Se-ntunecă orizontul,

Adierea se răcește, 

Viața face pe mortul,

Speranța se răstignește.

Se-aud munții prăbușindu-se, 

Stânci se sfarmă ca dinții-ncleștați,

Arbori sfinți trosnesc ca oase,

Fluvii uscate de sânge umflate, 

Strigăt de moarte animalele-și cântă, 

Orice moarte-i lacrimă de sfântă

Cerșită-n genunchi pe mila-nfrântă.

În jur se face-ntuneric și n-aud,

Cicatrici de ger pe trupul nud,

Aerul îngheață și devine greu,

Pot să uit de orice empireu.

Sub mine pământul se crapă și cad,

Se vede o rază blândă de Iad

Ce m-așteaptă anevoie cu drag,

Ponoase pentru bine să trag.

Demoni amuzați îmi ies în cale

S-am parte de căderi infernale,

Dar iute-ncremenesc pe loc,

Să mă vadă, pe mine!,-n foc?

Din respect, dinții-și scrâșnesc,

Asupra-mi se năpustesc:

Oasele-mi zdrobesc,

Carnea mi-o jupoaie, 

Sângele-mi beau,

Pasiunea mi-o vedeau.

Și cad atât de-nfipt-n Iad

Încât îl pustiesc și-l destram,

Dovedind Celui Divin cât pot să decad

Și El tot să rămână mai infam.

La cimitirul ce poartă lumea în moarte,
Sunt două lumânări aprinse lângă cruci,
Iar eu tăcut, cu ochii plini de lacrimi,
Mai zăbovesc un pic lângă mormânt.

Un călător grăbit, azi, îmbrăcat în negru
Ce plânge lângă cruci durerea lui de frate,
Privește trist o lumânare în noapte,
O mamă îndurerată își plânge al doilea fiu.

N-am să-ți mai văd de azi ființa dragă,
Te-ai dus voit bătrânul tată să îl vezi
Și au rămas în urmă ani, ce nu vroiau să moară,
Din toate ai lăsat un doliu-n inimi prins.

Clopotele bat în disperare,

cerul sângeriu se scurge-n

pământul crăpat; a Iadului-liberare...

Demonii se-nalță și aleargă,

oamenii cerșesc o clipă viața:

În noroi-și topesc speranța...

Adulți a căror viață-i muncă,

Copiii ce vor să crească și

Bătrâni plictisiți de viață...

Moartea se-nalță pe munți;

ei imploră-o amânare:

n-au știut trăi atare...

Dar Moartea-o lege are

și-o limbă înțeleasă de viață,

netrăită de oameni...

La umbra pomului arzând privesc

cum totu-n jur se-ncheie

și-un nou drum se-ivește...

Surprinsă, Moartea-ntreabă:

”Viață de la mine nu ceri?

Muritor ingrat ce ești!”

„Nu, răspunsei aumuzat;

Te-aștept de mult să vii,

Căci mi-am consumat viața trăind!”

Sabia-i se-nalță și totul sfârșește;

iar eu mor râzând

c-am știut ce-i viața!

În mijlocul somnului, parcă după moarte;

vreau să deschid ochii și nu se mai poate...

Aud cum pășesc și simt toată povara,

nu pot să-nțeleg cum mi-au cusut comoara...

Și pășesc timid, merg spre destinație,

până când golul pierde din intonație...

Atunci mă opresc și urlu în neant,

gândul mă lasă, nici urmă de liant...

Mai merg puțin, dup-o perioadă grea,

dar nu mai înțeleg care-i cărarea mea...

Nici dacă-i nisip, nici dacă-i un lac,

sunt îngrozit, nu știu pe unde calc...

Înnebunesc ușor, mă-nvârt în derută?

ca într-un coșmar, când viața-mi e pierdută...

Peste o vreme mă opresc din mers,

mă tem c-o să am amintiri de șters...

Și mă așez ca la-nceput când m-am trezit,

un ceas dac-a trecut, eu nu mai rezist...

Dac-am murit atunci sau mai târziu,

am încercat să aflu, dar n-am putut să știu...

Când luna-nchide pleoapa

Suferinței arzătoare... 

În seri de vară, cand soarele moare,

Mi-e săpată groapa.

Cimitir de stele, un sicriu

Așteaptă, s-arunci o pată.

Culoarea să ia drept pradă

Nemărginitul gri pustiu. 

Sunt incă viu în el. 

Aștept ochiul să mi-l deschizi, 

Privirea să mi-o aprinzi.

Să nu te sfiești de fel. 

Intră-n gând, străbate... pe mine

Și lasă-mă, printre rândurile tale

Să mă pierd ca într-o vale,

Unde tot ce-i rău, acum e bine. 

Fii vântul ce frunzele-mi adie, 

Stârnește focul cel dintâi. 

Cuprinde al meu căpătâi,

Și dă-mi sărutări. O mie. 

Să ne-nălțăm în amurg. 

Două flori spre stele, 

Uitând de suspinele grele

Ale ceasurilor care curg. 

Ori doi aștrii-n cer, 

Ce se ating cu a lor lumină. 

Nu-i păcat, si nu-i nici vină

Sa fim eterni... Atât, eu sper.

Cum este sa te intrebi in fiecare dimineată :

Cat va mai dura ?

Cand peste orasul pustiu se aseaza nemiloasa ceată,

Nu se simte lovitura.

Cum este sa te intrebi in fiecare amiază :

De ce ma aflu aici, acuma ?

Dupa ce norii scrumează,

Toti pot sa inceapa a fuma.

Cum este sa te intrebi in fiecare seară:

De ce mi am irosit ziua ?

Tot ce ai facut ii dezgustară,

Dar la fel va fi si maine, nu vei evolua.

Cum este sa te intrebi in fiecare noapte :

Cum pot scapa de probleme ?

Din intuneric raspund niste soapte:

- Doar franghia pune capat la dileme.

Se-nalță odată cu negura dimineții; în ogradă, stropii de rouă pironiți pe buza firului de iarbă sunt singurii receptori ai arătării sale. Bățul lemnos atinge treptele încremenite de trecerea vremii, în timp ce zmeurișul viscerent, măriginit de fragmente colțuroase, se-ntinde de-a lungul întregului zid cu-ai săi străjeri, care slobozesc mireasma dulceag-otrăvitoare a zmeuricii îmbinată cu frânturi amărui de rostopască. În răspăr, agrișul fuzionează tonalități gălbui-roșiatice, iar experiența senzorială este reconfortată de priveliștea benignă a grădinii de zarzavat, umbrită de falnicul corcoduș. Batalioanele erbacee, care te întâmpină de pe prispa casei, au stratul de mazăre în prima linie, urmat de îndeaproape de fasolea cățărătoare din turnurile de control ale aracilor de lemn. În spate, hagima, ceapa și loboda ascund urma cartofilor pământii. Sub prispă, în carcera subpământeană, stă leșul nopârcii nimicite, învelit acum într-un palton de astrahan. Pală este-atingerea ei în zorii dimineții.

Happiness is not a destination, it is a way of life

suspină decorațiunea care avusese ca destinație finală 

sufrageria Mirelei.

În acea seară

ajunsesem și eu artefact al aceleiași sufragerii -

victimă colaterală.