Marea

N-am mirosit niciodata iasomie,dar poate la anul,

Caci auzind despre frumosul ei parfum,

Gandindu-ma la un liliac de vara,

Am luat un puiet in ajunul Craciunului,

O creanga vestejita,infipta intr-un ghiveci ce era,dar,

Puteam sa simt deja,ascuns in spatele cojilor de portocala,

In aburii vinului fiert,fantoma florilor albe.

Ma uitam la acel arbust,cum o mama se uita la copilul ei,

Cu o lumina ce se varsa asupra sa,pana ce creste,

Pentru ca mai departe flacara lui sa o incalzeasca.

Si pe masura ce zilele treceau,se rupeau file din calendar,

Puietul a crescut si cum primavara a spart zidul de gheata al iernii,

Am scos ghiveciul in fata casei sa asculte:

Cantecul pasarilor ce soseau de dupa hotarele de nicaieri,

Ploaia mocnind cum cade pe asfaltul uscat,

Adierea vantului atunci cand albastrul cerului se innegreste,

Zgomotul masinilor nervoase ce se intorceau acasa...viata.

Intre timp cate un mugur incepea sa creasca,apoi mai multi,

Pana cand intr-o seara de aprilie,cand luna a rasarit din praf de stele,

Si arunca spre pamant cu unde aurii de satelit,

In acea lumina,se vedea cum iese singura,timida si verde,o frunza,

Apoi mai multe,pana cand n-am putut sa le mai numar.

Insa ceva in mine se schimbase,asa cum intr-o zi insorita vine furtuna,

Si totusi,cumva micul arbust isi pierduse insemnatatea.

Prea ocupat ducand o viata de om,treceam pe langa ghiveciul din fata casei,

Precum raul de pietre ce isi vede de cursul lui.

Aparusera si primele flori odata cu sarutul cald al verii,

Albe,ovale,le priveam de la fereastra in timp ce scriam aceste randuri,

Vedeam cum oamenii se opreau sa le miroasa,cum se aplecau,

Sa rupa cate o floare sa-i poarte parfumul acasa,

Dar ceva in mine se opunea;ma impacam cu gandul ca mai tarziu,

Voi iesi si am sa simt mireasma florilor,dar nu s-a intamplat niciodata.

Era deja mijlocul lui august,

Acum frunzele nu se mai vad de flori,

Puteam sa simt in aer prospetimea lor de cum deschideam fereastra;

Era ca o chemare,a unei voci angelice venita din inima muntilor,adanc in padure,

Ce te indeamna sa te detasezi de tine,sa plutesti in urma ei,

Ca sa ajungi pe malurile unui lac de safir,in mijlocul unei paduri de brazi.

E locul unde te-ai nascut,pajistea viselor tale intrerupte,

Simti cum ultimele particele din tine se duc departe in zborul fluturilor,

Te simti atras de adancurile apei si te afunzi tot mai adanc,

Si pe masura ce cazi vocea se aude din ce in ce mai infundata,

Pana cand nu o mai auzi deloc si te trezesti din vis.

Eu nu am raspuns chemarii,nu pot spune ca am refuzat-o,dar am amanat-o,

Si o amanam de fiecare data.

Un fior rece am simtit la venirea lui octombrie,

De parca auzeam tipetele unei fiare cum se stinge,

Natura sangereaza si isi varsa ultimele lacrimi inainte de a deveni rece.

Niciodata nu stii cand vine sfarsitul,

Cand auzi pentru ultima data vocea unui om mort.

Azi mi-am amintit de acea voce angelica si cat de mult insemna,

Cum poate o iubire simpla,dar pura sa ajunga doar franturi,

Ce vor muri odata cu ultimele flori de iasomie...si doar o floare a mai ramas,

O ultima chemare slaba;de aceasta data am raspuns,

Mi-am umblat picioarele goale prin bruma ierbii,pana in fata casei,

Unde un ghiveci pe jumatate spart,tinea loc unei plante uscate,

Asemenea unei buruieni pe care urma sa o smulg.

Acolo am simtit ultima suflare a naturii,

Cand floarea uscata din palma s-a sfaramat si s-a lasat dusa in bataia vantului,

Lasand in urma firmiturile unei dorinte...si vocea a murit de tot.

N-am mirosit niciodata iasomie,dar poate la anul.

Dintre dune-mpădurite,

 Argeșul își cată

 cale,

Și-i căderea lui curmată

și urmată

de baraje și canale

Și o urbe basarabă.

Așezare-amestecată

Dintre multe neștiute

E știută, mai degrabă,

Catedrala ortodoxă – o biserică arabă.

Loc de basm șeherezad pe tărâm voievodal

E o perlă traforată,

O poemă sidefată.

Turlele unduitoare,

Într-un dans oriental,

Monahal

Taj Mahal,

Opalescent.

Dragoste mistuitoare

Necuprinsă,

Prinsă

-N piatră și ciment.

Peste vale,

Stau hotare pietruite

Între vremuri feudale

și prozaice clădiri

Actuale.

Cu iubiri,

Trăiri

Trăite,

Oraș-sat care preface visele în amintiri

Un decor pestriț de iurte

Șandramale

Blocuri, case, fabrici, hale

Peste vale

Și pe burți.

În trecut, oraș de Curte,

Astăzi, un oraș de curți.

Drumurile potecite

Sinuoase

Peticite

Rătăcite

Printre case

Ca în sat

Clopotele bat

Răcnite

Să anunțe-un răposat.

Un bătrân solemn și sobru ca un nuc

Ține pasul clopotelii, tălăngindu-și mersu-n cale

Cu bătrâna lui, agale,

Peste vale

Duc poveri de ei știute - și se duc.

Teii-ncolonați așteaptă

Lung de bulevard,

Horind ca un gard.

Parcă vor să însoțească

Oameni ce pășesc în șoaptă

Să nu rătăcească

Ori să afle scurtătură de la strada dreaptă.

Din pădurile arame,

Urși domesticiți

De foame

-Cum, necum-

Cu dulăi sălbăticiți,

Ca într-un safari

Stau la marginea răbdării

și de drum.

Schit pustiu la San Nicoară

În uitare,

Nepăsare

De muzeu

Ca un Colizeu

Depărtat de oameni, dară

Sus, în zare,

E apropiat de soare

și de Dumnezeu

Marius Boacă

Ma simt prost,

Habar n am dacă are vreun rost,

În acest fel eu n am mai fost,

Am nevoie de un adăpost.

În somnul tău , ascuns sub. pleoape  ,

Aș vrea ca visul să cobor ,

Astfel să știi cât de aproape 

Pot fi de tine , când  mi-e  dor ..

Să simți cum trupul meu , de tine  ,

Își leagă viața pentru veci  ,

Împins  de valuri sanguine 

Ce trec prin vene mici și reci  .

În somnul tău , măcar o clipă ,

Să te ating , aș vrea , ușor  ,

Să simți  iubirea , ce-nfiripă 

Acel ceva , numit  ,, amor ,,

De-aceea , mi-aș dori , o noapte ,

Să vin  în somnul tău , în zbor ,

Să te sărut , să-ți spun în șoapte 

Cât  te iubesc  și cât  mi-e dor  ..

Stefan K 

iubirea noastra a-nceput

dintr-un foc , mai de demult

si cand ne-am revazut 

pe loc ne-am replacut

nu puteam ca sa te uit

dar chiar as fi vrut

iar atunci cand te-am vazut 

pe loc drept am si cazut 

Dor de tine

Dor de casă

Dorurile nu mă lasă 

Aud cântec de chitară 

Sunt aici te-aștept la gară 

Au cânt de păsărele 

Cum zboară gândurile mele 

Și mă duc și eu cu ele 

Și la tine mă gândesc 

Doar pe tine te iubesc 

Simt parfum de primăvară 

Tu m-aștepți lângă cămară 

Doru-ncepe să te doară 

Doru-ncepe să apară 

Dorurile mă frământă 

Ca o rugăciune sfântă 

Aud vioara care cântă

Balade și doine care mă-ncântă 

Plâng cu lacrimi după tine 

Timpul înapoi nu vine 

Și mă uit în sus la cer

Văd al tău chip efemer

La stelele ce strălucesc 

Și la tine mă gândesc 

Vremuri bune mi-amintesc 

Dor de tine 

Dor de casă 

Dorurile mă apasă

Când pe tine te aștept 

Cu gândurile eu mă cert

O mulțime de gânduri 

Zboară în minte, ca niște fluturi

Stau pe malul râului 

Țin în mână spicul grâului 

El de tine îmi amintește 

Știu că te gândești la mine 

Să ști că mi-e dor de tine 

La orice pas făcut de mine

Mă duce cu gândul la tine 

La orice cuvânt spus de mine 

Îmi amintesc cu drag de tine 

Lângă tine e un vis

Parcă ar fi un paradis 

Un vis frumos fără sfârșit 

Doar pe tine te-am iubit 

Lângă tine m-am simțit fericit

Lângă tine m-am simțit iubit 

Să știi că cu drag mi-am amintit 

Clipele în care lângă mine te-am simțit

Aud cântec de chitară 

Cu acord de primăvară 

Vreau să te mai văd 

Măcar o oară 

Sus pe deal la apus de soare 

Am să te mai văd eu oare 

Am sperat c-ai să mai vii

La iubirea inimii 

Că am stat și-am așteptat 

Ore întregi eu m-am rugat 

Dar tu nu te-ai mai întors 

Dar eu nu mai sunt furios 

Că erai dar n-ai mai fost 

Ți-am răspuns cald și duios 

Ce-ai făcut n-a fost frumos 

Acum sunt singur

Și mă gândesc 

Ce rost are să iubesc 

După ce am fost trădat 

Iar acum îngândurat

Privesc cerul înstelat 

Într-o seară întunecată 

Iar acolo văd o stea 

Ea este speranța mea 

Care-a fost , dar nu mai e 

Pe cer mai văd și luna

Ea era dorul meu 

Dor mai mare ca un zeu

Dor veșnic, nu trecător 

N-am să-l uit 

Până am să le spun tuturor 

Ce e dorul adevărat 

Și ce înseamnă să fii trădat 

Iar acum vorbesc în gol 

Vorbe ce nu au niciun rol 

Nu le pasă tuturor 

Că ei nu știu ce e dorul 

Ei nu știu cum mi-a fost mie 

Că mi-a fost dor de tine 

Ei nu știu câtă iubire 

Am purtat eu pentru tine

Că ai fost  ca o prințesă

Într-o poveste atent culeasă

Ca un trandafir înalt 

Ducesa frumosului meu basm

Ca soarele pentru vară 

Ca un ghiocel de primăvară 

Gingașă și delicată 

Ca o prea frumoasă fată

Atât de mult eu te-am iubit

Nici în stele ,nici în lună

Tu nu ai fi ghicit 

Cât de mult eu te-am prețuit

Dar tu nici nu te-ai gândit 

Că după tine am suferit

Ție nici nu ți-a păsat 

Cât timp eu te-am așteptat

Să te țin la mine în braț

Eu am crezut că m-ai iubit

Dar defapt tu m-ai mințit

Câte scrisori eu ți-am scris 

Înapoi niciun răspuns n-ai mai trimis

Acum lacrimi cad pe obrazul meu

Cad încet și-ating pământul greu

S-a dus cu ele și sufletul meu

A pierit cu tot cu mine 

Dar să știi că mi-a fost....

Dor de tine

Dor de casă 

A fost o perioadă frumoasă 

Dar am fost mințit 

Și a devenit dureroasă 

Uneori dorul e un sentiment plăcut 

Dar pe mine m-a durut 

Iar acum iau totul de la început

Chiar de nu va mai fi totul bine 

Mie mi-a fost.....

Dor de tine

Mi-a fost , dar nu va mai fi

Iar acum voi merge pe vocea inimii

Nu va mai fi la fel 

Dar o să am o inimă de fier 

Nu una adevărată

Pentru că de va fi adevărată 

Voi fi mințit încă o dată

Iar mintea e deja săturată 

De un dor mincinos 

Cu aripi frânte și curios

Să ajung din nou furios

Mă întreb cum va să fie

Oare o să-mi fie bine

Tot ce știu despre mine

E că mi-a fost cu adevărat 

Dor de tine

Am avut un mare dor 

Mare,mare cât un nor 

Stătea pe cerul inimii mele

Mie îmi făcea plăcere 

Până în final eu am aflat 

Că dorul meu adevărat 

A fost mințit și înșelat 

Sper că totul va fi bine

Spun ce o să regret mulți ani, o mie 

Mie mi-a fost fără minciună

Dor de tine

Se spune că "în loc să ridici tonul vocii, este mai bine să crești valoarea cuvintelor; ploaia este cea care ajută iarba să crească și nu tunetele!". Cât se poate de adevărat! Și totodată greu de realizat!

Pe tot parcursul vieții mele, am întâlnit tot felul de oameni: unii buni, alții răi, unii sinceri, alții ascunși, unii darnici, alții zgârciți, unii deștepți, alții proști. De toate felurile am avut parte și tocmai de aceea am învațat să-i observ și să-i cântăresc, dar fără să judec, fără să caut perfecțiunea și fără să pun etichete, fiindcă știu cât de imperfectă este natura umană. Dar întotdeauna am căutat sinceritatea și bunătatea în oameni, chiar știind că aceste calități, din păcate, sunt din ce în ce mai rare, zilele acestea...

Sunt oameni, iar oamenii greșesc. Premeditat, sau din neștiință. Câteodată chiar dorind răul. Probabil pentru că stropul de fericire al altora, doare, atunci când lipsește din unii. Și de aici... izvorăsc durerile lumii... Cumplitele dureri, nedoritele dureri, cumplita ură, nedorita ură...

Există multă durere și ură pe bucata asta stearpă de rocă rătăcitoare prin Univers, care nu ne mai poate îndura pe toți câți suntem... Nu mai încăpem unii de alții, tânjind după un spațiu și o fericire utopică, dorințele se modelează după cutumele societății și se uită mult prea repede și mult prea ușor de lucrurile care desăvârșeau cândva ființa umană, convertind-o într-o copie străvezie a ceea ce ar fi trebuit să fie...

Amară, constatarea acesta și odată știută, am văzut mai bine și mai clar, că drumul acesta va fi și mai anevoios, întrucât chiar și cuvintele spuse astăzi își pierd din valoare, din greutate. Astfel, se închide un cerc vicios, cuvintele se pierd în tunete, pe un cer la fel de sterp, din care n-a mai căzut demult niciun strop roditor de ploaie...

- Bunică! Citește-n gând! Că eu nu pot să mă uit la film!

- Ghini, ghini! Da' mai ghini ti-i culca, câ mâne, dis-di-dimineațâ, ti-i duși cu bunic'tu la prisacâ sâ scoatiți nierea!

- Ei, lasă bunică! Că nu mai durează mult filmu'!

Și așa a și fost: dis-de-dimineață, bunicu' mă trase de mânecă jos din pat și, cu vorbă blândă, mă îmboldi să mă îmbrac mai repede: prisaca nu mai avea răbdare!, iar eu aș mai fi rupt patul cu somnul până la amiezi, că de, era vacanță!

Bătrânu', era un om mic de stat, iute la mers, blând la vorbă și avea cei mai frumoși ochi albaștri și senini din lume, de parcă tot cerul se-oglindea în ei: când era vesel, ochii lui erau jucăuși de un albastru senin, iar când era mai degrabă preocupat — fiindcă nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată supărat — ochii lui se întunecau într-un albastru grav, așa cum se închide brusc seninul cerului când se trece o ploaie rapidă și caldă de vară...

Întotdeauna se îmbrăca simplu, cu o cămeșă albă ca laptele, cu mânecile suflecate deasupra coatelor, vârâtă într-o pereche de nădragi din stofă neagră, prinși la brâu cu o curea uzată din piele maronie și cataramă strălucitoare de alamă. Nu-i lipsea niciodată pălăria uzată din paie, așezată frumos înspre ceafă, și sandalele din piele maro: ce mândru era de ele! Dar pentru prisacă, bunicul devenea, brusc, extraterestru: își punea un combinezon de doc albastru, decolorat ca cerneala, mănuși galbene pe mâini și, pe cap, își punea o pălărie de paie cu boruri largi, peste care așeza întotdeauna o pânză albă, fină de tifon...

Îmbrăcat așa, bunicul mă luă de-o aripă și plecarăm împreună către prisacă. Peste drum de casa bunicilor se găsea școala din sat, o clădire veche și obosită de glasul copiilor și care cădea în adormire-adâncă atunci când intra-n vacanță. După ce treceai drumul pe lângă gardul școlii, dădeai peste o bucată de glie, nu foarte mare, de un verde închis de luțernă, iar dacă urmai cărarea până la capătul ei, ajungeai la o margine de salcâmi care străjuiau intrarea în prisacă.

Prisaca bunicului era compusă din vreo 40 de stupi, niște cutii din lemn vechi, așezate în iarba înaltă, la distanță de vreo doi coți unele de altele, vopsite în diferite culori, decolorate de soare și de trecerea vremii... Pasă-mi-te, stupii erau colorați diferit, astfel încât albinele să-și recunoască mai ușor căsuțele, să nu le-ncurce între ele, știut fiind că albinele nu disting prea bine culorile!

Și-apoi bunicu-mi povesti pe drum, cu blândețe în glas, despre lumea minunată și atât de complexă a albinelor: despre matcă și trântori, despre albinele-străjeri, cele care păzesc stupul de cotropitori, despre albinele-slujitoare, cele care se îngrijesc de nevoile reginei, despre albinele-bone, cele care îngrijesc ouăle și hrănesc pupele, și, nu în cele din urmă, despre albinele-culegătoare, cele care strâng cu atâta trudă, în găletușe mici, minuscule, polenul florilor, ce este mestecat de albinele-gospodine în mierea cea dulce și frumos parfumată...

Era o dimineață senină de vară, cu un cer curat, fără nori, știi, o zi din vacanța de vară, menită să-ți rămână și să-ți lumineze amintirile peste ani, o zi în care un pâlc de salcâmi zburliți în floare, ședeau filozofici, tăcuți, deranjați din când în când, de zumzetul molcom al albinuțelor aflate-n treabă... 

Apoi bunicu' se-apucă de urnit stupii, destupându-i pe fiecare-n parte și cercetă în bătaia soarelui ramele cu fagure de ceară galbenă, ce scânteia de aurul mierii... Cu o lingură din lemn, destupa repejor căpăcelele fagurilor, eliberând astfel mierea, pregătind-o pentru centrifugare. Bătrânul avea centrifuga din inox de la tata, iar cel care trebuia să dea la manivelă eram eu; noroc că mergea ușor, iar mierea se adună curând în straturi grele pe pereții centrifugii, ca mai apoi să curgă domol prin robinet către borcane...

Odată strânsă prada, pe la amiază, cu toată oponența vehementă a câtorva albine-oșteni mai destoinice, am luat drumul înapoi către casă dând zor, fiindcă soarele era prea tare, iar foamea răzbătea în noi cu gândul la plăcintele aburinde cu brânză și stafide făcute de bunica...

- Bre! Da' când o sâ disfaci tabla șeia di pi casâ, câ zumzăie pre tari albinile șelea?

- Ei! O sâ disfac mâni, câ acuma-i pre di tăt soarili-aista!

Că, uite, îmi amintesc și astăzi cum bunicu' se aburcă pe streașina de tablă a casei și, înarmat c-un ciocan și-un clește, îi dezveli colțul unde un roi de albine își făcuse culcuș; iată, fagurii de aur străluceau circular în bătaia soarelui, transformând casa bunicilor mei într-o ciudată și fantastică navetă spațială, mânuită cu grijă de un extraterestru mic de stat și blajin la vorbă, cu ochii mari și albaștri ca cerul vacanțelor mele...

Începutul, pe cât este de greu, pe atât este de palpitant. Porți în inima ta o gamă largă de trăiri, emoții, stări, senzații. Multe dintre ele poate prea stângaci redate, exprimate, așa este și firesc acum. Este o perioadă a formării deprinderilor, a căutării, a descoperirilor, a revelațiilor, a învățării din greșeală și eșec, clipe în care mai mult testezi, nu ești convins că vrei să continui ce ai început. Alteori știm că începe o nouă etapă a vieții, pe care o căutăm fie noi înșine, fie cei din jur.

Oricum ar fi, începutul contează, închipuiți-vă un atlet bun, care ar fi participat la diverse concursuri și nu știu ce, mai ajungea acolo dacă nu avea susținere, dacă nu ar fi avut bafta de a găsi antrenorul potrivit stilului lui de a învăța și nevoilor lui? Nu, categoric nu.

La fel, poate ne imaginăm un nume de brand, ar mai fi avut succes, ar mai fi cumpărat atâta lume de acolo dacă nu avea susținere, publicitate, promovări pe nu știu câte canale de social media? Nu, bineînțeles că nu, lumea nici nu ar fi știut de existența acelui brand.

Începutul semnifică desprinderea de ce era înainte. Poate fi planificat sau neplanificat din timp, depinde ce vrem să începem. Dacă de exemplu vrem să ne înscriem la cursuri de balet, da, ne putem planifica începutul, nici atunci nu este chiar planificabil, dacă instructoarea nu se întoarce din concediu de maternitate până la data stabilită. Dacă ne aflăm noi în concediu de maternitate, nașterea nu poate fi programată, nu putem să ne alegem luna în care vom naște, cu atât mai mult ziua, ora. Se întâmplă pe moment. Atunci atât noi, cât și copilul avem parte de un început, un nou drum pe care vom merge împreună. Contează cum dorim să își înceapă viața copilul. În calitate de părinți, putem alege de ce vrem să aibă parte copilul. Ne exprimăm iubirea doar trimițându-i bani și colete cu nu știu ce jucărie din țara în care lucrăm, dar în timpul ăsta un străin are grijă de copilul nostru? Să nu ne surprindă mai târziu faptul că între noi și copil vor exista bariere, rețineri. Lipsa de apropiere de copil și de comunicare cu acesta are impact asupra dezvoltării lui, pentru că niciodată nu s-ar fi simțit dorit de către aceștia. Doar își va aminti de părinții lui biologici, însă nu îi va recunoaște ca părinți în adevăratul sens al cuvântului.

La polul opus, sunt părinții care aleg să rămână în țară. Ziua de mâine naște incertitudini, acest stres generat de incertitudinile, pe care singuri ni le închipuim, se revarsă asupra copilului, dacă nu știm să ne stăpânim și le lăsăm să facă ce vor. Atunci părinții devin irascibili, îi vorbesc aiurea, efectiv aiurea, copilului, din senin. Mare atenție ce îi oferim copilului în prima parte a prunciei, pentru că mintea lor este ca un burete. Absoarbe tot, fiecare cuvințel, gest, ton al vocii. Fără să își dorească, își va însuși acel început. Va prelua, stări, gânduri, impresii, atitudini. Ar fi păcat să se întâmple acest lucru. Trebuie să crească frumos din toate punctele de vedere, că degeaba l-ar fi purtat părinții prin cele mai bune școli, prin cele mai bune licee, facultatea mult visată și nu mai știu pe unde, degeaba ar ajunge înalt de 1,90, bine dezvoltat, atletic și mai nu știu cum, dacă la interior găsim un amestec de traume, ținute în sine, neconștientizate la timp, neexprimate, nevindecate. La exterior ar arăta bine, la interior însă s-ar vedea că nu s-a pus suflet în creșterea lui, pentru că i-ar lipsi fix ce ar fi mai de preț, compasiunea și omenia. Ce familie va mai întemeia și el la rândul lui? Ce generații vor rezulta din acea familie și tot așa. 

Are nevoie de căldură sufletească, la fel cum și copacul, când îl plantăm, pe lângă faptul că îl udăm, avem grijă să crească drept și gros, are nevoie și de căldura soarelui pentru a se dezvolta bine din toate punctele de vedere.

Uneori începutul mai poate să însemne că ne apucăm de un sport, mersul pe bicicletă, învățăm să gătim rețete noi și așa mai departe. Mare atenție însă, dacă vă alegeți să învățați ceva ce nu se poate învăța doar privind videoclipuri pe YouTube și atât, vă trebuie instructori sau profesori pentru treaba respectivă, încercați să căutați o persoană care măcar să aibă minimumul de voință să vrea să vă înțeleagă dorința de a deprinde acea abilitate, motivația voastră intrinsecă de a deveni mai independenți din acel punct de vedere, temerile voastre, să vă sprijine acolo unde nu prea vă descurcați, să depășiți împreună piedică respectivă. În caz contrar, tot voi veți avea de suferit, tot voi vă veți umple de frustrări, de nervi că ați plătit pentru acel curs și instructorul nu are timp pentru voi, mereu îi are pe alții, mereu îi prioritizează în defavoarea voastră, cu toate că și voi ați plătit aceeași sumă de bani ca cei favorizați.

La fel și la orele care se țin la școală, există teoria inteligențelor multiple conform căreia ar exista 9 tipuri de inteligență. Nu știu de ce unii profesori încă mai cred că elevii lor trebuie obligatoriu să fie buni la obiectul lor. Dacă alege să îl umilească public în fața clasei pentru cât de puțină matematică știe, atunci corect ar fi ca tot el, după ora respectivă, să îl finanțeze, să îi dea bani să poată merge la ședințe de terapie, să se vindece de teama de eșec, anxietate dătătoare de sângerări nazale, greață, amețeli, tulburări de somn și de ritm cardiac. Dacă nu este bun la matematică, nu este absolut nicio problemă, poate este o fire mai expresivă, mai bună la pictură, la instrumente de percuție, la limbi, la sport, la alte materii. Nicidecum nu ar fi corect să îi punem eticheta că nu poate să facă nimic, că oricum nu ar ști și nu ar înțelege, că nu se mai poate face nimic pentru el și cu el, că nu va ajunge nimic în viață și tot felul de scenarii de genul acesta. Orice om este unic, are propriile lui calități ce trebuie exersate, lucrate, cizelate. Asta ar trebui să facă părinții și profesorii care au această gândire învechită cum că dacă nu poate să învețe matematică, atunci nu poate să facă nimic. De curiozitate, absolvenții facultății de matematică se simt mulțumiți după ce o termină, câți chiar ajung să profeseze cu matematică când calea spre a deveni ce și-au dorit este presărată cu piedici la tot pasul și nici meritele și cunoașterea nu mai contează? Când dintr-o listă de 10 criterii, nu a corespuns doar unuia, în rest le avea pe toate și nu a mai fost primit? Ce sens are să le impunem să meargă pe o cale pe care nu ar mai merge nici cei ce iubesc matematica? Lăsați copiii, cursanții, învățăceii de toate felurile să își aleagă singuri calea, oricât de mult sau oricât de puțin li s-ar potrivi! Nu vă puneți în pielea altor persoane crezând că le cunoașteți mai bine, că intuiți ce își doresc, spre ce aspiră. Greșelile făcute pe cont propriu sunt mult mai simplu de corectat, decât cele făcute că te-au sfătuit alții să greșești. 

Depinde de la caz la caz, dacă e un copil mai docil va acceptat situația și va încerca să îi facă față, cu toate că va fi depresiv, neîmpăcat cu el însuși, plin de furie și va acumula frustrări ascunse. Dacă vorbim însă de o fire mai care nu se supune, care vrea să fie independentă în propriile decizii și preferințe, atunci riscăm să ajungem la o rată tot mai mare a abandonului școlar. Ar considera că de ce să mai meargă la acea clasă de mate-info, când oricum nu se regăsește în nimic din ce se discută acolo, mai nimic nu i se aplică și nu i se potrivește. De aceea, se recomandă ca părinții să își înțeleagă copiii și să i susțină în fiecare etapă mai importantă a vieții.

Chiar dacă m-am axat pe aspecte mai puțin plăcute, ele fac parte din realitatea fiecărui început, la urma urmei, începutul este cel mai complicat. Pe parcurs, lucrurile se mai simplifică, se mai fluidizează, și totul devine o experiență mult mai demnă de a fi trăită, experimentată și simțită. Bineînțeles că persoanele întâlnite în fiecare etapă a vieții oricărei persoane tinere au și ele meritele lor.

Să le mulțumim așadar, părinților noștri care ne-au oferit sprijin atât cât s-a putut, până la o anumită vârstă ne-au oferit posibilități, haine, accesorii, gadget-uri și toate acelea, ne-au hrănit, atât cu mâncare, cât și cu sentimente pozitive, că ne-au dat o pastilă, că ne-au bandajat rănile după fiecare căzătură, că ne alinau depresia când credeam că nu mai are rost, că au avut răbdarea să ne studieze, să ne analizeze și să ne spună ce ni s-ar potrivi mai mult în majoritatea situațiilor, că ne-au plimbat prin parcuri, pe la galerii de artă, gelaterii și cofetării, că ne-au cultivat niște gusturi în materie de muzică și arte plastice, că ne-au dat primele instrucțiuni, primul manual de utilizare al vieții.

Le mulțumim și educatorilor, învățătorilor și profesorilor, că și ei au petrecut o bună parte a timpului alături de noi, și ei poate au trăit ce trăiam și noi, emoțiile examenelor nu erau doar ale noastre, erau și ale lor. Apreciem fiecare gând bun, fiecare dată când ne lăsau să plecăm de la ore dacă nu ne simțeam bine, când ne-au corectat, când ne-au trimis cu forța la nu știu ce concurs, când ne-au explicat, când silabiseam, citeam alături de ei, când ne-au învățat lucruri noi, când au schimbat destine, când au adus sens în viețile noastre, când ne-au ajutat să ne gestionăm timpul mai bine, să nu mai fim atât de împrăștiați cum eram.

Mulțumiri din adâncul inimii pentru oricine ne-a ajutat să evoluăm, să trecem prin schimbări benefice, ne-a luat sub aripa protectoare. Păstrăm amintirea lor în sufletele noastre.

       S-au întânlit anul vechi, cu anul nou. De la cel vechi 

mi-am luat rămas bun,așa cum a fost...Pe cel nou l-ași 

întreba....cu ce vine...și ce vrea?

     Toți îl așteptăm cu teamă: va fi pace sau război?

Va fi iarnă grea, cu ger, cu viscol? Vom avea, șomeri,

oamenii ai străzii,mese sărace, frig în case, facturi mari

și multe alte nevoi, ce vin mereu peste noi?

Cine mai are grijă de noi?

     Conducătorii noștri au o sarcină grea: să iubească 

poporul și țara, ca un părinte, așa cum își iubește 

copii...dar cum ajung la Cotroceni, uită de ce-s acolo.

Se lasă ispitiții de draci, și ne fac nouă românilor un 

viața un -iad-

      Nu trebuie să facă românii, un iad mai mare să 

încapă toți in el? să rămână doar patrioții, pământul 

și bogățiile țătii să ajungă la toți?

Cecilia și soțul ei plănuiesc să se mute într-o casă nouă. Au tot căutat anunțuri pe internet de la agențiile imobiliare. În principiu, nu e complicat ce vor, un apartament cu trei camere, două băi, o sufragerie, două balcoane, din acelea descoperite, care să nu aibă pereți sau geamuri (pentru că Ceciliei îi place să stea la soare, să se bronzeze), o bucătărie, dar și un spațiu de depozitare a cutiilor cu pantofi. De la acest spațiu de depozitare pleacă majoritatea certurilor, soțul Ceciliei nu este de acord. Consideră că locul acelor cutii ar putea fi chiar pe balcon. În plus, spațiul de depozitare nu l-ar mai lăsa să-și facă o extensie a băii, cu un hamac. Practic omul își dorește o baie open space. 

Se uită ei ce se mai uită, căutând oferte, observă una destul de avantajoasă, apartament cu trei camere cum și-au dorit, însă nu în zona centrală a orașului, ci undeva mai pe la periferii, mai prin nord-vestul orașului. Locația nu prea va satisface nevoia de soare și de căldură a Ceciliei, dar ce să facem, nu le putem avea chiar pe toate, mai trebuie să mai și renunțăm la câteva dintre criteriile de selecție pe care și le-ar fi dorit pentru viitoarea lor locuință.

Merg pe la 9 dimineața, miercuri, să vorbească cu constructorii. Însă, încă de la intrare, Cecilia are o senzație stranie. Bărbatul o întreabă de ce nu ar fi bine să stea acolo. Ea începe cu o înșiruire de motive: că este departe de grădinița băiatului, de orele lui de pian, de primărie, de salonul de înfrumusețare pe care îl frecventează, de orice magazin de astă de unde și-ar putea face cumpărăturile.

Pentru toate acestea, soțul dă un răspuns foarte "inteligent":,, există mijloace de transport în comun". Cecilia nervoasă:,, Deci nu ai de gând să mă ajuți să mă deplasez dintr-un loc într-altul?".

Soțul Ceciliei din nou are o replică de ne întrebăm cât e de fidel și de dedicat ca soț: ,,Ai permis pentru toate categoriile, chiar nu vrei nici pe trotinetă să mergi, există taxiuri pe care le poți suna la orice oră din zi și din noapte." Cecilia și mai aprigă:,, Știi ceva, eu permisele mi le-am luat pentru mine, să îmi arăt mie că pot, ce vină am că în trafic am avut parte de tot felul de ciudați, așa ca tine, care vor cu tot dinadinsul să se izbească în mine? Mie mi-e frică de atâția participanți la trafic." Soțul îi zice, cu voce timidă:,, Bine, am să te ajut eu cu deplasările."

Lucrurile mai calmându-se pentru moment, cei doi merg să discute cu constructorii. Aceștia le oferă un plan al apartamentului, să poate vedea toate detaliile arhitecturale mai amănunțit. Soțul vede baia mai mică, pe care vrea el să și-o facă open space. Cecilia începe, cu o voce critică și moralizatoare: ,,Nu înțeleg de ce ai tu nevoie de baie open space? Unde ai mai văzut modelul ăsta de baie? La crâșmă?!!"

Bărbatul spune că o vrea pentru că el are idei inovatoare, nu conservatoare, să vadă lucrurile unilateral ca Cecilia, să vină toți pereții aranjați frumos, unul să nu vină înclinat mai la 95 de grade și că nevoia de perfecțiune a Ceciliei îl congestionează, îl blochează, simte că totul stagnează din cauza preferințelor ei tipicare. 

Cecilia se înroșește la față, tace, dar observă lucruri. Cecilia spune:,, Și mi se pare că lipsesc atât de multe lucruri, eu nu aș sta aici, e un spațiu gol."

Constructorii îi spun: ,,Este gol acum, pentru că nu sunt obiecte, abia dacă am reușit să zidim pereții, când vă veți muta aici, veți vedea că locuința va începe să prindă contur, o veți decora cum vă va plăcea, personaliza, și toate cele."

Cecilia discută cu soțul, vrea să îl convingă să mai amâne mutarea până când fiul ei va termina grădinița pentru că este un băiat foarte emotiv și orice schimbare majoră ar putea avea un impact neplăcut asupra performanțelor lui academice. 

Soțul nu este de acord, respinge propunerea Ceciliei și le promite constructorilor că se va muta de îndată ce apartamentul este construit, mobilat, tencuit. Acceptă însă ca spațiul de depozitare al cutiilor de pantofi să fie în baia open space.

Cecilia cedează, vede că oricum nu are cu cine să discute, mai are o ultimă rugăminte înainte de a se muta din apartamentul bunicilor, și anume: să fie atent cu toate cele 20 de tablouri de la bunicii ei, să nu le scape, să nu le ciobească rama când le scoate din mașină și le duce până în apartament. El promite că va avea grijă, că nu le va scăpa, zgâria, atinge de balustradă și așa mai departe.

Vine și ziua mutării, într-o vineri, nici nu l-a luat pe băiat de la grădiniță, busolă nu are în ghiozdan, nici hărți, nici aplicația ,,Hărți" instalată pe telefon, trebuie să ghicească unde se află noua locuință. Dacă nimerește acasă bine, dacă nu, doarme pe străzi.

Tablourile Ceciliei, săracele de ele, stau în portbagaj lângă două baxuri de apă Aqua Carpatica, o pungă plină de cutii de Cremșnit, , o altă pungă cu opt pachete de făină, un acvariu, nu știu câte cutii de șervețele, cârpe și toate cele.

Când le transportă, are grijă la fiecare treaptă pe care pășește, dar fiindcă are cinci într-o mână și cinci în cealaltă mână, zgârie rama unui tablou pe care l-a ținut în mâna dreaptă. Cecilia nu bănuiește ce s-a întâmplat până când soțul nu îl agață de un perete. Cecilia cu vederea ei agilă, ochi de vultur ce observă și cel mai mic defect la dioptria de +1,75, vede zgârietura. Îi spune bărbatului:,, Mâine vreau să mergi la magazinul chinezesc din piața mică și să cumperi o ramă nouă, dar tot aurie ca aceasta. Nu pot să mă uit la acest tablou, l-ai stricat cu neatenția ta!" Și, în fond, ce așa mare avere era? Era doar un tablou cu pisici blănoase. 

Soțul o întreabă:,, Dar nu se poate repara și cu lipici?" Cecilia enervată de asemenea inepție,, Nu, nu se poate repara și cu lipici. Este zgâriat, nu lipsește o bucată din ramă..."

Soțul reflectând afară la spusele Ceciliei:,, Femeie care nici ea nu știe ce vrea, nu vrea lipici, îi dau eu motive să vrea lipici." Și trece la fapte și mai vitejești, sparge acvariul din portbagaj. Cecilia vede tot de pe balcon, îi trimite un mesaj pe telefon să cumpere și un acvariu nou de la magazinul chinezesc și eventual pești noi de la pet shop, cât timp ea se chinuie să îi resusciteze pe toți cei care erau în acel acvariu, să îi pună la robinet, sub jetul de apă și într-o vază cu flori.

Ce să facem? Soțul Ceciliei trebuia să știe că ,,graba strică treaba".

Byggingarframkvæmdir plús eitthvað bull

Cecilia og eiginmaður hennar ætla að flytja í nýtt hús. Þeir héldu áfram að leita á netinu að auglýsingum frá fasteignasölum. Í grundvallaratriðum er það ekki flókið hvað þeir vilja, íbúð með þremur herbergjum, tveimur baðherbergjum, stofu, tveimur svölum, frá þeim sem fundust, sem hafa enga veggi eða glugga (vegna þess að Cecilia finnst gaman að sitja í sólinni, að brúnast) , eldhús, en einnig geymslupláss fyrir skókassa. Flest rifrildi byrja á þessu geymsluplássi, eiginmaður Ceciliu er ekki sammála. Hann telur að staður þessara kassa gæti verið rétt á svölunum. Auk þess myndi geymslupláss ekki leyfa honum að lengja baðherbergið sitt með hengirúmi. Nánast maðurinn vill hafa opið baðherbergi.

Þeir líta í kringum sig, leita að tilboðum, þeir taka eftir frekar hagstæðari, þriggja herbergja íbúð eins og þeir vildu, en ekki miðsvæðis í borginni, heldur einhvers staðar í útjaðri borgarinnar, í norðvesturhluta borgarinnar. Staðsetningin mun í rauninni ekki fullnægja þörf Ceciliu fyrir sól og hlýju, en hvað getum við gert, við getum ekki haft þau öll, við verðum samt að gefa upp hluta af þeim valforsendum sem þau hefðu viljað fyrir framtíðarhúsið sitt.

Þeir fara um níuleytið á miðvikudaginn til að tala við smiðirnir. En strax frá innganginum hefur Cecilia undarlega tilfinningu. Maðurinn spyr hana hvers vegna ekki væri gott að vera þar. Hún byrjar á ýmsum ástæðum: að það er langt frá leikskóla drengsins, frá píanótímanum hans, frá ráðhúsinu, frá snyrtistofunni sem hann snýr að, frá hvaða verslun sem er þar sem hann gæti verslað.

Við þessu öllu svarar eiginmaðurinn mjög "gáfulegt" svar:,, það eru almenningssamgöngur". Cecilia kvíðin:,, Þannig að þú ætlar ekki að hjálpa mér að flytja frá einum stað til annars?".

Eiginmaður Ceciliu er aftur með línu sem fær okkur til að velta fyrir okkur hversu trúr og hollur hann er sem eiginmaður: „Þú ert með leyfi fyrir alla flokka, þú vilt í raun ekki einu sinni fara á vespu, það eru leigubílar sem þú getur hringt í hvenær sem er. tími dags og frá nóttu." Cecilia er enn grimmari:,, Þú veist eitthvað, ég fékk leyfin mín fyrir sjálfa mig, til að sýna sjálfri mér að ég get, hvað er mér að kenna að í umferðinni hef ég verið með alls konar skrítna, eins og þú, hver vill virkilega rekast á mig? Ég er hræddur um svo marga þátttakendur í umferð." Eiginmaðurinn segir við hana feimnislegri röddu: "Jæja, ég skal hjálpa þér með ferðirnar."

Hlutirnir róast í augnablikinu, þeir tveir fara til að tala við smiðirnir. Þeir gefa þeim uppdrátt af íbúðinni, svo þeir geti séð allar byggingarlistar upplýsingar nánar. Eiginmaðurinn sér minna baðherbergið sem hann vill gera að opnu rými. Cecilia byrjar með gagnrýninni og siðferðislegri rödd: "Ég skil ekki hvers vegna þú þarft opið baðherbergi?" Hvar hefur þú séð þessa baðherbergismódel áður? Á kránni?!"

Maðurinn segir að hann vilji hana vegna þess að hann hafi nýstárlegar hugmyndir, ekki íhaldssamar, til að sjá hlutina einhliða eins og Cecilia, hafa alla veggi fallega raðað, einn til að halla ekki í 95 gráður og að þörf Ceciliu fyrir fullkomnun stíflar hann, hindrar. , finnst eins og allt sé staðnað vegna dæmigerðra óska hennar.

Cecilia roðnar, þegir en tekur eftir hlutunum. Cecilia segir:,, Og mér sýnist sem svo margt vanti, ég myndi ekki vera hér, það er tómt rými.“

Smiðirnir segja við hann: „Það er tómt núna, því það eru engir hlutir, við náðum varla að byggja veggina, þegar þú flytur hingað muntu sjá að húsið fer að taka á sig mynd, þú munt skreyta það eins og þú vilt, sérsníða , og allt það."

Cecilia talar við eiginmann sinn, hún vill sannfæra hann um að fresta flutningi þar til sonur hennar klárar leikskóla því hann er mjög tilfinningaríkur strákur og allar meiriháttar breytingar gætu haft óþægileg áhrif á námsárangur hans.

Eiginmaðurinn er ekki sammála, hafnar tillögu Ceciliu og lofar húsbyggjendum að hann flytji inn um leið og íbúðin er byggð, innréttuð, múrhúðuð. Hann tekur þó undir að geymsluplássið fyrir skókassana sé í opnu baðherberginu.

Cecilia lætur undan, hún sér að hún hefur engan til að tala við hvort sem er, hún er með eina síðustu beiðni áður en hún flytur úr íbúð ömmu og afa, nefnilega: að fara varlega með öll 20 málverkin frá ömmu og afa, missa þau ekki, klæða sig. Ekki slíta grindina á þeim þegar hann tekur þá út úr bílnum og fer með þá í íbúðina. Hann lofar að fara varlega, missa þá ekki, klóra þá, snerta handrið og svo framvegis.

Flutningsdagurinn kemur, á föstudegi, hann er ekki einu sinni búinn að sækja drenginn á leikskólann, hann er ekki með áttavita í töskunni, engin kort, né "Maps" forritið uppsett á símanum, hann hefur að giska á hvar nýja heimilið er Ef honum gengur vel heima, ef ekki, þá sefur hann á götunni.

Málverkin hennar Ceciliu, greyið, sitja í skottinu við hliðina á tveimur Aqua Carpatica vatnsflöskum, poka fullum af kössum af Cremșnit, annar poki með átta pökkum af hveiti, fiskabúr, ég veit ekki hversu margir kassar af servíettum, tuskur og allt það.

Um leið og hann ber þau er hann varkár við hvert fótmál sem hann stígur á, en vegna þess að hann er með fimm í annarri hendi og fimm í hinni, klórar hann ramma málverks sem hann heldur í hægri hendi. Ceciliu grunar ekki hvað hefur gerst fyrr en eiginmaður hennar festir hann við vegg. Cecilia með sína lipru sjón, arnarauga sem tekur eftir jafnvel minnstu galla við +1,75 díóptri, sér rispuna. Hann segir við manninn:,, Á morgun vil ég að þú farir í kínversku búðina á litla markaðnum og kaupir nýja en samt gyllta ramma eins og þessa. Ég get ekki horft á þetta málverk, þú ert búinn að eyðileggja það með kæruleysi þínu!“ Og í alvöru, hvaða gæfa var þetta? Þetta var bara málverk af loðnum köttum.

Eiginmaðurinn spyr hana:,, En er ekki hægt að gera við það með lími?" Cecilia pirruð yfir svona óhæfni,, Nei, það er ekki hægt að laga það með lími. Það er rispað, það vantar ekki bita af rammanum... "

Eiginmaðurinn veltir fyrir sér orðum Ceciliu fyrir utan:,, Kona sem veit ekki hvað hún vill heldur vill ekki lím, ég gef henni ástæður til að vilja lím.“ Og hann heldur áfram að gera enn hugrakkari, brýtur fiskabúrið inn. skottinu. Cecilia sér allt af svölunum, sendir henni skilaboð í símann um að kaupa líka nýtt fiskabúr í kínversku versluninni og hugsanlega nýja fiska úr dýrabúðinni, á meðan hún berst við að endurlífga alla sem voru í því fiskabúr, setja þá á krana, undir vatnsstraumnum og í blómavasa.

Hvað skal gera? Eiginmaður Ceciliu hefði átt að vita að „flýti spillir starfinu“.

Aproape zilnic pașii mă duc în parc ca într-un reflex pavlovian . Iau cu mine o carte sau o revistă. Fascinatul spectacol al naturii și cel al lumii, vârstnici, maturi , copii pe aleile cu flori, arbori maiestoși, toate determină să nu citesc măcar o filă din carte sau din revistă. . Parcul este perenul meu lăcaș al amintirilor din copilărie până acum, când:

Mă învăluie timpul de ieri

Cuibărit în a mea copilărie,

Încă zglobiu, nu m-a părăsit

Vrea răsplătit în clipe de-amintire…

De pe o alee un băiețel drăgălaș, tare drăgălaș, vine în spațiul mai larg din apropierea băncii și grăbit scoate din buzunar câteva bucățele de cretă colorată. Secondat de un cățel venit de undeva, trasează crochiul unui joc de șotron frumos colorat. De pe treptele arcuitului pod din parc, arhicunoscut de citadinii, coboară o fetiță blondă, ce - și adapă gurița dint-o înghețată. Băiatul o strigă și în graba ei, fetița scapă înghețata jos. Pornită sa plângă, el o întâmpină, o ia de mână si când ea vede șotronul colorat, uită de înghețată și fericită țopăie printre contururile șotronului. Copilul și cățelul o privesc bucuroși…O privesc și eu…Privirea - mi se duce ca-ntr-o visare și firul amintirilor mele ajunge în labirintul copilăriei.

Din nopți cu amintiri nestinse

Am adunat multe vise

Din ele să modelez aș vrea

O LUNĂ,

LUNA mea

Unde praful de stele

Să cadă peste sufletul selenar

Plin de tăcere

Plin de mistere …

Pe raza ochilor

Aș vrea să te trimit

Pe tine prietene,

LUNA

Să mi-o copilărești

Străbătând visul învălurit

Până la stele

Iar mâna încolăcită

Pe mana ta, să mă ridice

Până la tine

Prietene din copilărie

Redevenind copii

S-alergăm după jucării din stele

Și LUNA să ne fie

Protectoarea viselor rebele

Pe-al ei altar

De vise neîmplinite

S-aduc ofrandă

Păpușa de pluș

Și-o fărâmă din șotronul

Frumos desenat

Pe asfaltul dintr-un parc,

De te tine prietene

Desena cândva

Pentru mine...

Pleacă LUNA de pe cer și ecranul nopții se luminează, mă trezesc, visu-i o dorință a nopților de LUNĂ luminate, vise binecuvântate.

Într-un mâine îmi va fi toamna cu zilele reci și din același reflex pavlovian, cu o carte în mână, sau o revistă, pașii mă vor duce în același parc…

Pe aleea părăsită

De flori, de oameni și de bănci

Mă strecor într-un decor

Cu frunze care cad

Triste, galbene și mor…
Pasul și visarea s-au oprit. Quo vadis amintirilor, quo vadis? Întrebarea este un ecou ce nu se mai întoarce...