Ficțiunea lui Roald Dahl în viața reală în daneză

Făcând o plimbare, cu multă vreme în urmă,

Vezi pietoni liniștiți, semaforul îi stresează,

Precaut ei traversează,

Pe bancă, în parc, cu nasul în ziar, ei noutăți iar scurmă,

Se duc la piață, apoi la teatru,

Deja este ora patru,

Încă nu sesizează nimic,

Ceva ca un purice, dar care merge mult mai ritmic,

Merg și la prieteni, se simt bine, râd, glumesc,

Mai trece o oră și chiar ațipesc,

Au adormit toți în aceeași sufragerie,

Înghesuită, cu ușa tot găurită (să treacă pisica), își cer scuze că au dormit toți ca în colivie,

Pleacă acasă, timpul zboară,

Ce urmează ne înfioară,

Prietenii, prietenilor care au cumpărat din piață scriu revoltați,

Nu i-am mai văzut atât de enervați,

"Mai investiți și voi în ce fel de șampon doriți,

Orice, doar să vreți să-l folosiți,

Ne-ați umplut de păduchi 

Ne-ați dezamăgit, noi nu am face în veci așa ceva,

Să vă fie rușine,

Vă mustră prietenii voștri care vă trimit doar urări de bine"

Da, bine...zi făină, nu am nimic,

Sigur e totul doar la nivel psihic,

Au citit prea mult din ziare,

Nu aveam de unde să luăm, în Portugalia doar am fost stagiare,

Fă, nu auzi fă, cum te simți?

N-am nimic, dar să ne facem totuși un test,

Nu pot să cred, fată, uită-te și tu???!!

Da fată, ce?...nu pot să mă uit la păr, că tu..

Ce fată?

Mai ia niște vată,

Încerc să îi prind, să îi arunc pe geam,

Dar nu reușesc să capturez măcar unul din neam,

Fată, am putea încerca o metodă mai diferită,

Dar, care știu că totuși merită,

Ne decolorăm părul, ne alegem cea mai deschisă nuanță de blond norvegian,

După, îl vopsim în ce culoare vrem,

Păduchii nici nu vor apuca să își dea seama ce se întâmplă,

Că noi suntem harnice, vopsim fiecare firicel și de la tâmplă,

Da fata mea, ce m-aș face fără ideile tale, păduchii vor arde, se vor asfixia, noi nu trebuie să facem nimic, doar să avem grijă, să ne descâlcim riguros, să ne asigurăm că scăpăm de orice vizitatori nepoftiți, pe undeva, prin păr, rătăciți,

Da fată, exact, eu ce îți ziceam?

Nu știu, la un film între timp mă uitam...

După multe secole vedem rezultatul...

Care, nici nu ar fi putut să fie altul...

Fată, s-a prins foarte bine culoarea de firul de păr, estetic sunt mulțumită,

Acum mă pieptăn, să văd ce au pățit acei gândaci,

Da, acum sunt albaștri, verzi, au fost vopsiți și ei, ce să mai faci?

Față, nu mai avem păduchi, am scăpat, mergem să sărbătorim la crâșmă, cu o limonadă,

Sper să nu mai pățim ca în Portugalia, la acea terasă din ogradă.

(De acolo s-ar crede că și-ar fi achiziționat și acei păduchi...)

Nós não teríamos esperado isso

Caminhando, há muito tempo,

Veja pedestres pacíficos, os semáforos os estressam,

Cuidadosamente eles atravessam,

No banco, no parque, com o nariz enfiado no jornal, eles noticiam de novo e de novo,

Eles vão ao mercado, depois ao teatro,

Já são quatro horas

Ainda sem perceber nada,

Algo parecido com uma pulga, mas que anda muito mais ritmicamente,

Eu também vou para os amigos, eles se sentem bem, riem, brincam,

Mais uma hora se passa e estou realmente cochilando,

Todos adormeceram na mesma sala,

Amontoados, com a porta ainda aberta (deixe o gato passar), eles pedem desculpas por terem dormido todos como se estivessem em uma gaiola,

vá para casa, o tempo voa

O que vem a seguir nos dá arrepios,

Amigos, aos amigos que compraram no mercado, escrevem indignados,

Eu nunca os vi tão bravos antes,

“Invista também no tipo de shampoo que você quiser,

Qualquer coisa, só quero usar,

Você nos encheu de piolhos

Você nos decepcionou, nunca faríamos algo assim,

Você devia se envergonhar,

Seus amigos que apenas lhe enviam votos de boa sorte te repreendem"

Sim, bem... farinha do dia, não tenho nada,

Claro que é tudo apenas a nível psicológico.

Eles lêem muito os jornais,

Não tínhamos para onde levar, em Portugal fui apenas estagiário,

Não ouço como você se sente?

Não tenho nada, mas vamos fazer um teste mesmo assim,

Não acredito menina, olha você também???!!

Sim garota, o quê?... Não consigo olhar para o seu cabelo, porque você..

que garota

Pegue um pouco de algodão,

Tento pegá-los, jogá-los pela janela,

Mas não consigo capturar nem mesmo um desse tipo,

Garota, poderíamos tentar um método diferente,

Mas quem sabe ainda vale a pena,

Descolorimos o cabelo, escolhemos o tom mais claro do loiro norueguês,

Depois pintamos na cor que quisermos,

Os piolhos nem vão perceber o que está acontecendo,

Por sermos diligentes, pintamos cada fio do templo,

Sim minha menina, o que eu faria sem as suas ideias, os piolhos vão queimar, vão sufocar, não precisamos fazer nada, apenas ter cuidado, desembaraçar com rigor, certificar-se de que nos livramos de qualquer visitante indesejado, em algum lugar, através o cabelo, vagar,

Sim garota, exatamente, o que eu estava te dizendo?

Não sei, enquanto isso eu estava assistindo um filme...

Depois de muitos séculos vemos o resultado...

O que, não poderia ter sido outro...

Menina, a cor aderiu muito bem ao cabelo, esteticamente estou satisfeita,

Agora estou penteando o cabelo para ver o que aconteceu com aqueles insetos,

Sim, agora são azuis, verdes, também foram pintados, o que fazer?

Cara, não temos mais piolhos, escapamos, vamos comemorar na taberna, com uma limonada,

Espero que não acabemos como em Portugal, naquela esplanada do jardim.

(É aí que você pensaria que ele pegaria aqueles piolhos...)

Se ia o bucată de piatră,

se ciopleşte cu o daltă de sânge,

se lustruieşte cu ochiul lui Homer,

se răzuieşte cu raze

până cubul iese perfect.

După aceea se sărută de numărate ori cubul

cu gura ta, cu gura altora

şi mai ales cu gura infantei.

După aceea se ia un ciocan

şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.

Toţi, dar absolut toţi zice-vor:

- Ce cub perfect ar fi fost acesta

de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!

A lição sobre o cubo

Um pedaço de pedra é tirado,

ele esculpe com um cinzel de sangue,

brilha com os olhos de Homero,

está raspado com raios

até que o cubo saia perfeitamente.

Depois disso eles beijam o cubo inúmeras vezes

com a sua boca, com a boca dos outros

e principalmente com a boca da infanta.

Depois disso, um martelo é levado

e de repente um canto do cubo desmorona.

Todos, mas absolutamente todos dirão:

- Que cubo perfeito teria sido

se não tivesse um canto quebrado!

Lacrima zăpezii printre ghiocei

Are-ntotdeauna un rost al ei,

E un ecou al iernii care a trecut,

Ce nu mai trezește un vis pierdut.

Uită nostalgia,

Nu mai lăcrima!

Cântă-ntotdeauna

Primăvara ta!

Uită nostalgia

Timpului trecut,

Cântă bucuria

Că ne-am cunoscut.

O iubire veche lasă amintiri,

Dar și căi deschise spre noi iubiri.

Soarele apare cândva zâmbind.

Uită nostalgia,

Nu vorbi de ea

Și din ochi albaștri

Șterge-ți lacrima!

Uită nostalgia,

E un subiect trecut,

Cântă bucuria

Că ne-am cunoscut.

Uită nostalgia,

Nu mai lăcrima!

Cântă-ntotdeauna

Primăvara ta!

Uită nostalgia,

Nu vorbi de ea

Și din ochi albaștri

Șterge-ți lacrima!

Și din ochi albaștri

Șterge-ți lacrima!

Uită nostalgia,

Nu mai lăcrima!

Cântă-ntotdeauna

Primăvara ta!

Uită nostalgia

Timpului trecut,

Cântă bucuria

Că ne-am cunoscut.

Uită nostalgia!

Dimentica la nostalgia!

Lo strappo della neve tra i bucaneve

Ha sempre uno scopo,

È un'eco dell'inverno che è passato,

Ciò che non risveglia più un sogno perduto.

Dimentica la nostalgia,

Niente più lacrime!

Canta sempre

La tua primavera!

Dimentica la nostalgia

tempo passato,

Canta gioia

Che ci siamo incontrati.

Un vecchio amore lascia ricordi,

Ma aprono anche strade verso nuovi amori.

Il sole a volte appare sorridente.

Dimentica la nostalgia,

Non parlare di lei

E dagli occhi azzurri

Asciugati la tua lacrima!

Dimentica la nostalgia,

È un argomento del passato,

Canta gioia

Che ci siamo incontrati.

Dimentica la nostalgia,

Niente più lacrime!

Canta sempre

La tua primavera!

Dimentica la nostalgia,

Non parlare di lei

E dagli occhi azzurri

Asciugati la tua lacrima!

E dagli occhi azzurri

Asciugati la tua lacrima!

Dimentica la nostalgia,

Niente più lacrime!

Canta sempre

La tua primavera!

Dimentica la nostalgia

tempo passato,

Canta gioia

Che ci siamo incontrati.

Dimentica la nostalgia!

Da, trebuie doar să vrem,

Da, dacă a avut o influență pozitivă asupra noastră,

Da, dacă ne-a motivat,

Da, dacă a știut să ne înțeleagă (majoritatea oamenilor nu au cum să o facă),

Da, dacă a putut să ne transmită câte ceva din caracterul, frumusețea sufletului ei și din pasiunile ei,

Da, dacă tot oftez de bucurie, uitându-ne la pozele ei,

Da, dacă ne-a lăsat fără cuvinte la cât de unice erau ideile ei (pe mine una chiar că m-a surprins din toate punctele de vedere),

Da, dacă a știut să ne facă să vrem să vedem punctul ei de vedere,

Da, dacă a avut cum să ne dea a miliarda parte din darurile ei,

Da, dacă ne-a molipsit de râsul, bunătatea și dorințele ei,

Da, dacă crezi că te-a schimbat în bine, că ai devenit mai bogată (moral, etic, emoțional),

Da, dacă nu a renunțat la tine, a preferat să aibă încredere în tine, nu a crezut că își va pierde timpul fără a obține vreun rezultat,

Da, dacă nici tu la rândul tău nu i-ai trădat încrederea,

Da, dacă a știut să ne insufle ambiții și să ni le sporească pe tot parcursul perioadei cât ne-am cunoscut,

Da, dacă constatăm că nu multe au fost ca ea,

Da, dacă chiar îi păsa de valorile morale, de cum poate fiecare om să atingă o versiune mai bună, mai gingașă, mai atentă, mai plăcută a propriei persoane,

Da, dacă aveam mereu același entuziasm de fiecare dată când o vedeam, nu conta că era stropită de apă de ploaie cu noroi, că avea momente în care era mai nervoasă, că s-a supărat, că era obosită, că avea gripă și nu ne mai putea bucura cu aceleași trăsături superbe de caracter,

Da, dacă gândurile îndreptate către ea au rodit în inimile noastre,

Da, dacă nu a fost o străină oarecare, era ceva mai mult de atât, simțeai că te apropii de ea, era ca o prietenă sau ca o soră mai mare,

Da, dacă zi de zi ai mai urcat câte o treaptă, cu ajutorul ei,

Da, dacă a putut să construiască totul cu atâta calm și pasiune, încât chiar nu ai cum să reacționezi gândindu-te la lucrul acesta,

Da, dacă crezi că nu te-ai fi străduit degeaba să o impresionezi,

Da, bătrânețea chiar însemna frumusețe în cazul ei, era mult mai grasă în tinerețe, dar a avut voință și a slăbit, a avut timp să își repare orice defect ar fi deranjat-o la ea însăși, pentru a ne încânta pe toți pe la 50 și ceva de ani,

Da, chiar ar fi meritat să participe la vreun reality show ca "Românii au talent",

Da, că am adus în discuție cuvântul ,,talent", de la ea am aflat că nu există așa ceva, nu primim nici un talent și nici nu luăm cu noi pe lumea cealaltă, talentul de care dădea ea dovadă era o pricepere dobândită, rezultatul unor obișnuite,

Da, când am căzut (m-am împiedicat), a știut cum să mă ajute să mă ridic, 

Da, numai de ai mai avea cum să o mai vezi pe trotuar, la piață, la concerte, la primărie, la pe stadion alergând la cei 70 de ani pe care i-ar mai avea în prezent, 

Da, mi-ar plăcea să o mai văd încă o dată...

Buna mea femeie (și inițialele C. P.) care ai fost mai ceva ca o soră mai mare pentru mine (mai mare cu vreo 42 de ani) vreme de 7 ani, după a trebuit să pleci și tu, urma altă etapă. Ai rămas ca o enigmă în subconștientul meu, nu știu nici până în ziua de azi cum ai fi vrut să fiu, ce ți-ar fi plăcut mai mult să îți fi arătat, dar ai rămas pe undeva acolo, pe lista ,,Femeilor de 10 și a barbatilor de 10", desprinși parcă dintr-o emisiune de nota 10.

Iartă-mi stângăcia în orice, dar nu a fost cu intenție, dar îngheț, mi se zbânțuie inima, mă apucă palpitațiile, transpirație când rece, când caldă, parcă nu îmi intră destul aer în plămâni atunci când admir personalitatea, eforturile, tot ce mi-ai arătat, iar eu socotind în nepriceperea mea de atunci, n-am putut să îți arăt mai nimic altceva decât ceea ce vedeai mereu.

Getum við rifjað upp ímynd manneskju sem veitti okkur innblástur fyrir 10 árum?

Já, við verðum bara að vilja,

Já, ef það hafði jákvæð áhrif á okkur,

Já, ef það hvatti okkur,

Já, ef hann gæti skilið okkur (flestir geta það ekki),

Já, ef hún gæti miðlað okkur eitthvað af persónu sinni, fegurð sálar sinnar og ástríðum,

Já, ef ég andvarpa enn af gleði þegar ég horfi á myndirnar hennar,

Já, ef hún skildi okkur eftir orðlaus yfir því hversu einstakar hugmyndir hennar voru (ein þeirra kom mér virkilega á óvart á allan hátt),

Já, ef hún vissi hvernig á að fá okkur til að vilja sjá sjónarhorn hennar,

Já, ef hún gæti gefið okkur milljarð af gjöfum sínum,

Já, ef hún smitaði okkur með hlátri sínum, góðvild sinni og óskum,

Já, ef þú heldur að það hafi breytt þér til hins betra, að þú sért orðinn ríkari (siðferðilega, siðferðilega, tilfinningalega),

Já, ef hann gafst ekki upp á þér, vildi hann frekar treysta þér, hann hélt ekki að hann myndi eyða tíma sínum án þess að fá neinar niðurstöður,

Já, ef þú hefur ekki svikið traust hans heldur,

Já, ef hann vissi hvernig á að innræta okkur metnað og auka hann á því tímabili sem við þekktumst,

Já, ef við komumst að því að það voru ekki margir eins og hún,

Já, ef honum var virkilega annt um siðferðileg gildi, hvernig getur hver maður náð betri, mildari, umhyggjusamari og skemmtilegri útgáfu af sjálfum sér,

Já, ef ég var alltaf með sama spennuna í hvert skipti sem ég sá hana, þá skipti það engu máli að hún var skvettuð af drullu regnvatni, að hún átti augnablik þegar hún var kvíðin, að hún varð reið, að hún væri þreytt, að hún var með flensu og við gátum ekki lengur notið með sömu frábæru karaktereinkennum,

Já, ef hugsanirnar sem beint var til hennar báru ávöxt í hjörtum okkar,

Já, ef hún var ekki einhver ókunnug þá var hún eitthvað meira en það, manni fannst maður nálgast hana, hún var eins og vinkona eða eldri systir,

Já, ef þú ferð upp þrep á hverjum degi, með hjálp hennar,

Já, ef hann gæti byggt allt með slíkri ró og ástríðu að þú getur í raun ekki brugðist við að hugsa um það,

Já, ef þú heldur að þú hefðir ekki reynt til einskis að heilla hana,

Já, ellin þýddi í raun fegurð í hennar tilfelli, hún var miklu feitari í æsku, en hún hafði viljann til að léttast, hún hafði tíma til að laga alla galla sem angra hana á sjálfri sér, gleðja okkur öll 50 ára eitthvað ,

Já, það hefði verið þess virði að taka þátt í raunveruleikaþætti eins og "Rúmenar hafa hæfileika",

Já, vegna þess að ég tók upp orðið "hæfileikar", af henni lærði ég að það er ekkert slíkt, við fáum enga hæfileika og við tökum ekki með okkur í hinn heiminn, hæfileikarnir sem hún sýndi var áunnin kunnátta, afleiðing af einhverju venjulegu,

Já, þegar ég datt (hrasaði), vissi hann hvernig á að hjálpa mér upp,

Já, bara ef þú gætir enn séð hana á gangstéttinni, á markaðnum, á tónleikum, í ráðhúsinu, á leikvanginum sem er í gangi á þeim 70 árum sem hún yrði í dag,

Já, mig langar að sjá hana einu sinni enn...

Elsku kona mín (og upphafsstafirnir C. P.) sem voru mér líkari eldri systur (um 42 árum eldri) í 7 ár, þá þurftir þú líka að fara, annað stig var að koma. Þú hélst eins og ráðgáta í undirmeðvitund minni, ég veit ekki einu sinni enn þann dag í dag hvernig þú hefðir viljað að ég væri, hvað þú hefðir viljað sýna þér meira, en þú varst áfram einhvers staðar þar, á listanum yfir "Konur af 10 og af 10 mönnum", eins og frá 10 bekk sýningu.

Fyrirgefðu klaufaskapinn í öllu, en það var ekki viljandi, en ég er að frjósa, hjartað í mér flýgur, ég fæ hjartslátt, ég svitna stundum kalt, stundum hlýtt, það er eins og ég fái ekki nóg loft inn. lungun þegar ég dáist að persónuleikanum, viðleitninni, öllu sem þú sýndir mér og ég, miðað við kunnáttuleysi mitt síðan þá, gat ekki sýnt þér annað en það sem þú sást alltaf.

(bine, nu tocmai islandeză, dar înțelegeți ideea, luată din Islanda)

Este ora 9 dimineața, încă este întuneric, este și normal pentru că suntem foarte aproape de cercul polar și mergem până la McDonald's-ul din Reykjavík, cam singurul care se mai poate găsi în Islanda, după ce în țară s-a dat un decret să nu se mai construiască restaurante ce vând mâncare de tip fast-food. De vreme ce este singurul care a mai rămas, nu vedem de ce să nu profităm de ocazie, așa că mergem să vedem ce au în meniu și din câte se pare, majoritatea sandwich-urilor sunt variațiuni pe aceeași temă, variante diversificate ale burger-ului de pește Filet-O-Fish. Luăm două feluri de Filet-O-Fish, unul cu somon, altul cu păstrăv, două porții mari de cartofi prăjiți, că sunt favoriții mei din fiecare meniu de la McDonald's, din orice țară, brioșă cu ciocolată și, cel mai, dar cel mai important lucru, McFlurry islandez. Se deosebește de cel din restul Europei prin faptul că este mult mai rece, îl ajută și clima să se păstreze, este mult mai consistent că textură, mai înghețat și are o nuanță intensă de albastru cu bucăți de stracciatella și ele tot albastre, ceea ce mi se pare ciudat. Au folosit colorant alimentar albastru care are în compoziție E407, tocmai ei care susțin că nu vor alimente procesate, că vor ca totul să fie cât mai natural. 

Gustăm McFlurry-ul islandez. Este bun...mai luăm o gură,...este extraordinar de bun...și încă una, să nu uităm gustul...da, ne-am lămurit, este cel mai bun McFlurry pe care l-am fi gustat vreodată, păcat că este atât de departe de casă. Credem totuși că restaurantul McDonald's din Islanda urmărește o tematică anume, cu excepția cartofilor prăjiți, tot meniul se aseamănă cu cel al unei taverne situate la malul mării, șervețele sunt și ele bleu cu pești desenați pe ele, pe pahare sunt scrise mesaje de genul ,, Pregătit pentru o aventură marină?", mai totul este în nuanțe de albastru în încăpere. Interesant McDonald's mai găsim și în Islanda, se deosebește mult de toate celelalte pe care le-am mai văzut până acum.

Pentru că ne-a plăcut atât de mult înghețata de la McDonald's-ul islandez, mergem să gustăm și alte arome și cupe de îngheață de la gelateriile locale, adică de la Isbúð Vesturbæjar. Și aici au foarte multe sortimente din care putem alege. Luăm de cacao și de fistic. Și acestea sunt cele mai bune. Islanda, vreau să te felicit, ești cea mai bună producătoare de înghețată din câte am întâlnit până acum. Ce oferi tu, poate prea puțini sau nimeni, nu mai oferă. Te-ai specializat în a transforma frigul în ceva artistic, plăcut de privit, simțit și gustat, sinestezie din toate punctele de vedere.

Este o dimineață superbă de început de ianuarie, ne aflăm la unul dintre cele mai prestigioase colegii tehnice din județul Suceava, unde distinsa noastră profesoară de engleză, Cecilia (și numele de familie nu îl știm) se află în baie. Mai exact, în baia profesorilor, în partea pentru femei. Este un început de zi destul de anevoios după 4-5 alarme setate pe telefon, una pe la 12:30, alta pe la 2:40, altele două pentru fiul ei și încă una pe la 4:50 dimineața. Primele două au fost pentru a lua antibiotic, după ce a avut ceva infecție cu stafilococ auriu și nu știu câte alte tulpini de nozocomiale și bacterii gram pozitive pe care fii-su i le-a adus de la grădiniță, ultima alarmă a fost pentru a ajunge la timp în stație și a lua autocarul până la liceu, (pentru cine nu știe, Cecilia este navetistă cu 15 ani de experiență în transporturi). În mod normal, Cecilia ar fi putut să ceară concediu până ar fi început să se simtă mai bine, să se recupereze, să devină mai energică, dar o cunoașteți, știți cum e ea. Ea vrea doar olimpici, vrea ca tot ceea ce face să aibă sens, îi place obiectul pe care îl predă și nu doar atât, ea vrea să producă o reformă în predarea acestui obiect, chiar tinde să revoluționeze și să îmbunătățească actul predării până l-ar aduce la rangul de artă. A ales să facă ore suplimentare în starea în care e, pentru că știe că în acest an, olimpiada se va ține la liceul la care predă. În această dimineață însă, Cecilia nu prea a apucat să mai aibă grijă și de ea însăși, fapt pentru care, a trebuit prima dată să meargă la baie. I s-a întins tot rimelul, de la condens, din fericire, își îndepărtează surplusul cu niște șervețele umede. Apoi, cu cele uscate începe să-și sufle nasul, și suflă săraca, că se distrează și profesoarele din cabinele alăturate. Plouă cu comentarii de genul ,, Știi Cecilia, am o mașină de tuns iarba pe care o folosesc să tund junglă din jurul casei și face exact aceleași sunete". Dragi colege profesoare, dați dovadă de empatie și nu mai râdeți de problema Ceciliei, că nu este de glumit cu microbii care circulă, la câți au tot apărut, ca ciupercile după ploaie, am impresia că vine sfârșitul lumii, dar aceasta este realitatea, sunt dezechilibre ecologice, poluare și au apărut bacterii. Și încălzirea globală le ajută să prospere... În fine...Cecilia pune atâta pasiune în suflatul nasul, ca în orice altceva ar face, nu m-a ajutat și pe mine cu niște cărți de care am avut nevoie în urmă cu 10000 de ani? Bineînțeles că da, dar vreau să zic că la ea acasă nici nu se vede culoarea pereților, tencuiala sau dacă are tablouri, că are cărți până la lustră. Și așa arată cam fiecare cameră din apartament. Am înțeles destul de repede că este pasionată de ceea ce face și bravo ei. E greu să mai găsești pasiune în ceva, orice, chiar cred că nimic nu are sens sau poate trebuie să mai caut până să-l găsesc. 

Revenind la povestea noastră, Cecilia își suflă nasul, aruncă șervețelul după ce l-a umplut de secreții și cheaguri de sânge, trage apa. Din păcate, odată cu șervețelul s-a dus în jos, prin conductă și ceasul acela aspectuos și modern pe care l-a primit în septembrie, de ziua ei, de la o prietenă. A alunecat de pe încheietura mâinii, pentru că grăbindu-se inutil (oricum ajungea prima) nu a apăsat destul pe sistemul de prindere. Să ofer un pic de context, ceasul are o brățară termorezistentă, ce rezistă cu succes și la apă, pe cutie cel puțin, scria "rezistență de 500 ATM la apă". Producătorii japonezi n-au mințit privind calitatea produsului pe care Cecilia îl purta, un ceas de la Casio, model G-Shock, cam mare pentru o mână de femeie, de culoare neagră, cadran rotund, care afișa orele cu cifre arabe de culoare albastră. Rezistă, e intact și în ziua de azi, doar că, prin canalizare, a avut alt traseu și s-a revărsat în apa Sucevei, în loc să o însoțească peste tot. Cecilia se panichează, dă anunț la ziar, lipește afișe peste tot prin oraș, cu poze cu ceasul, unde promite recompensă pentru găsirea acestuia.

La o lună, de la începerea căutărilor, este informată că a fost găsit și să vină să și-l revendice. Ajunge la sediul respectiv, vorbește cu doamna de la ghișeu care îi dă ceasul. Cecilia nu prea știe cum să reacționeze, este ceasul ei și totuși parcă nu mai este. De cât timp a stat prin apa unde se revarsă orice, a căpătat o culoare verde militar, va încerca acasă să o înlăture, fie cu penseta, fie cu pila de unghii, fie cu detergent, fie cu ce alte produse de curățare va mai găsi. Serios, parcă nici nu mai seamănă cu ceasul care îi plăcea atât de mult la început...

Suya dayanıklı saat

Güzel bir Ocak erken saatleri, Suceava ilçesinin en prestijli teknik kolejlerinden birinde, seçkin İngilizce öğretmenimiz Cecilia'nın (soyadını bilmiyoruz) banyodayız. Özellikle öğretmenler tuvaletinde, kadınlar bölümünde. Telefonda biri 12:30'a, diğeri 2:40'a, ikisi oğluna, biri de sabah 4:50'ye kurulu 4-5 alarmın ardından güne oldukça zor bir başlangıç oluyor. İlk ikisi antibiyotik almaktı, Staphylococcus aureus enfeksiyonu geçirdikten sonra ve oğlunun anaokulundan ona başka kaç tane nozokomiyal ve gram pozitif bakteri getirdiğini bilmiyorum, son alarm ise zamanında gelmesiydi. istasyona gidin ve otobüse binerek liseye gidin (bilmeyenler için Cecilia, ulaşım konusunda 15 yıllık deneyime sahip bir banliyö yolcusu). Normalde Cecilia kendini daha iyi hissedene, iyileşene, daha enerjik hale gelene kadar izin isteyebilirdi ama onu tanıyorsun, nasıl olduğunu biliyorsun. O sadece Olimposluları istiyor, yaptığı her şeyin anlamlı olmasını istiyor, öğrettiği konuyu seviyor ve sadece bu da değil, bu konunun öğretiminde reform yapmak istiyor, hatta öğretme eyleminde devrim yapma ve onu geliştirme eğiliminde. sanat düzeyine getirin. Bulunduğu eyalette fazla mesai yapmayı seçti çünkü bu yıl olimpiyatların öğretmenlik yaptığı lisede yapılacağını biliyor. Ancak bu Cecilia'nın kendine bakacak vakti yoktu, bu yüzden ilk kez tuvalete gitmek zorunda kaldı. Bütün maskarası buğulanmadan yayıldı, neyse ki fazlalıkları ıslak mendille siliyor. Sonra kuru olanlarla burnunu sümkürmeye başlıyor ve zavallı şey üflüyor ki yan kulübelerdeki öğretmenler de eğleniyor. "Biliyorsun Cecilia, evin etrafındaki ormanı kesmek için kullandığım bir çim biçme makinem var ve o da aynı sesleri çıkarıyor." gibi yorumlar yağıyor. Sevgili öğretmen arkadaşlarım, empati yapın ve Cecilia'nın sorununa gülmeyi bırakın, yağmurdan sonra mantarlar gibi ortaya çıkıp dolaşan mikropların şaka olmadığını, dünyanın sonunun geldiği izlenimini ediniyorum, ama gerçek bu, ekolojik dengesizlikler, kirlilik ve bakteriler ortaya çıktı. Ve küresel ısınma onların gelişmesine yardımcı oluyor... Neyse... Cecilia burnunu sümkürmeye de başka her şey kadar tutkuyla bakıyor, 10.000 yıl önce ihtiyacım olan bazı kitaplarda bana yardım etmedi mi? Elbette evet ama şunu söylemek istiyorum ki evinde duvarların rengini, sıvasını, tabloları varsa avizelerine kadar kitaplarının olduğunu bile göremiyorsunuz. Ve dairenin neredeyse her odası böyle görünüyor. Yaptığı işe tutkuyla bağlı olduğunu ve ona iyi davranıldığını çok çabuk anladım. Herhangi bir şeyde tutku bulmak zor, gerçekten hiçbir şeyin mantıklı olmadığını düşünüyorum ya da belki de onu bulana kadar aramaya devam etmeliyim.

Hikayemize dönersek Cecilia burnunu sümkürüyor, dokuyu salgılarla ve kan pıhtılarıyla doldurduktan sonra atıyor, su çekiyor. Ne yazık ki, mendille birlikte eylül ayındaki doğum günü için bir arkadaşından aldığı o şık, modern saat de çöpe gitti. Bileğinden kaydı, çünkü gereksiz acelesi yüzünden (zaten oraya ilk varan oydu) tutamağa yeterince sert basmamıştı. Biraz bağlam vermek gerekirse saatin, suya karşı başarılı bir şekilde direnen, ısıya dayanıklı bir bileziği var, kutunun üzerinde en azından "500 ATM suya dayanıklılık" yazıyordu. Japon üreticiler, Cecilia'nın taktığı ürünün kalitesi konusunda yalan söylemiyorlardı; Casio G-Shock saat, bir kadın eli için biraz fazla büyük, siyah, yuvarlak kadran, saatleri mavi Arap rakamlarıyla gösteriyordu. Direniyor, bugün bile sağlam, ancak kanalizasyon yoluyla farklı bir rota izleyerek her yere eşlik etmek yerine Suceva suyuna taştı. Cecilia paniğe kapılır, gazeteye bir ilan verir, şehrin her yerine saatin resimlerini içeren posterler asar ve onu bulanlara bir ödül vaat eder.

Arama başladıktan bir ay sonra kendisine bunun bulunduğu ve gelip onu alması gerektiği bilgisi verilir. O ofise gelir ve kendisine saati veren kasadaki bayanla konuşur. Cecilia nasıl tepki vereceğini gerçekten bilmiyor; bu onun saati ama sanki yokmuş gibi. Ne kadar süredir suyun içinde her şey dökülmüş, asker yeşili bir renk almış, evde ister cımbızla, ister tırnak törpüsüyle, ister deterjanla, ister başka temizlik ürünleriyle çıkarmaya çalışacak. bulabilir. Cidden ilk başta o kadar da beğendiği saate hiç benzemiyor...

Eu nu mă potrivesc niciunui loc, niciunei mulțimi, niciunei vremi. Niciunui șablon. Căci urăsc șabloanele, constrângerile de orice fel. Spiritul meu își țipă libertatea îndărătul gratiilor invizibile ridicate de cuvinte, gesturi sau priviri.

Eu vreau doar să fiu. Așa cum sunt. Cu bune și rele, cu defecte și perfecțiuni, râzând sau plângând, visând sau cântând.

Căci eu cânt. Îmi cânt viața cu fiecare respirație, cu fiecare sist al inimii, îmi umplu plămânii cu aerul ei rece și mă scutur de fiorii dezamăgirii, alergând către niciunde, căci nicăieri mă îndrept...

Văd lumea cum se schimbă neîncetat în mine, și eu odată cu ea. Zbor sau cad, înalt sau adânc, căci pe toate vreau să le aflu, să sufăr sau să mă bucur de fiecare zi ca de-o sărbătoare. Fiindcă acum este cel mai important pentru mine.

Dansez cu ploaia căzându-mi pe obraji, citesc, ascult muzică, respir crepusculul care mi-e dat să-l trăiesc. Simt.

Simt cu toată ființa mea durerile lumii, dar și bucuriile ei. Trăirile toate le crestez în riduri adânci sub pleoapele mele, căci numai cu ochii închiși pot să văd Lumina.

Nu mă întreb cine sunt, ce caut, care este rostul meu pe pământ. Știu că sunt nisip în trecere. Știu că peste o sută de ani n-o să mai am urme. Dar mai știu că toată această zbatere care numește viață nu este inutilă. Nu poate fi o pierdere zadarnică de energie. Eu contez acum. Pentru mine și, poate, pentru cei câțiva din jurul meu.

Chiar și fără să las urme într-o sută de ani, port în mine ADN-ul combinat al câtorva mii. ADN pe care l-am transmis mai departe, filtrat din ceea ce este mai bun în noi — chintesența a două existențe împletită într-o singură spirală. Un perpetuum mobile existențial, care se sprijină pe o singură idee: a da mai departe.

Trăiesc. Voi dăinui.

Articolul 276 — Familia

(1) Familia reprezintă un spațiu fundamental de iubire, responsabilitate, educație și sprijin reciproc.

(2) Membrii familiei trebuie să se trateze cu respect și demnitate.

(3) Violența nu poate fi justificată prin autoritatea familială.

Articolul 277 — Căsătoria

(1) Căsătoria trebuie privită cu seriozitate și responsabilitate.

(2) Soții sunt chemați la fidelitate, respect, răbdare și sprijin reciproc.

(3) Nicio persoană nu trebuie obligată să rămână într-o situație de violență sau abuz.

Articolul 278 — Egalitatea în familie

(1) Soțul și soția au aceeași demnitate umană.

(2) Autoritatea familială nu trebuie folosită pentru dominare sau umilire.

(3) Deciziile importante trebuie, pe cât posibil, discutate cu respect reciproc.

Articolul 279 — Interzicerea violenței domestice

(1) Lovirea, amenințarea, strangularea, rănirea sau orice altă formă de agresiune în familie sunt condamnate.

(2) Nicio poruncă religioasă nu poate fi interpretată ca permisiune pentru violență domestică.

(3) Victima trebuie protejată.

Articolul 280 — Protecția copiilor în familie

(1) Copiii trebuie crescuți într-un mediu sigur.

(2) Copilul nu trebuie bătut sau umilit ca metodă de educație.

(3) Părinții au responsabilitatea de a educa prin exemplu, răbdare și disciplină responsabilă.

Articolul 281 — Interzicerea abuzului asupra copiilor

(1) Abuzul fizic, psihologic sau sexual asupra copilului este grav condamnat.

(2) Nicio autoritate părintească sau religioasă nu justifică abuzul.

(3) Orice suspiciune serioasă privind siguranța unui copil trebuie tratată responsabil și, când este necesar, sesizată autorităților competente.

Articolul 282 — Protejarea soției

(1) Soția trebuie tratată cu respect și demnitate.

(2) Soțul nu are dreptul să își lovească, amenințe sau controleze abuziv soția.

(3) Credința creștină nu poate fi folosită pentru justificarea violenței împotriva soției.

Articolul 283 — Protejarea soțului

(1) Soțul trebuie tratat cu respect și demnitate.

(2) Soția nu are dreptul să își lovească, amenințe sau umilească soțul.

(3) Violența este condamnată indiferent de persoana care o comite.

Articolul 284 — Fidelitatea

(1) Soții sunt chemați la fidelitate.

(2) Încrederea trebuie protejată.

(3) Problemele din căsătorie trebuie discutate cu sinceritate.

(4) Infidelitatea nu justifică răzbunarea sau violența.

Articolul 285 — Gelozia

(1) Gelozia nu constituie un drept asupra partenerului.

(2) Nimeni nu trebuie controlat prin amenințări.

(3) Gelozia extremă nu trebuie transformată în agresiune.

Articolul 286 — Libertatea personală în familie

(1) Membrii familiei trebuie să respecte libertatea și demnitatea celuilalt.

(2) Relația de familie nu justifică izolarea abuzivă.

(3) Fiecare persoană trebuie să poată cere ajutor atunci când se află în pericol.

Articolul 287 — Conflictele familiale

(1) Conflictele trebuie rezolvate fără violență.

(2) Soții sunt încurajați să discute problemele cu calm.

(3) Atunci când conflictul devine periculos, siguranța persoanelor trebuie să aibă prioritate.

Articolul 288 — Iertarea în familie

(1) Iertarea este o valoare creștină.

(2) Iertarea nu obligă victima să accepte continuarea abuzului.

(3) Împăcarea trebuie să fie posibilă numai atunci când există siguranță și disponibilitate reală pentru schimbare.

Articolul 289 — Responsabilitatea părinților

(1) Părinții au datoria de a-și îngriji copiii.

(2) Ei trebuie să le asigure, în măsura posibilităților și potrivit legii, hrană, educație, protecție și sprijin.

(3) Copilul nu trebuie abandonat sau exploatat.

Articolul 290 — Responsabilitatea copiilor

(1) Copiii sunt chemați să își respecte părinții.

(2) Pe măsură ce cresc, copiii trebuie să învețe responsabilitatea.

(3) Respectul față de părinți nu înseamnă acceptarea abuzului.

Articolul 291 — Bunicii și familia extinsă

(1) Persoanele vârstnice din familie trebuie tratate cu respect.

(2) Bunicii pot avea un rol important în transmiterea experienței și valorilor familiei.

(3) Vârsta înaintată nu justifică neglijarea sau umilirea.

Articolul 292 — Protecția persoanelor vârstnice

(1) Persoanele vârstnice trebuie protejate împotriva abuzului și exploatării.

(2) Bunurile unei persoane vârstnice nu trebuie obținute prin manipulare sau amenințare.

(3) Familia trebuie să urmărească binele persoanei vârstnice.

Articolul 293 — Îngrijirea bolnavilor

(1) Persoanele bolnave trebuie tratate cu compasiune.

(2) Boala nu trebuie folosită pentru umilirea sau abandonarea unei persoane.

(3) Creștinii sunt chemați să sprijine persoanele aflate în suferință.

Articolul 294 — Familia și rugăciunea

(1) Familia creștină poate constitui un spațiu de rugăciune comună.

(2) Părinții pot transmite copiilor tradiția religioasă prin exemplu și educație.

(3) Rugăciunea familială nu trebuie impusă prin violență.

Articolul 295 — Familia și iertarea

(1) Membrii familiei sunt chemați să își ceară iertare atunci când greșesc.

(2) Recunoașterea greșelii trebuie încurajată.

(3) Iertarea trebuie însoțită de dorința de îndreptare.

Articolul 296 — Familia și adevărul

(1) În familie trebuie încurajată sinceritatea.

(2) Minciuna repetată poate distruge încrederea.

(3) Adevărul trebuie spus cu respect și responsabilitate.

Articolul 297 — Familia și educația morală

(1) Familia are un rol important în educația morală a copiilor.

(2) Copiii trebuie învățați să respecte viața, adevărul, proprietatea și demnitatea celorlalți.

(3) Părinții trebuie să fie exemple pentru valorile pe care le transmit.

Articolul 298 — Protecția familiei împotriva urii

(1) Membrii familiei nu trebuie încurajați să se urască între ei.

(2) Conflictele dintre rude trebuie soluționate fără răzbunare.

(3) Copiii nu trebuie folosiți ca instrumente pentru pedepsirea celuilalt părinte.

Articolul 299 — Familia și credința

(1) Familia poate transmite copiilor credința creștină.

(2) Ortodocșii, catolicii și protestanții au dreptul să își transmită tradițiile religioase.

(3) Credința trebuie transmisă prin educație, rugăciune și exemplu, nu prin violență.

Articolul 300 — Protecția deplină a familiei

(1) Familia trebuie să fie un loc al iubirii, siguranței, respectului și responsabilității.

(2) Violența domestică, abuzul, exploatarea, amenințarea și umilirea sunt incompatibile cu idealul familiei creștine.

(3) Membrii familiei trebuie să se sprijine reciproc.

(4) Nicio persoană nu își pierde drepturile fundamentale atunci când intră într-o familie.

Acu' vreo trei-patru ani în urmă, surfam netu', căutând... amintiri. Fotografii, instantanee ale unor locuri, oameni și lucruri, care, în timp, au apucat să se prăpădească... Știi cum e... Mă-apuca așa, amocul de-odată și cu alean la inimă, mă uitam pe un site cu ceasuri mecanice, de mână, de vânzare...

Nu căutam ceva anume, doar admiram ceasurile analogice, demodate, - cine mai poartă la mână, în ziua de astăzi, așa ceva? În era ceasurilor smart, capabile să-ți ia tensiunea, să-ți numere pașii, să-ți spuie cine te sună pe telefon, eu am rămas demodat, încăpățânându-mă să port un ceas mecanic, care să-mi ticăie, discret, în urechi, clipa...

Deodată văd un ceas, mic, rusesc, marca Wostok, cu carcasă din inox și care avea ecranul interior din argint filigranat în arabescuri, cu orar, minutar și secundar de culoare neagră... Secundarul era atât de subțire, cât un fir de păr, iar orele erau sugerate de niște liniuțe mici argintii, care contrastau plăcut sub geamul de plexiglas, ușor bombat...

N-avea curea, dar era perfect funcționabil, fusese de curând servisat și nu costa foarte mult... Fără să mai stau prea mult pe gânduri am lansat comanda... 

Ciudată este mintea umană câteodată... Cum se poate ca imaginea unui ceas să se substituie unui trigger asupra unei amintiri de mult uitată, peste care s-a așezat generos praful trecerii anilor...

Am oftat ușor și mi-am amintit că pe când aveam vreo paisprezece ani, rupeam pielea de pe ai mei, să-mi cumpere și mie un ceas; toți prietenii mei aveau câte unul, era chiar o concurență care avea ceasul cel mai fain, de marcă și care să afișeze ora cu o precizie cât mai mare...

Așa că într-o zi, după ce ai mei primiseră chenzina, am plecat la "Universal" și dintre toate ceasurile afișate frumos în cutiuțe de carton de diferite culori, am ales un ceas mic din inox, marca Wostok, cu ecran din argint filigranat și secundar negru, subțire cât firul de păr... 

Erau acolo diferite ceasuri, de diferite mărci: Pobeda, Raketa, Orex, Polijot, Zarea dar mie mi-au plăcut cele rusești din gama Wostok, fiindcă știam de la colegii mei, că marca aceea fusese creată special pentru aviatorii ruși și erau foarte populare printre aceștia, întrucât ceasurile chiar aveau un design atrăgător, cu mecanisme precise și robuste, erau ultra plate, iar geamul de plexic ușor bombat, le dădeau un aer boem, bărbătesc, de super eroi...

Am purtat acel ceas mulți ani, luându-l peste tot cu mine... Aveam multă grijă de el, fiindcă pentru mine ceasul acela reprezenta mai mult decât o bijuterie prețioasă... Era tovarășul meu de suferință, care îmi număra clipele amare, ștergându-le din memoria mea cu fiecare ticăit discret, aproape ca o șoaptă care îmi tot repeta mecanic, că toate or să fie bine cândva...

Am plecat în armată și cu inima grea, am decis să pun ceasul în cutia lui de carton, pe care am așezat-o cu grijă în sertarul meu de birou. Tovarășul meu trebuia să mă aștepte. După o vreme, am terminat armata și mi-am regăsit ceasul cuminte, adormit, așteptându-mă acolo unde l-am lăsat. 

L-am ridicat din cutia lui, i-am întors de câteva ori cheița, dar secundarul refuza cu încăpățânare să se miște... Ceasul meu adormise de tot, probabil că așteptarea fusese mult prea grea pentru el... I-am privit îndelung arabescurile argintate și l-am pus înapoi în cutia lui, apoi... anii au trecut și am uitat cu totul de el...

Apoi într-o bună zi, curierul a sunat la ușă, i-am deschis, iar el mi-a înmânat un pachețel mic. Cu mâinile tremurânde, am desfăcut hârtia și dintr-o cutiuță, am cules cu vârfurile degetelor ceasul pe care îl comandasem. Era exact ca ceasul pe care îl avusesem cândva în copilărie, același model cu aceleași arabescuri de argint. 

Am întors cu emoție cheița și... minune!, secundarul a început să se miște sacadat, scoțând ticăitul șoptit atât de familiar mie, ecoul atâtor clipe care s-au trecut...

Însă, de Crăciun, am primit de la copii mei un ceas, tot mecanic, marca Seizmont, un ceas superb de tip skeleton, semi-automatic. Este un ceas scump, care și el îmi ticăie duios amintirea acelor clipe frumoase. Dar este un "alt" ticăit, din prezent. Ticăitul Wostok-ului este din "trecut". 

Ceasul Seizmont skeleton este vizibil, deschis, mecanismul se arată fără rușine. Îl port cu mare plăcere și văd cum rotițele lucrează - e viață la vedere. E darul copiilor mei, e continuitate, e "acum".

În schimb, Wostok-ul e închis. Cadran plin, mecanică ascunsă, ticăit interior. Nu arată cum funcționează - doar îmi șoptește că funcționează. El nu e demonstrație. E memorie.

Da, sunt două ticăituri diferite. Unul e vertical: prezentul care merge înainte.
Celălalt e adânc: trecutul care încă respiră în mine. Skeleton-ul îmi spune: "Uite cum trece timpul." Wostok-ul îmi spune: "Uite că timpul a trecut." 

Și mai e ceva subtil: ceasul primit cadou are încărcătura afectivă a momentului - bucuria copiilor, surpriza, Crăciunul. Cel vechi are încărcătura devenirii mele. A crescut odată cu mine. Nu concurează. Nu se înlocuiesc, ci se completează. Unul îmi amintește cine am fost. Celălalt îmi arată cine sunt acum. Și le aud diferit pentru că în mine există două camere: una a memoriei și una a prezentului.

Prin urmare, ambele ceasuri au valoare sentimentală pentru mine. Nu preț, nu mecanism, nu specificații tehnice. Valoare. Sentiment. Și asta pentru că ceasurile mecanice sunt poate singurele obiecte care nu doar măsoară timpul, ci îl și întruchipează. Ele funcționează doar dacă sunt mișcate, purtate, întoarse. Ca relațiile.
Iar eu le pot purta pe rând, nu ca pe simple accesorii, ci ca pe stări, rămânând  recunoscător și pentru "înapoi", dar mai ales și pentru "înainte".

Cu alte cuvinte am înțeles că Wostok-ul nu e cu nimic mai prejos decât Seizmont-ul. Sunt epoci diferite, dar măsoară secunda la fel, chiar dacă cu glas diferit. Wostok îmi vorbește despre devenire, despre drum, despre mine cel de atunci - poate mai tânăr, poate mai visător, poate mai grăbit.
Seizmont îmi vorbește despre rod, despre familie, despre faptul că timpul a lucrat frumos în viața mea.

Unul e rădăcină. Celălalt e ramură. Și ambele sunt din același trunchi de copac.

Un ceas mecanic poartă în el un adevăr simplu: indiferent de marcă, mecanismul bate constant, cu aceeași disciplină și nu contează că mecanismul îi este mai nou sau mai vechi, el nu măsoară doar timpul. Îl frământă. Îl mestecă. Îl transformă în sunet mic de balansier. Iar sunetul acela șoptit al balansierului e una dintre cele mai intime experiențe mecanice. Nu e zgomot - e respirație. Ceasurile mecanice nu ticăie tare; ele murmură, șoptindu-mi secunda la încheietură. 

Și poate că secunda este aceeași unitate. Dar conținutul ei se schimbă. În tinerețe, o secundă era nerăbdare. Acum, o secundă e prețuire.

La fel și omul. Epocile se schimbă. Glasul se schimbă. Dar esența - ritmul interior - rămâne: "Nu mă grăbesc. Timpul nu trebuie alergat."

 Ce poate fi mai minunat decât să iubești și să fii iubită? Este sentimentul ce ne circulă prin vene, iar apoi... ajungând  la inimă... o atacă... iar apoi devine neputincioasă.

     Si multe zile posomorâte vom avea în viața noastră. Vom fi cu moralul la pământ. Si vor fi doar probleme, probleme, probleme în viața ta ce repede te vor scoate din circuit. Iar persoana iubită îți poate schimba  ziua întreagă. Doar prin prezența ei. Iar un  "TE IUBESC"  sincer te readuce la viața. Si recunoști destul de ușor ca anume așa și este. Te scoate din rutina zilnică. Îi dă o nuanță vieții tale. Si îți va da noi forțe ca să lupți mai departe și să învingi. Însă  o bună parte din noi, preferă să își ascundă sentimentele.

     Si, mă întreb de ce anume băieților le este mai dificil ca să-și dezvăluie sentimentele? De ce  băieților le este mai dificil ca să-și dezvăluie sentimentele?  Iar dacă i-ai întreba, ți-ar răspunde că au motive destul de serioase.

1. Vor să pară " bărbatul- enigmă"
    Astfel ei susțin că o dată rostind acele două cuvinte, fata de care sunt îndrăgostiți și-ar pierde interesul față  de ei; s-ar plictisi și i-ar părăsi.
2.  Își pierd din masculinitate
     Unii din bărbați susțin că preferă să-și ascundă sentimentele doar pentru că preferă să fie mai orgolioși.
3.  Cred că după, vor fi dominați de ea.
     Mulți afirmă că în momentul de față totul e perfect iar iubita îi oferă libertatea de care are nevoie. Însă după, cred că ea i-ar lipsi de asta.

Oameni, nu mai fiți atât de pesimiști!

Cât de scurtă-i viața, sau cât de reoede trece.

Mai țin minte, doar copilăria și visele ei. Atunci am legat pritenii

iubiri adolescentine, ce nu se uită. Apoi ne-am maturizat, ne-am 

făcut un rost. Dacă am reușit sau nu, depinde ce ne-am dorit.

Cert e că ne trezim bătrâni și mai trăim de nu știu câte ori viața 

în amintiri. sau avem noroc să ne întoarcem de unde am plecat.

    Dtagi prieteni și colegi în liniștea de acum, vă strig la catalog

și toți sunteți absenți....Cui ar trebui să mă rog ca să răspundeți:

toți -prezent- Fiindcă viața omuțui e scurtă, ca un vis de noapte,

ca și viața scrtă a fructelor coatpe.

-Ghiavole, dă-te gios, mă, n-auzi? – îmi striga bunica, împungându-mă de jos cu un harac lung cât toate zilele...
-Ba, că nu mă dau, mamaie! – îi răspundeam eu cu harțag, cocoțat pe o cracă mai groasă din mărul sălbatec ce străjuia la poartă... și mă cățăram mai abitir, ca o maimuță, pe o cracă și mai sus, ca să nu mă mai împungă...
-Dă-te gios, mă, că te-oi duce cu bunic’tu la islaz să aduceți pește, că-i dezlegare de S’ântă Mărie Mare, mă! Dă-te gios și du-te de ti spală, mai întâi, răpănosule! Dă-te gios, că ți-oi face plăcinte cu brânză! – mă ademenea ea...

E-hei!, când am auzit eu de promisiunea plăcintelor cu brânză ale bunicii, iute mă scoborâi din măr și, urmat îndeaproape de haracul cel lung, m-am repezit la ligheanul cu apă răce de fântână. M-am clăbucit bine pe față cu săpun de casă, m-am clătit, apoi m-am șters repede cu ștergarul de cânepă albă, m-am îmbrăcat în grabă și am pornit după bunicul, care-și râdea în barbă de toată această vânzoleală...

Mai în toate diminețile, după ce mă trezea cocoșul – Doamne, ce ciudă aveam pe el! –, cred că nu ne agream reciproc și-i purtam întotdeauna sâmbetele, ori de câte ori puteam –, aveam obiceiul să mă cațăr în mărul cel falnic de la poartă. Cel care dădea jumătate din umbră curții și care făcea niște mere verzi, mici, cât pumnul meu, dulci, zemoase și parfumate – numai bune de halit pe stomacul gol! Ședeam bine pe o cracă groasă, bălăngănindu-mi picioarele în gol, ronțăind la mere, uitându-mă la fitecine trecea pe uliță și strigând raportul în gura mare:

-Acu’ trece Culiță la deal cu junca! La vale, gâștele lu’ Goșiu spre gârlă, mâncale-ar moartea! – etc.

Dar să revin: drumul către islaz era lung, în plin soare, neumbrit de copaci. Doar câte-un plop ne răsărea, din când în când, în cale, iar eu, cu picioarele desculțe, mergeam cu bunicul prin colb, sporovăind veseli de toate câte se-ntâmplau în cotul acela uitat de lume. Iată, ne oprim lângă niște rugi plini cu mure mari, negre și coapte, care creșteau pe o bucată de gard putrezit de vânturi, soare și ploi. Și, cum stăteam noi așa, la vorbă, eu boit tot la bot de zeama murelor, bunicul cu pălăria dată pe ceafă și gâfâind de căldură, trece tractorul:

-Zâua bună! – zicem noi într-un glas, obosiți și asudați, de pe marginea drumului.
-Bună să vă hie inima! Da’ unde ați plecat așa dimineață? – ne întreabă mirat două sprâncene groase, ce se ițeau ca niște omizi de sub un cozoroc soios.
-La islaz, că vrem niște pește!
-D-apoi și io tăt într-acolo! Haidam să vă duc io! – mai zise binevoitor tractoristul...

Iară bunicul, auzind de-aistea, hop!, mă luă de subraț și mă aburcă pe un pat foșnitor de coceni ce stătea grămadă pe platforma tractorului. Se ridică și el voinic, și se așază lângă mine, continuând vorba cu tractoristul:

-Da, da! Îi nepot’ miu din partea băietului, da, da, stă toată vara, or să vină și ceilalți nepoți, ne-om strânge cu toții! Amu, nu-i decât el, să tot aibe vreo nouă...
-Am zece ani, bunicule, neîmpliniți! – zic eu, cu degetele răsfirate-n sus.
-...ne-om întoarce pi la amiezi cu pește, ia niște crăp’șor de-om găsi...

Și tot așa, până când ajungem la islazul satului. Tractorul oprește într-o margine umbroasă, cu sălcii mari și plângăcioase, iară noi ne scoborâm veseli nevoie mare, ne scuturăm de praf, dăm noroc cu tractoristul: la revedere, zâua bună, mulțămim frumos de drum, sănătate...

Dăm binețe din nou paznicului de la islaz, iar bunicul intră-n vorbă cu el și tocmește vreo patru crapi mari, vii, cu ochi limpezi ca balta din care săreau, stropindu-ne în toate părțile:
-Bunicule, bunicule, dă țoșca, că-l scap!

Peștele se zbătea a moarte-n brațele mele, amenințând să lunece înapoi. Paznicul rânjea la mine cu doi dinți îngălbeniți de tutun, iară bunicul apucă degrabă peștele de urechi și-l îndeasă în țoșcă:
-Da’ stai locului, dă-i pace! – ne întoarcem și dăm noroc, îi spunem zâua bună și paznicului, după care ne luăm picioarele-n spinare înapoi către casă...

În sfârșit, dă Bunuțul Dumnezeu și-ajungem. Bunica ne așteapta-n prag, cu mâinile-așezate-n șolduri:
-Pe unde ați umblat, ușărnicilor? La ora aiasta si vini? Că-i trecut de amiezi! Na!, luați câte-o plăcintă, să vă prindiți puterili. Nu, nu acolo, aici la umbră, c-aveți și apă răce-n cană...

-Sărut mâna, bunică! Îi bună... d-apoi cum! Cu zahăr! Nu, nu-i fierbinte, îi numai bună. Am adus patru pești mari, se zbăteau pe drum în țoșcă, de iera să-i verse bunicul pe jos! – povesteam eu, înnecându-mă cu gura plină de plăcintă...
-M-oi pomeni, când n-o să mai hiu, c-ai mâncat plăcintă bună de la bune-ta! – mai zicea bunica, cu iuțeală-n glas. Hait! C-am puni și peștili la tigaie cu mămăliguță și usturoi, și vin răce, roș, di pi beci!

Când scriu de toate-acestea, parcă-i văd și-acum pe-amândoi, cum stăteam tustrei la masă, sub umbra părului bătrân, îmbucând cu poftă mare la crap prăjit prin untdelemn, tăvălit prin mălai, cu mămăliguță aburindă, și mujdeiuț de usturoi, molfăind la prea-cinstitele plăcinte cu brânză, ciocnind paharele-n sus: sănătate!, și sporovăind vrute și nevrute!

Căci de fiecare dată când e vară-n mine, îmi amintesc cu drag și dor de gustul plăcintelor cu brânză făcute de bunica, cum gândeam pe atunci – și încă mai cred! – că, odată ajuns mare, la casa mea, voi strânge și eu, la rândul meu, nepoți pe lângă mine. 

Da, bunică, mare dreptate ai avut, uite cum pomenesc și acum de plăcintele cu brânză, frământate de mâinile tale pricepute... că pot oricui să spun cu mândrie-n glas: ...făcea bunica mea niște plăcinte cu brânză și stafide de le mâncai și cu pleoapele!