Mi-e dor de moarte

 E noapte-n cămin și plouă încet,

Pe holuri se stinge lumina,

Iar eu te ascund într-un vechi alfabet,

În care doar noaptea-mi știe vina.

Te văd uneori și nu spun nimic,

De teamă să nu-mi fugă privirea,

Căci tot ce ating în suflet e frig,

Dar tu ai aprins amintirea.

Și poate nu știi ce lași în urma ta,

Când treci pe sub lampa cea rece,

Ce e în  mine, de-atunci, e mereu altceva —

Un dor care vine și pleacă, dar trece.

Mi-e teamă de tine, mi-e teamă de noi,

De tot ce iubirea ar cere,

Căci oamenii singuri se tem de apoi

Și mor câte puțin de plăcere.

Dar dacă vreodată, în noaptea târzie,

Vei simți că tăcerea-i mai grea,

Să știi că în mine mai crește-o făclie

De câte ori treci pe lângă ea.

Nu vreau să te am, nu vreau să te schimb,

Nici dragostea mea să te doară.

Vreau doar, când e noapte și sufletul plânge,

Să știu că exiști... și ești afară.

Iar dacă iubirea-i un fel de păcat,

Atunci lasă-mă singur cu vina —

Că poate în iadul în care-am intrat

Tu ești singura mea lumină.

Iubește-ti viața, tu copile,

Totu-n lume- trecător

Nu poți știi când te vei stinge,

Deci, nu te irosii pe amorul schimbător.

De-ai știi ,tu copile, că timpul

Ce-a trecut, trecut rămâne,

Nu te-ncrede vrodată-n altul

Tu te-ncrede numai în tine.

Căci acuma toți mișeii,

Ce se dau a-ți fi prieteni,

Când ai bani sunt ca mielușeii,

Dar, prin spate, toți te-ar vinde.

Ne naștem fără să știm ce-nseamnă
Să fii o clipă-n vastul Univers,
Și-nvățăm viața, zi după zi, să geamă
În noi, ca un etern și trist univers.

Căutăm sensuri printre întâmplări,
Un adevăr ascuns în fiecare zare,
Dar poate că suntem doar întrebări
Ce-au prins, pentru o vreme, întrupare.

Ce este viața? Un răgaz de soare,
Un drum pe care nu-l alegem noi?
O conștiință care, visătoare,
Își caută un rost printre nevoi?

Suntem materie ce-a prins cuvânt,
Un strop de timp ce se privește-n sine,
O clipă care întreabă de Pământ
De ce există — și de unde vine.

Iar moartea? Nu-i răspunsul la-ntrebare,
Nici poarta către-un adevăr promis;
E poate doar hotarul dintre-o stare
Și tot ce mintea n-a putut cuprinde-n vis.

Ne temem că-ntr-o zi vom fi uitare,
Că numele ni se va stinge-n vânt,
Dar cine știe dacă o plecare
Înseamnă că n-am fost pe-acest pământ?

Căci tot ce-am spus, o vorbă, o privire,
Un gest mărunt, făcut fără un scop,
Poate-a schimbat, prin simpla lui ivire,
Un alt destin, un suflet, un potop.

Nu știm ce este dincolo de vreme,
Nici dacă moartea are-un înțeles;
Dar poate că nici viața nu se teme
De-un capăt ce-i rămâne neînțeles.

Căci nu durata ne măsoară ființa,
Nici anii strânși în calendarul ce se trece,
Ci felul cum ne-am clădit conștiința
Și câte inimi n-am lăsat să plece.

Trăim cu moartea undeva aproape,
Dar nu ca doi dușmani ce se pândesc;
Ea ne amintește, dintre clipe, poate,
Că lucrurile trec — și de aceea cresc.

Un trandafir nu-i mai puțin frumos
Fiindcă se va scutura-ntr-o seară,
Iar cerul nu-i mai puțin luminos
Când stelele se sting și-apoi dispar.

Poate că veșnicia nu-i o viață
Ce curge fără margini, fără sfârșit,
Ci clipa care, deși se destramă,
Ne face să simțim că am trăit.

Și dacă într-o zi vom fi tăcere,
Fără răspunsuri, nume sau trecut,
Rămâne întrebarea: ce putere
Ne-a dat să fim — când n-am fi fost nicicând?

Poate că n-avem un rost dinainte,
Nici vreo menire scrisă undeva;
Poate că sensul nu se află-n cuvinte,
Ci-n tot ce alegem a însemna.

Iar eu, cât încă timpul mă mai ține,
Nu vreau să știu ce veșnicii mă cheamă.
Vreau să-nțeleg de ce, privind spre tine,
O clipă poate valora o viață-ntreagă.

Și dacă moartea va veni vreodată,
N-o voi numi nici demon, nici mister.
Va fi o întrebare neterminată,
Lăsată-n grija timpului și-a stelelor din cer.

Căci poate nu murim când viața pleacă,
Nici nu trăim doar fiindcă respirăm;
Ci între clipa care se destramă
Și veșnicie — îvățăm să exstăm.

Târât prin iad fost-am de gânduri grele,

Păcat cu păcat, mi-am vindecat rănile, 

Și-n bezna adâncă a lumii nemiloase,

Mi-apar pe retină momentele noastre.

Sub pași, scrum și vise zdrobite de tine,

Cerul prea sus, pământul prea stâmt,

Cu lanțuri din umbre, legat fost-am de piciore

Și în zori m-au lăsat fără gals, fără drum.

Dar Iadul nu-i foc, sau flăcări de ceară

E frigul din piept, cand rămâi tu cu tine,

E timpul ce curge în neștire afară,

Când nimeni nu vine, să fie lângă tine.

Pe zidul ud, cu lumina ce parcă se destramă,

Clopotele de sânge bat tăcute,

În mine urlă o vină făr' de teamă

Cu lanțuri sunt prins, tot mai ruginite, tot mai dure

Parcă mă privesc ochi de gheață lipsiți, de glas,

Sub îngheț rana și acum mă arde

E poate-al meu gând, poate-al lor glas,

Ce-n nopți străine umbrele pe mine le-așterne.

În pivniți reci, sforile s-adună,

Și fiecare nod, e un geamăt greu

Dar, biciul cade și pe fața cea bună

Orice torționar, are la rându-i un călău.

Un bici de la un om, altul din amintire

Iar cei mai crunți sunt cei nevăzuți,

Ei pun tăcerea în gât ca o schingiuire,

Și-ți sugrumă cuvântul, oblingându-te să rămâi tăcut

Mi-e dor de tine 

Acum 

Mi-e dor de tine 

Mereu

Mi-e dor de vocea ta 

S-o aud

Mi-e dor de tine

Te iubesc

Si o fac

Mai mult ca pe mine 

Zilele 

Cele petrecute fără tine

Doar dorul mi-l mai aplifica acum

Mi-e dor de tine

Căci te iubesc

Inima

Pe tavă o ai

De ai

Sa ai grijă

Iar veșnicia mi-o petrec

Iubindu-te 

Pe tine

Detest țelurile. 

Detest incapacitatea minții mele de a se ancora în realitate, 

de a fi conștientă de ceea ce îmi este cu putință 

și de a-mi construi întreaga viață de parcă gândul va deveni vreodată real. 

Speranța este în van. 

Omul care nu are nici speranță, nici mâncare, scapă repede. 

Omul care nu are mâncare, dar are speranță, 

moare mult mai încet și moare prost. 

Prost, pentru că a trăit mințindu-se că 

va exista o zi în care să-i fie mai bine. 

Prost, pentru că s-a zbătut să trăiască și a suferit din plin,

doar ca într-o zi să aibă același destin ca omul fără speranță.

În final, ceea ce ne face oameni este moartea

Deci de ce ne este, de fapt, frică de moarte?

Acela este singurul nostru destin comun. 

Deseori mă gândesc la mine

Ca la o floare ce a reușit să înflorească

Printre crăpăturile subțiri ale trotuarului

O floare, care este zilnic călcată în picioare de câte

Un om care vorbește, nepăsător, la telefon.

Poate că nu este floarea asta destul de frumoasă

Poate că nu e cu nimic specială

Dar ea trăiește, chiar dacă nu se potrivește în peisaj

Deci de ce, of, oameni, o striviți zi de zi?

De ce, of, oameni, îi smulgeți speranța 

și o lăsați să trăiască doar prin țelurile sale, promisiunea unui viitor?

De ce, of, oameni, o faceți să viseze la moarte?

O veste trista am aflat,

Ca tu din lume ai plecat, 

Bunica mea, e foarte greu,

Dar știu ca ești la Dumnezeu. 

Deja mi-e dor de a ta voce, 

De al tău chip, de a ta îmbrățișare,

Fără de tine totul e rece, 

Și asta e ceea ce ma doare. 

Acum, bunicul trist, singur în casă, 

Ii este dor de-a sa nevastă, 

De vocea ei dulce ca mierea, 

De ochii care-ți luau durerea. 

Îmi este dor de bunătatea ei, 

De primirea-n casa, călduroasă, 

Acum, te duci chiar de nu vrei, 

Sa vizitezi bunicu' acasa. 

Acum, cu ochii plini de lacrimi, 

Înghit în sec, dar n-am ce face, 

Au fost distruse multe inimi, 

Ce nici acum nu mai au pace. 

Florile la cimitir, 

Sunt un simplu suvenir, 

Dar o piatra prețioasă, 

Nu mai este acum acasă. 

Înapoi ea nu mai vine, 

A plecat cu o dorința, 

Nu mai vrea aicea jos, 

Unde-i chin și suferință. 

   Pădurea neagră sub iarna albă,

   Ne prevestește o mare boală.

   Puncte cenușii se ivesc în zare

   Și trăsare mortul de la raza fierbinte de soare.

   Era rece zăpada,iar acum s-a topit,

   Și a spălat apa oasele de câine

   Ce a murit subit la începutul iernii,

   Iar lângă el un tablou miraculos -

   O cioară pictată pe asfalt

   Pe drumul noroios în apusul serii .

Iubește-ti viața, tu copile,

Totu-n lume- trecător

Nu poți știi când te vei stinge,

Deci, nu te irosii pe amorul schimbător.

De-ai știi ,tu copile, că timpul

Ce-a trecut, trecut rămâne,

Nu te-ncrede vrodată-n altul

Tu te-ncrede numai în tine.

Căci acuma toți mișeii,

Ce se dau a-ți fi prieteni,

Când ai bani sunt ca mielușeii,

Dar, prin spate, toți te-ar vinde.

Pe străzile noastre pustii,

Imi fac drum printre copii.

Cărarea imi este cunoscuta,

Viata imi este abătută.

Ma indrept cu inima zdrobita,

De duhul sfânt acum gonita. 

Căci el de mult m-a părăsit,

În noaptea când m-ai ispitit. 

Amprenta pe suflet ai lăsat,

Si fața în fața cu golul uitat.

Ma gândesc din nou la noi

Acum nu mai suntem doi... 

Căci am murit...

1.Ești sigur că ce crezi e-adevărat?

Că Dumnezeu nu e. N-a existat.

Că te-ai trezit și azi, tu, pur și simplu

Că viața ta-i un simplu ciclu?...

      2. Ești sigur că ce crezi e-adevărat?

          Că nimeni nu te-a semănat,

          Că tot ce vezi e de la sine,

          Că nu El te-a creat pe tine.

3. Ești sigur că ce crezi e-adevărat?

Că inima n-a încetat

Pentru că soarta ta așa e scrisă

Și nu crezi că de El ea e decisă...

     4. Ești sigur că ce crezi e-adevărat?

        Că orice faci, nimic nu e păcat.

        Că după moarte doar te duci și-atât.

        Că nu Domnul te-a conceput.

 5. Tu nu ești sigur că ce crezi e-adevărat.

Tu nu știi asta. Doar ești înșelat.

Tu nu vrei azi să recunoști

Că, 'colo-n cer cu multe oști,

Exist-un singur Dumnezeu

Ce azi privește-n dreptul tău?