ADIE VĂNTUL

Am alergat
Un val să prind
În  imensitatea mării ,
Tăcerea m-a cuprins
Prin liniștea
Care în amurg
Cheamă în larg briza.
Doar printr-un val,
Chiar de la mal
Nisipul m-a lunecat
În gândul meu
Prin licăritul unui far…
,,Restul e tăcere,,.

(Frânturi din gânduri)

,,Când viața-i un joc de noroc,, …spunem : ,, ce noroc am avut !,,  sau ,, nu am avut noroc..!,,

E încă octombrie , e toamnă în pădure și frumusețea anotimpului se îmbină cu o perioadă de rut. Un cerb,  prăjinile coarnelor lungi și groase cu deschidere mare, ramurile au culoarea mai închisă cu un  perlaj bogat.  Se zice că ar fi cel mai falnic  cerb din acel areal. Un  mers agale și totuși frunzele sunt alungate de copite, crengile copacilor plesnesc zgomotos în drumul știut doar de cerb. Adulmecă , privește în depărtări, privește în jurul lui și la picioare se vede oglinda unui  lustru de apă. Ar vrea, precum un cavaler, să-și vadă ținuta de nuntă. Un pas greșit, apa îi tremură imaginea coarnelor, un  picior alunecă în nămol, alunecă și celălalt picior…Pe cer sinoade de corbi survolează peticul de  pădure în timp ce croncăniturile lor zgomotoase se  suprapun pe singurul zgomot șuierător,ucigător. Ciorile, speriate s-au vrăjmășit  iar cerbul falnic, într-un boncănit prelung  s-a prăbușit …

………………………………………………………………………………………………

Peste un timp,  un  apel la telefon , o cunoștință de familie  mă invită să - mi arate un recent trofeu pe care îl deține și nu uită să îmi spună ce  noroc a avut de a obține acest trofeu la care râvnea de  ceva vreme. L-a   obținut după o concentrare și stăpânire de sine,  ca într-o adevărată competiție de tir, mai spune la telefon. Nu - i ziua potrivită pentru mine, dar din politețe plec  spre locuința  prietenului de familie,  întrebându-mă pe drum, cum de  este  competitiv la un concurs de tir,când pregătirea lui intr-un poligon de tragere  numără câteva luni.

Mă întâmpină un om fericit ca un adevărat campion. Mă conduce spre o cameră, dintre camerele luxoase și deodată privirea m-a fulgerat și am rămas nemișcată..Pe un perete plin de tablouri si tapetul o imagine din pădure,  zăcea, da, zăcea un cap de cerb încoronat de maiestuoase  coarne…Privește-mi trofeul! Exclamă campionul - vânător. Sărmanul cerb, zic eu și mă grăbesc să plec din încăpere  în timp ce  își exprimă regretul că nu am mângâiat coarnele cerbului…  Mare noroc am avut, repetă vânătorul  conducându-mă spre poartă, spunându-mi că l-a  vânat toamna, în perioada de rut a cerbilor și din informații ar fi fost unul din… , sau cel mai falnic cerb din acea pădure. Rămâi cu bine, zic eu  la plecare iar el mă salută cu ,, la revedere,,  și-mi promite că la următoarea revedere îmi prezintă un al trofeu la care râvnește, râvnește un ,, cocoș de munte,, . Ferească Dumnezeu , zic eu , dar poarta impunătoare era deja închisă.  

Când viața-i un joc de noroc ,pânda vânătorului de prea multe ori  câștigă. Și cerbul face parte din viață !

Te vreau
Copac  peste prăpastie
Aplecat
Șuvoaie  și stânca
Să se înspăimânte
De a ta rădăcină
Drept punte
Eu să te străbat
Pășind pios
Cu frica de genune.
Iar dacă fulgerat
Tu vei cădea
Voi incrusta
Din a ta tulpină
Scaun voievodal
Și ramurilor tale
mă voi ruga
Să-mi fie pildă.
Rămâi copacul temerar
Din viața mea.

Încercări sisifice mă bântuie…

M-am uitat în fiecare zi către cer să-i fie soarelui mai ușor să mă vadă, dar un nor călător m-a stropit răutăcios cu cerneala-i înnegrită dintr-o călimară plină cu mister…

M-am rezemat de un falnic brad să învăț să mă înalț ca el, dar necunoscând semnele pământului nu am văzut că bradul era marcat să fie tăiat…Crengile încă verzi mă consolau când frunzele-ace mă înțepau , crezând că sunt dârvarul … Cândva, o barcă și valurile m-au dus de pe un mal pe celălalt mal. Uitând să-mi iau din nisip visele rătăcite ,m-am aruncat în valuri să mă reîntorc , dar valurile s-au supărat și dintr-un temerar am ajuns naufragiat…

Mereu încercări, încercările neputinței.

Transpus de atâtea neîmpliniri , derulez aleile unui parc pustiit…Pe o bancă ruginită era așezat un baston alb, uitat de cineva sau , nevăzătorul pătrunzând întunericul cu ochiul minții, a lăsat bastonul să călăuzească pe cei care văd și totuși sunt mai orbi decât orbii. Am luat bastonul și încă merg orbecăind printre încercări, întrebându-mă care este a mea vină ?…

NICI O LUMINĂ NU ESTE MAI LUMINOASĂ DECÂT   LUMINA  DIN  ,, ÎNVIEREA LUI HRISTOS,,…

HRISTOS A ÎNVIAT!..Pământul întreg s-a luminat

Închinându-se creștinii s-au  bucurat

Slavă cerului în rugăciune au  înălțat

În cor divin, îngerii osana au cântat…

……….

Oare, IISUS de noi este mulțumit ?

Poruncile sale nu  le-am  însușit

Și-nvățăturile i le-am folosit  greșit                   

IISUSE! Mult și  multe  ți-am păcătuit …

 

Mai sunt și azi vânzători  de om nevinovat

Ei de credință în Dumnezeu s-au lepădat

În neostoita lor sete de arginți

Au uitat de omenie ,au uitat de sfinți

Și-n  păcatul lor, au uitat și de  părinți…
Bat clopote, bat…Sunetul lor pe creștini i-a înveșmântat, în rugăciune ei se unesc , cu credința în HRISTOS lumina sfântă a ÎNVIERII o primesc. Purtând haina credinței, ÎNVIEREA lui IISUS pe toți ne-a binecuvântat : ,,ADEVARAT, HRISTOS A INVIAT!,,.

Te poți îndepărta de toate dar niciodată să nu te îndepărtezi de tulpina arborelui tău…

//

Un pom frumos in suflet mi-a răsărit

Din roadele lui cu drag am dăruit

Puternic ancorat în rădăcină

Ferește călătorul de mlaștină

Aplecă ramuri să facă posadă

În visul spre părinteasca livadă

Eu.. Rămân rezemat de-a lui tulpină…

A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,

cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,

că or să-mi crească aripi ascuțite până la nori,

că ai să te ascunzi într-un ochi străin,

și el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin.

Și-atunci mă apropii de pietre și tac,

iau cuvintele și le-nec în mare.

Șuier luna și o răsar și o prefac

într-o dragoste mare.

Efterårsfølelse

Efteråret er kommet, dæk mit hjerte med noget

med skyggen af et træ eller bedre med din skygge.

Jeg er bange for, at jeg ikke vil se dig igen nogle gange

at jeg vil vokse skarpe vinger op til skyerne,

at du vil gemme dig i et fremmed øje,

og han vil lukke sig med et blad af malurt.

Og så nærmer jeg mig stenene og tier,

Jeg tager ordene og drukner dem i havet.

Jeg fløjter månen og stiger op og forfalsker den

i en stor kærlighed.

Pe cer curg norii negri plini de apă,

Pe care preoții prin rugă-ncearcă,

Să fie auziți, să se deschidă trapa,

Și Dumnezeu spre noi, fața să-ntoarcă

 Dar norii încărcați, purtați de vânt,

Se duc plutind, de noi nici că le pasă,

Par supărați pe oameni și pământ,

Și picătura binecuvântată nu o lasă

Apa din râuri e tot mai puțină,

Izvorul de mult timp a secat,

A dispărut și apa din fântână,

Țăranul amărât, dă vaca la tăiat

Trăim azi vremuri tare tulburate,

Și-n bine refuzăm să ne schimbăm,

Postim tot postul, fără a face fapte,

Și un bănuț celor în nevoi nu dăm

Pădurea nu mai atrage ploaia,

Că a rămas golită de copaci,

Iar noi nu știm să-ntoarcem foaia,

Străinilor ce ne-au furat, lăsat săraci

Atunci, cum norul să sloboadă,

Picuri de apă pe-a noastră glie,

Când văd că țara-i toată pradă,

Vânată și înstrăinată prin hoție

...............................

Dar știu cum am putea aduce norul,

Și apă binecuvântată să primim,

Vânt să le facem, cum vrea poporul,

Celor ce ne-au furat și jaful să-l oprim!

    Acolo, doar marea, sub cerul albastru, 
    Umbreşte în briză, Luceafărul castru, 
    Ce piere-nnecat în peştera-adâncă 
    Cu grijă ascunsă privirii, de stâncă... 
    
    Levitand peste hău, cu ochii în zare 
    Măreţ, sfinxul stă, împietrit a mirare, 
    Cum secole-ntregi, se petrec într-o clipă 
    Iar stelele pier, sub privirea-i pierdută... 
    
    Captiv, între mare şi cer, zenitul sublim 
    Pe-acel vârf de munte, sub soarele plin, 
    Îmbracă în şoapte, aceşti zori de zi 
    Strivindu-mi sub pleoape, o lacrimă-n mii... 
    
    Coborând înspre mare, pe al doilea miraj 
    Pe drum mai departe, păşesc cu curaj, 
    Spre raiul pierdut de-mpăratul divin 
    Regăsit în parfum de lămâi şi rozmarin... 
    
    Năzuit dintr-o umbră de munte promis 
    Drumul de şarpe coboară, înspre abis, 
    Ridicând din genuni, în lumină şi val 
    Ecou de sirene ce plâng către mal... 
    
    Dar iată amurgul, se aşterne în port 
    Sfârşindu-mi o zi, ca pe-un fruct ce s-a copt, 
    Aluat frământat dintr-o visare de-a mea 
    Catargele albe îndreptate-nspre stea…

Miraj al jocului de umbre

Pitit în seva timpului meschin

Se oglindește face tumbe

În tremur surd și în suspin.

Misterios , pierdut privirii mute

Nedeslușit în bezna ancestrală

În spațiul mitic eului să lupte

Îi e nevoie de-ndrăzneală.

Mult ciufulit de vânturi reci

Îmbrățișat de brazii cei înalți

Tu loc dosit printre poteci

Ai noștri pași doar îi descalți.

Cu raze blânde soarele te scaldă

Îți încălzeste reavănul pământ

Când răsuflarea chiar devine caldă

În vârfuri mugurii își prind avânt.

Natura vie,dar virgină

Se desfășoară instinctiv

Tăcerea timpului comprimă

Pe traiul demn și primitiv.

Nu poate mintea să ajungă

Pe trupul hâd să îl clintească

Când neputința e osândă

E dusă calea cea lumească.

Poiana neaoșă-n visare

Cu calea ei nestrăbătută

Zărită e în depărtare

Frumoasă vie și tăcută.

În faţă văd, doar stele arse.

Ce în apus,ades dispar.

Luna e din nou pustie,

În noaptea sincer, amară.

Ziua pare tot mai des,

Încântată de voci de păsări

În lumină, unde aurul se pierde,

Fără de  teamă, fără de veste.

Delta, în toamnă, e o poezie pe apă,

Capodoperă superbă, minunată,

Iar toți care o văd, pot să priceapă,

Căci a fost de Dumnezeu creată.

Un miracol natural, ce taină revărsă,

Când în anotimpul melancoliei se arată,

Peisajul ce mintea schimbată-ți lasă,

Din memorie, nicicând n-o să dispară.

Delta șoptește că totul rămâne,

Valul poartă un început fără sfârșit,

Iar toamna, în tăcerea ei, ne amintește,

Frumusețea nu moare, negreșit.