Este o dimineață superbă de început de ianuarie, ne aflăm la unul dintre cele mai prestigioase colegii tehnice din județul Suceava, unde distinsa noastră profesoară de engleză, Cecilia (și numele de familie nu îl știm) se află în baie. Mai exact, în baia profesorilor, în partea pentru femei. Este un început de zi destul de anevoios după 4-5 alarme setate pe telefon, una pe la 12:30, alta pe la 2:40, altele două pentru fiul ei și încă una pe la 4:50 dimineața. Primele două au fost pentru a lua antibiotic, după ce a avut ceva infecție cu stafilococ auriu și nu știu câte alte tulpini de nozocomiale și bacterii gram pozitive pe care fii-su i le-a adus de la grădiniță, ultima alarmă a fost pentru a ajunge la timp în stație și a lua autocarul până la liceu, (pentru cine nu știe, Cecilia este navetistă cu 15 ani de experiență în transporturi). În mod normal, Cecilia ar fi putut să ceară concediu până ar fi început să se simtă mai bine, să se recupereze, să devină mai energică, dar o cunoașteți, știți cum e ea. Ea vrea doar olimpici, vrea ca tot ceea ce face să aibă sens, îi place obiectul pe care îl predă și nu doar atât, ea vrea să producă o reformă în predarea acestui obiect, chiar tinde să revoluționeze și să îmbunătățească actul predării până l-ar aduce la rangul de artă. A ales să facă ore suplimentare în starea în care e, pentru că știe că în acest an, olimpiada se va ține la liceul la care predă. În această dimineață însă, Cecilia nu prea a apucat să mai aibă grijă și de ea însăși, fapt pentru care, a trebuit prima dată să meargă la baie. I s-a întins tot rimelul, de la condens, din fericire, își îndepărtează surplusul cu niște șervețele umede. Apoi, cu cele uscate începe să-și sufle nasul, și suflă săraca, că se distrează și profesoarele din cabinele alăturate. Plouă cu comentarii de genul ,, Știi Cecilia, am o mașină de tuns iarba pe care o folosesc să tund junglă din jurul casei și face exact aceleași sunete". Dragi colege profesoare, dați dovadă de empatie și nu mai râdeți de problema Ceciliei, că nu este de glumit cu microbii care circulă, la câți au tot apărut, ca ciupercile după ploaie, am impresia că vine sfârșitul lumii, dar aceasta este realitatea, sunt dezechilibre ecologice, poluare și au apărut bacterii. Și încălzirea globală le ajută să prospere... În fine...Cecilia pune atâta pasiune în suflatul nasul, ca în orice altceva ar face, nu m-a ajutat și pe mine cu niște cărți de care am avut nevoie în urmă cu 10000 de ani? Bineînțeles că da, dar vreau să zic că la ea acasă nici nu se vede culoarea pereților, tencuiala sau dacă are tablouri, că are cărți până la lustră. Și așa arată cam fiecare cameră din apartament. Am înțeles destul de repede că este pasionată de ceea ce face și bravo ei. E greu să mai găsești pasiune în ceva, orice, chiar cred că nimic nu are sens sau poate trebuie să mai caut până să-l găsesc. 

Revenind la povestea noastră, Cecilia își suflă nasul, aruncă șervețelul după ce l-a umplut de secreții și cheaguri de sânge, trage apa. Din păcate, odată cu șervețelul s-a dus în jos, prin conductă și ceasul acela aspectuos și modern pe care l-a primit în septembrie, de ziua ei, de la o prietenă. A alunecat de pe încheietura mâinii, pentru că grăbindu-se inutil (oricum ajungea prima) nu a apăsat destul pe sistemul de prindere. Să ofer un pic de context, ceasul are o brățară termorezistentă, ce rezistă cu succes și la apă, pe cutie cel puțin, scria "rezistență de 500 ATM la apă". Producătorii japonezi n-au mințit privind calitatea produsului pe care Cecilia îl purta, un ceas de la Casio, model G-Shock, cam mare pentru o mână de femeie, de culoare neagră, cadran rotund, care afișa orele cu cifre arabe de culoare albastră. Rezistă, e intact și în ziua de azi, doar că, prin canalizare, a avut alt traseu și s-a revărsat în apa Sucevei, în loc să o însoțească peste tot. Cecilia se panichează, dă anunț la ziar, lipește afișe peste tot prin oraș, cu poze cu ceasul, unde promite recompensă pentru găsirea acestuia.

La o lună, de la începerea căutărilor, este informată că a fost găsit și să vină să și-l revendice. Ajunge la sediul respectiv, vorbește cu doamna de la ghișeu care îi dă ceasul. Cecilia nu prea știe cum să reacționeze, este ceasul ei și totuși parcă nu mai este. De cât timp a stat prin apa unde se revarsă orice, a căpătat o culoare verde militar, va încerca acasă să o înlăture, fie cu penseta, fie cu pila de unghii, fie cu detergent, fie cu ce alte produse de curățare va mai găsi. Serios, parcă nici nu mai seamănă cu ceasul care îi plăcea atât de mult la început...

Vedenkestävä kello

On kaunis tammikuun alkuaamu, olemme yhdessä Suceavan piirikunnan arvostetuimmista teknisistä korkeakouluista, jossa arvostettu englannin opettajamme Cecilia (emme tiedä hänen sukunimeään) on kylpyhuoneessa. Erityisesti opettajien kylpyhuoneessa, naisten osastolla. Päivän alku on karkea sen jälkeen, kun puhelimeen on asetettu 4-5 herätystä, yksi kello 12.30, toinen kello 2.40, kaksi muuta pojalle ja yksi kello 4.50 aamulla. Kaksi ensimmäistä piti ottaa antibiootteja, kun hänellä oli Staphylococcus aureus -infektio ja en tiedä kuinka monta muuta sairaala- ja grampositiivista bakteerikantaa, jotka hänen poikansa toi hänelle päiväkodista, viimeinen hälytys oli saapua ajoissa asemalle ja mene bussilla lukioon (niille, jotka eivät tiedä, Cecilia on työmatkalainen, jolla on 15 vuoden kokemus liikenteestä). Normaalisti Cecilia olisi voinut pyytää virkavapautta, kunnes hän voi paremmin, toipua, tulla energisemmäksi, mutta tunnet hänet, tiedät kuinka hän voi. Hän haluaa vain olympialaisia, hän haluaa kaikessa tekemisensä olevan järkevää, hän pitää opettamastaan aineesta eikä vain siitä, hän haluaa uudistaa tämän aineen opetusta, hän pyrkii jopa mullistamaan ja parantamaan opetusta, kunnes se toisi. sen taiteen tasolle. Hän päätti tehdä ylitöitä siinä valtiossa, jossa hän on, koska hän tietää, että tänä vuonna olympialaiset pidetään lukiossa, jossa hän opettaa. Tänä aamuna Cecilia ei kuitenkaan oikein ehtinyt huolehtia itsestään, minkä vuoksi hänen täytyi mennä ensimmäistä kertaa vessaan. Kaikki hänen ripsivärinsä on levinnyt, kondensaatiosta, onneksi hän pyyhkii ylimääräisen pois kosteuspyyhkeillä. Sitten kuivien kanssa hän alkaa puhaltaa nenään, ja köyhä puhaltaa, että viereisten hyttien opettajatkin pitävät hauskaa. Sataa kommentteja, kuten: "Tiedätkö Cecilia, minulla on ruohonleikkuri, jolla leikkaan viidakon ympäri taloa ja se pitää täsmälleen samoja ääniä." Hyvät opettajat, osoita empatiaa ja lakkaa nauramasta Cecilian ongelmalle, että se ei ole vitsi mikrobien kanssa, jotka kiertävät, joissa niitä esiintyy jatkuvasti, kuin sieniä jälkeen, minulla on sellainen vaikutelma, että maailmanloppu on tulossa, mutta tämä on todellisuutta, olen ekologinen epätasapaino, saastuminen ja bakteerit ilmestyivät. Ja ilmaston lämpeneminen auttaa heitä menestymään... Joka tapauksessa...Cecilia panee yhtä paljon intohimoa nenänsä puhaltamiseen kuin mihinkään muuhun, hän ei auttanut minua joidenkin kirjojen kanssa, joita tarvitsin 10 000 vuotta sitten? Tietysti kyllä, mutta haluan sanoa, että hänen kotonaan ei edes näe seinien väriä, kipsiä tai jos hänellä on maalauksia, niin että hänellä on kirjoja kattokruunuun asti. Ja tältä näyttää melkein kaikki asunnon huoneet. Ymmärsin melko nopeasti, että hän on intohimoinen siihen, mitä hän tekee, ja hän on hyvin tehty hänelle. On vaikea löytää intohimoa mistään, mistään, mielestäni missään ei ole järkeä tai ehkä minun täytyy jatkaa etsimistä, kunnes löydän sen.

Palatakseni tarinaamme, Cecilia puhaltaa nenään, heittää pois kudoksen täytettyäsi sen eritteillä ja verihyytymillä, vetää vettä. Valitettavasti pehmopaperin mukana meni viemäriin ja se tyylikäs, moderni kello, jonka hän oli saanut ystävältä syntymäpäivälahjaksi syyskuussa. Se lipsahti pois hänen ranteestaan, koska tarpeettomassa kiireessään (joka tapauksessa hän pääsi sinne ensin) hän ei painanut tarpeeksi lujasti otetta. Vähän kontekstin antamiseksi kellossa on lämmönkestävä rannekoru, joka kestää hyvin vettä, laatikossa ainakin luki "500 ATM:n vedenpitävyys". Japanilaiset valmistajat eivät valehdelleet Cecilian käyttämän tuotteen laadusta, Casio G-Shock -kello, hieman liian iso naisen käteen, musta, pyöreä kellotaulu, jossa tunnit näkyvät sinisillä arabialaisilla numeroilla. Se vastustaa, se on ehjä vielä tänäkin päivänä, vain, että viemärin kautta se kulki eri reittiä ja valui yli Sucevan veteen sen sijaan, että se olisi mukana kaikkialla. Cecilia panikoi, laittaa mainoksen sanomalehteen, laittaa ympäri kaupunkia julisteita kellon kuvilla ja lupaa palkkion sen löytämisestä.

Kuukauden kuluttua etsinnöistä hänelle kerrotaan, että se on löydetty ja tulla hakemaan se. Hän saapuu toimistoon ja puhuu tiskillä olevan naisen kanssa, joka antaa hänelle kellon. Cecilia ei oikein tiedä miten reagoida, se on hänen kellonsa, mutta silti se on kuin kadonnut. Kauanko se on ollut vedessä missä kaikkea on roiskunut, se on sotilaavihreän värin, hän yrittää poistaa sen kotona joko pinseteillä tai kynsiviilalla tai pesuaineella tai millä tahansa muulla puhdistusaineella hän voi löytää. Vakavasti, se ei edes näytä kellolta, josta hän piti aluksi niin paljon...

Gabriel închise caietul. În următoarele pagini obținute prin procedeul de lipire a cuvintelor a dat peste un text fără niciun înțeles. Trebuia să se mulțumească cu atât. Se simțea om deasupra oamenilor. Oare îl așezase pe el Dumnezeu la răscruci de vieți pentru a descifra soarta semenilor săi, pentru a aduce lumină acolo unde era întuneric? Era doar o întâmplare că ochii lui au văzut ceea ce prin voința divină a fost un secret pentru alți ochi? Adânc cuprins de emoția lecturii amintirilor Iuliei, nu se simțea în stare să pătrundă mai departe în gândurile lui în ceea ce o privește. Așa că închise ochii și căută în subconștientul lui o portiță spre o altă întâmplare din multele care i se deschiseseră de către creator. Copii, femei, bărbați încercau să-i acapareze atenția izvorând dintr-o memorie vizuală pe care și-o exersase încă de când privea picăturile de ploaie care cădeau din streașină și le individualiza după formă și mărime. Printre chipurile care defilau prin fața ochilor minții își făcu brusc apariția un mic clovn de lemn îmbrăcat într-o bluză albastră încheiată cu nasturi mari, albi. Se ridică brusc și începu să se plimbe agitat prin cameră. Vorbea singur căutând un eveniment din trecutul timpului.

— Doamna! Asistenta șefă! Clovnul din fotografie. Dar unde încă? Unde?

Acea imagine nu apăruse pentru prima dată în fața lui doar în biroul asistentei șefe. Ea doar se revigorase în memoria lui peste o imagine existentă a cărei origine îi scăpase atunci și pe care încerca acum să o lege de o altă persoană. Brusc lucrurile se legară. Era o singură diferență. În urmă cu șase ani văzuse acel clovn din poza Doamnei. Doar că nu avea pe cap conul roșu. Să fie oare conul lipsă chiar conul aflat pe biroul asistentei șefe? Să fie oare acea studentă din Emirate care îi spusese că s-a născut în România, dar nu ştia româneşte, chiar fata Doamnei? Făcuseră schimb de adrese, deci nu trebuia decât să-i scrie și să aștepte. Era cea mai bună cale de a se desprinde pentru moment de impresiile puternice generate de amintirile Iuliei, ajutând mintea să aștepte sedimentarea acestora pentru a putea fi ulterior exploatate corespunzător în beneficiul tratamentului pacientei.

Începuse să scrie febril. Puse apoi scrisoarea în plic și se pregăti să-l închidă. În ultima clipă i se păru că amintirile fetei despre copilăria din România puteau fi umbrite de timp și poate ar fi necesar un impuls vizual pentru reîmprospătarea memoriei. Se hotărâ pe loc să trimită și fotografia. Va fi doar un împrumut. Adăugă la sfârșitul scrisorii:

Îți trimit și o fotografie pentru a te ajuta. Dacă nu te recunoști în ea te rog să o trimiți înapoi. Asistenta șefă nu mă va ierta dacă nu i-o înapoiez.

Se întoarse la spital și își continuă munca de detectiv sub acoperire subtilizând fotografia din cabinetul asistentei șefe.

A doua zi, tot spitalul fierbea. La raportul de gardă, asistenta șefă era răvășită. Abia șoptit, reuși să îndruge câteva cuvinte.

— Aveam pe birou o fotografie cu fiica mea. Dimineață nu mai era la locul ei. Vă rog, dacă știți ceva, să-mi spuneți. O vreau înapoi. Nu este o glumă bună.

După un moment de tăcere în care medicii se priveau unii pe alții mirați, doctorul Gabriel rupse tăcerea:

— Poate când s-a făcut curățenia, a căzut și a ajuns la gunoi. Sunt convins că o să fie găsită și vă veţi recupera fotografia.

Apoi adăugă mai încet:

— Poate și fiica.

Doctorița Zamfirescu îl urmărise cu atenție. Învățase în cele câteva luni de când doctorul Gabriel venise la spital că nimic din ce era legat de persoana lui nu părea a fi întâmplător. În plus intuise foarte bine că doctorul mai adăugase ceva la ceea ce spuse doar pentru urechile lui.

— Doctore Gabriel, vă rog să veniți câteva clipe în biroul meu.

O urmă pe doctorița Zamfirescu. Rămase în picioare. Parcă mai ieri intrase pentru prima oară în acest birou.

— Așezați-vă, doctore!

— Mulțumesc.

— Aștept.

— Nu înțeleg.

— Cred că înțelegeți foarte bine. În ce v-ați mai băgat?

— Eu? În nimic. Continui să caut contextul în care boala Iuliei a apărut și s-a agravat. Am reușit să descifrez o parte din scrierile ei din acel caiet.

— Mă bucur. Așteptăm să aflăm și noi care sunt cauzele și să putem, în sfârșit, stabili o conduită în tratamentul ei.

Gabriel dădu înapoi. Nu ar fi vrut să dezvăluie tuturor amintirile Iuliei înainte de a putea singur să-și facă o părere. Simțea că acele pagini rămase încă nedescifrate sunt esențiale. Scrierea amintirilor după pierderea părinților era o dovadă că mentalul ei era suficient de puternic pentru a nu fi cedat în fața germenilor moșteniți pe filiera maternă. Și apoi mai erau și relatările asistentei. Încă nu era sigur că cele două Iulii din spital erau surorile despărțite de tragicul accident.

— Nu știu. Scrierile se referă la perioada copilăriei. Nu cred că sunt relevante. Povestește cum și-a pierdut mama, în condițiile unui tată inexistent. Cel puțin în acte.

— Parcă spuneați ceva despre metoda de investigare pe care ați abordat-o în acest caz. O abordare psihodinamică bazată pe conceptul de psihiatrie biopsihosocială. Toată întâmplările din viața Iuliei pot fi germeni ai stării ei mentale.

— Da, așa este, aveți dreptare. Ar mai fi unele aspecte pe care vreau să le aflu pentru a avea întregul. Mă refer la semnul de pe mână. Acea cruce care sunt convins că nu a fost arsă voluntar pe braț.

— Ați avut și aveți în continuare sprijinul meu pentru investigarea acestui caz. Dar nu despre Iulia era vorba acum. V-am chemat să-mi explicați de ce ați luat fotografia asistentei șefe.

Doctorul Gabriel știa că nu va ieși din acest birou până nu va mărturisi totul. În plus, era un secret pe care dorea să-l împartă cu cineva. Și o persoană mai potrivită decât doctorița Zamfirescu nu ar fi putut găsi în spital. Era încrezător în demersul său, dar era și speriat de gândul că ar putea sădi o speranță care apoi să ducă la cea mai cumplită dezamăgire.

— În urmă cu câțiva ani am participat la un stadiu de practică în Anglia. Acolo am întâlnit o studentă din Emirate. Auzind că sunt din România, a venit și mi-a pus tot felul de întrebări. Spunea că s-a născut în România dar că nu-și mai amintește prea multe despre copilărie. Am întrebat-o dacă mai are rude aici. Spunea că mama ei a murit. Că a fost arestată pentru că a colaborat cu un spion și, la scurt timp după eliberare, a murit. Când am văzut acea fotografie pe birou și am aflat povestea Doamnei, am avut vaga impresie că acel clovn îmi era cunoscut. Sigur putea fi o jucărie văzută într-o vitrină. Dar aseară, mi-am adus aminte că ce văzusem eu la studenta din Emirate era un clovn asemenea celui din fotografie dar căruia îi lipsea ceva.

— Ce anume?

— Acel con roșu care se găsește pe biroul Doamnei.

— Și ce ați făcut?

— Am scris colegei mele și am împrumutat fotografia. Am pus-o în scrisoare. O să o înapoiez imediat ce voi primi un răspuns. Am și speranțe, dar și îndoieli.

— Metodele dumneavoastră nu sunt deloc ortodoxe. O să așteptăm împreună răspunsul. Sper să vină cât mai repede.

(bine, nu tocmai islandeză, dar înțelegeți ideea, luată din Islanda)

Este ora 9 dimineața, încă este întuneric, este și normal pentru că suntem foarte aproape de cercul polar și mergem până la McDonald's-ul din Reykjavík, cam singurul care se mai poate găsi în Islanda, după ce în țară s-a dat un decret să nu se mai construiască restaurante ce vând mâncare de tip fast-food. De vreme ce este singurul care a mai rămas, nu vedem de ce să nu profităm de ocazie, așa că mergem să vedem ce au în meniu și din câte se pare, majoritatea sandwich-urilor sunt variațiuni pe aceeași temă, variante diversificate ale burger-ului de pește Filet-O-Fish. Luăm două feluri de Filet-O-Fish, unul cu somon, altul cu păstrăv, două porții mari de cartofi prăjiți, că sunt favoriții mei din fiecare meniu de la McDonald's, din orice țară, brioșă cu ciocolată și, cel mai, dar cel mai important lucru, McFlurry islandez. Se deosebește de cel din restul Europei prin faptul că este mult mai rece, îl ajută și clima să se păstreze, este mult mai consistent că textură, mai înghețat și are o nuanță intensă de albastru cu bucăți de stracciatella și ele tot albastre, ceea ce mi se pare ciudat. Au folosit colorant alimentar albastru care are în compoziție E407, tocmai ei care susțin că nu vor alimente procesate, că vor ca totul să fie cât mai natural. 

Gustăm McFlurry-ul islandez. Este bun...mai luăm o gură,...este extraordinar de bun...și încă una, să nu uităm gustul...da, ne-am lămurit, este cel mai bun McFlurry pe care l-am fi gustat vreodată, păcat că este atât de departe de casă. Credem totuși că restaurantul McDonald's din Islanda urmărește o tematică anume, cu excepția cartofilor prăjiți, tot meniul se aseamănă cu cel al unei taverne situate la malul mării, șervețele sunt și ele bleu cu pești desenați pe ele, pe pahare sunt scrise mesaje de genul ,, Pregătit pentru o aventură marină?", mai totul este în nuanțe de albastru în încăpere. Interesant McDonald's mai găsim și în Islanda, se deosebește mult de toate celelalte pe care le-am mai văzut până acum.

Pentru că ne-a plăcut atât de mult înghețata de la McDonald's-ul islandez, mergem să gustăm și alte arome și cupe de îngheață de la gelateriile locale, adică de la Isbúð Vesturbæjar. Și aici au foarte multe sortimente din care putem alege. Luăm de cacao și de fistic. Și acestea sunt cele mai bune. Islanda, vreau să te felicit, ești cea mai bună producătoare de înghețată din câte am întâlnit până acum. Ce oferi tu, poate prea puțini sau nimeni, nu mai oferă. Te-ai specializat în a transforma frigul în ceva artistic, plăcut de privit, simțit și gustat, sinestezie din toate punctele de vedere.

Íslenskur ís

(allt í lagi ekki beint íslenskt en þú skilur hugmyndina, tekið frá Íslandi)

Klukkan er 9 að morgni, það er enn dimmt, það er líka eðlilegt því við erum mjög nálægt heimskautsbaugnum og förum á McDonald's í Reykjavík, um það bil eina sem enn er að finna á Íslandi, eftir að tilskipun var gefin í landið ekki til veitingahúsa sem selja skyndibita eru líka í byggingu. Þar sem það er það eina sem er eftir þá sjáum við enga ástæðu til að nýta ekki tækifærið, svo við förum að skoða hvað þeir hafa á matseðlinum og að því er virðist eru flestar samlokurnar afbrigði af sama þema, fjölbreyttar útgáfur af hamborgarinn- Filet-O-Fish. Við fáum tvo rétta af Filet-O-Fish, einn með laxi, einn með silungi, tvo stóra skammta af kartöflum, því þær eru í uppáhaldi hjá mér á hverjum matseðli á McDonald's, hvaðan sem er, súkkulaðimuffins og umfram allt, því meira mikilvægur, Icelandic McFlurry. Hann er frábrugðinn restinni af Evrópu að því leyti að hann er miklu kaldari, loftslagið hjálpar honum líka að varðveita sig, hann er mun samkvæmari í áferð, frostkenndari og hefur ákafan bláan blæ með bitum af stracciatella líka bláum, sem virðist skrítið fyrir mig. Þeir notuðu bláan matarlit sem er með E407 í samsetningu, það eru þeir sem halda því fram að þeir vilji ekki unninn mat, að þeir vilji að allt sé eins náttúrulegt og hægt er.

Við smakkum íslenskan McFlurry. Það er gott ... við skulum taka annan bita, ... það er ótrúlega gott ... og eitt enn, við skulum ekki gleyma bragðinu ... já, við fengum það, þetta er besti McFlurry sem við höfum smakkað líka slæmt að það er svo langt að heiman. Hins vegar teljum við að McDonald's veitingastaðurinn á Íslandi sé eftir ákveðnu þema, fyrir utan kartöflurnar, allur matseðillinn minnir á krá sem er staðsettur við sjóinn, servíetturnar eru líka bláar og fiskur teiknaður á, glösin eru skrifuð með skilaboð eins og, , Tilbúinn fyrir sjávarævintýri?", allt er í bláum tónum í herberginu. Athyglisvert er að við finnum líka McDonald's á Íslandi, það er mjög ólíkt öllum hinum sem við höfum séð hingað til.

Vegna þess að okkur fannst ísinn frá íslenska McDonald'snum svo góður þá förum við að smakka á öðrum bragðtegundum og ísskúfum frá gelateríunum á staðnum, nefnilega Isbúð Vesturbæjar. Og hér eru þeir með mikið úrval sem við getum valið úr. Við tökum kakó og pistasíuhnetur. Og þessir eru bestir. Ísland, ég vil óska þér til hamingju, þú ert besti ísframleiðandi sem ég hef kynnst. Það sem þú býður, kannski of fáir eða enginn býður lengur. Þú hefur sérhæft þig í að breyta kuldanum í eitthvað listrænt, notalegt að horfa á, finna og smakka, skynsemi á hátt.

" Este pentru fiecare din noi, într-un colț al acestei lumi, un suflet răsfrânt în mii de bucățele, de al nostru dor!"

Pasat V.

     Viața ta de fapt e... un tramvai... în care tu... nu ești nimeni altul decât un pasager. Un călător. Si uneori se va găsi un locușor liber pentru tine... în el. E de fapt un tramvai... cu multe persoane... mii. E un tramvai cu mii de fețe... necunoscute, care unii din ei se vor dovedi a fi doar niște persoane neutre... pentru tine. Fețe... care mai de care... vesele, posomorâte... Unele îți vor dărui căldură... altele nimic mai mult decât doar un zâmbet fals, și... atât de rece. Plin de indiferență... gelozie... ură, ce te vor ține la distanță.

     Vei fi la începutul călătoriei... te vei plimba pe străzi necunoscute... printre clădiri... Fiind la prima stație... vei fi curio(a)s(ă). Vei sta liniștit(ă) pe scaunul de lângă fereastra puțin aburită și vei privi cu ochii larg deschiși în jurul tău. Fiind curio(a)s(ă) de ce va urma.

Vei fi un simplu călător... ca și celelalte mii și mii de fețe. Le vei privi. Unele te vor atrage. Vei fi pur și simplu cucerită de frumusețea lor. Unii din ei  vor fi criminali de frumoși. Îți vor părea necunoscuți toți, dar... vei fi fericit... 

     Unii din călători îi vei păstra la distanță... alții vor fi asemeni unei cheițe. Vor descuia ușa sufletului tău... atât de ușor. Si vor păși încrezuți. Deci, acei cu o frumusețe plină de venin... dulce... Se vor așeza lângă tine, micșorând distanța dintre voi... Si atunci, acel rece... acea indiferență va fi înlocuită de un foc... ce s-a aprins brusc... în inima ta. Doar în inima ta. Si va arde. Iar " criminalul" va sta tiptil lângă tine, încălzindu-se.

     Sufletul tău va fi asemeni unei oglinzi în care " vânătorul de inimi" își va putea admira frumusețea nemaipomenită. Sufletul tău va fi o oglindă ce va fi ținută  în mâinele lui... simțindu-i atingerea... până și pulsul. Te va ține pe picioare... în brațele lui... fiind încălzit(ă). Si nici priveliştea de după sticla gălbuie nu te va mai atrage... ci doar acest suflet. Doar alături de el, timpul se va opri în loc.

     Vor trece multe stații... le vei privi preț de câteva secunde, întorcându-ți apoi privirea către ochii ce mențin focul... Si, cu fiecare secundă, te asiguri ca e un " foc veșnic". Îți vei  întoarce privirea către "atotputernicul"... către "stăpânul tău"...care îți știe respirația... care îți poate da aripi să te ridici până la cer sau... te poate pur și simplu " șterge". Te poate anula, doar printr-un cuvânt.

     Vor trece multe stații... cărora nu le vei da o mare importanță. Va trece o stație... două....trei... Si se va apropia stația... a nu știu câta....la care persoană ce era până și aerul pentru tine, va trebui să părăsească tramvaiul...să plece... pur și simplu din viața ta. A sosit stația lui. Va coborî... urcând în alt tramvai continuându-și călătoria. Vei cădea pur și simplu...jos...pe pardoseala atât de rece... ca și acele mii de fețe care le cunoscusei încă de la prima stație.

     Vei cădea, iar sufletul tău... se va face mii de bucăți. Vor fi atât de multe... și mici... Iar de ar sta cineva să le privească, în fiecare ciob vor zări chipul hoțului ce ți-a furat inima. Te va privi rece pregătindu-se de ieșire. Ușile se vor deschide, și va ieși. Va intra un vânt rece ce te va îngheța... complet. Însa nu și focul. El va continua să ardă. Si nu îl va stinge nici un vânt... nici ploaia... oricât de rece ar fi.

     Călătoria va continua... tu însă vei sta la pământ. În mii de bucățele. Si doar un călător... se va apropia de tine... Atingându-te cu vârful degetelor va încerca să te adune. Însă atingerea va fi asemeni unei săgeți. Atât de dureroasă. Va încerca să te adune, însă... în zadar... Nu el/ea e antidotul tău.

14. Adăpostul din peșteră

În timp ce aproape toată suflarea spitalului aștepta să guste acea plecare venită atât de neașteptat, doctorul Gabriel se furișase în spatele turnului roșu. Tot ce simțise în preajma pietrelor vechi și reci părea de domeniul trecutului. Acea memorie a zidului care îi pătrunsese prin palme, pierzându-se atât de profund în venele sale însetate, dispăruse complet. Părea că în jurul turnului se instaurase o stare de amorțeală generată de căldura unei primăveri timpurii. Roșul părea mai șters iar atingerea pietrelor transmitea doar asprimea înscrisă de vreme. Degetele căutau cu înfrigurare dârele brăzdate în zid de-a lungul sutelor de ani cu speranța unei regăsiri. Își simțea trupul încorsetat în această lume în care răul îi pătrundea în ființă odată cu aerul respirat. Iar sufletul lui nu era destul de puternic pentru a-și autogenera curățenia. Dacă am putea întoarce din trupul original sufletul original? Era filonul pe care îl căuta cu înfrigurare, o cale invizibilă prin care va putea să absoarbă acea curățenie dăruită de Dumnezeu când devenise pentru prima dată trup. Cu toată tinerețea lui, simțea greutatea sutelor de ani care îi apăsau conștiința cu milioane de păcate care refuzau să-și arate fața. Și cum să te poți curăți de murdăria pe care nu o poți vedea? Se întreba mereu dacă prin ceea ce trăia nu se îndepărta ireversibil de țelul existenței sale. A ajuns aici, într-un loc în care omul nu are nici trecut nici viitor, a rezonat cu amintirile acestor pietre și spera să găsească vehiculul care-l va purta spre propriul original undeva ascuns în mintea uneia dintre nebune. Vor fi doar vorbe sau, poate, povești fără noimă, ori blesteme, pentru el nu avea importanță. Orice îi atingea acea latură a existenței pe care și-o însușise odată cu a doua sa naștere era binevenită. Totul era ca în acele trăiri să regăsească urma pașilor așa cum îi arăta calea din oglindă. Atunci când cerul a coborât asupra lui și l-a luat în înalturi, trupul lui s-a dedublat într-un hoit viu fără voință și într-o ființă neștiută care i-a furat toate amintirile. O ființă pe care o iubea și o ura deopotrivă. O iubea atunci când îi arăta urma propriilor pași din propriile amintiri și o ura pentru că de atâtea ori îl lăsa să rătăcească prin întuneric punându-i în față trăiri care să-l abată din drum. Această ființă care nu era decât tot el mai bătrân sau mai tânăr, uneori cu câteva clipe, alteori cu mulți ani, se ascundea în mințile nebunelor iar el era obligat să o descopere pentru a-și regăsi calea. Și acum se regăsea părăsit pe o insulă cuprinsă de mult prea multă liniște. Și multă singurătate. Un hoit viu gata să se descompună în milioane de celule netrebuincioase. În nicio parte a lumii nu întrezărea acea licărire care să-l aducă înapoi. Înapoi unde? Înapoi în lumea hoiturilor vii, bolnave de prea multe păcate, sau înapoi în lumea trupurilor ce-și caută sufletele de origine? S-ar lepăda fără teamă de trup dar nu și de suflet. Din sufletul lui, așa încărcat de greutatea păcatelor tuturor trupurilor purtate de sute de ani, doar din acel suflet va putea țâșni cândva, atunci când mintea nebunelor va fi citită de el, doctorul Gabriel, lumina care îl va călăuzi spre primul născut care l-a purtat. Iar hoitul fără voință și ființa care i-a furat amintirile se vor regăsi pentru a trăi cu adevărat o viață dintr-o singură naștere într-un singur trup, trupul lui. Brațele atârnau inerte, corpul se lăsă moale alunecând pe lespezile încă reci și umede până când mâinile atinseră pământul. Răcoarea ierbii abia renăscute după o iarnă nemiloasă se răspândi prin brațe redându-i vigoarea pe fața palidă. Ochii începură să strălucească și mai ales să arunce spre creier acele impulsuri care generează forme și culoare. În fața turnului era un zid gros acoperit de vegetație uscată și, fără tăgadă, mintea lui reintrată într-un regim de receptare a realității, percepu o lumină ce pâlpâia chemându-l. Doar câteva clipe putu intui o gaură neagră care nu ar fi trebuit să fie sau poate că nici nu exista, chiar la picioarele lui, un gol ce mâncase ca din senin pietrele zidului deschizând o cale. Se ridică în picioare și se avântă hotărât spre zid înfigându-și mâinile adânc în vegetația uscată. Degetele pipăiau piatra umedă cu înfrigurare. Nimic nu părea să fie clintit din loc. Nici măcar o pietricică. Se aplecă din nou iscodind cu ochii după acea licărire de lumină. Nimic. Apoi se concentră asupra sunetelor. Ascultă nemișcat cum picături de apă se prelingeau de pe marginea zidului până întâlneau o tulpină lipită de pietre, apoi coborau șerpuit și sfârșeau cu un clipocit într-o baltă ce luase forma mâinii sale. Încercă să alunge dintre toate sunetele acea plângere nesfârșită a apei și desluși un cântec. Un cântec înfundat ce venea din zid. Și atunci reapăru acea lumină plăpândă care îl chema însoțită de această dată de o voce atât de cunoscută. Era ea, Iulia, vocea Iuliei venind din mijlocul zidului. Închise ochii și păși spre zid cu siguranța unui orb aflat în propria casă. Simți cum crengile încercau să-i frângă avântul dar nu se opri. Aștepta din clipă în clipă ca zidul să-i strivească fruntea dar nimic nu se mai întâmplă. Mergea cu ochii închiși pe urma lăsată de voce. Nu îndrăzni să deschidă ochii. De ce i-ar deschide? Dacă totul nu este decât în închipuirea lui? Dacă totul nu era decât o trăire pe care celălalt eu al său o arunca spre el doar pentru a-i arăta o dată în plus că nu este decât un sclav menit să pășească pe urmele unei alte vieți pierdută atunci, demult, în acea fântână în care se aventurase să salveze un ied? Atunci el și iedul deveniseră o singură ființă pregătiți deopotrivă să trăiască sau să moară. Și au murit și s-au ridicat la ceruri sau poate cerul a căzut peste ei și iar s-au născut cu iubirea atâtor amintiri pierdute în apa rece de primăvară a unei fântâni blestemate. Un ied și un copil renăscuți să-și caute viața o viață întreagă. Într-un târziu deschise ochii dar realiză că de fapt nu poate să-i deschidă. Încercă din nou. Tot fără rezultat. O noapte profundă îi înconjura trupul și mintea. Duse mâinile la ochi și pipăi sprâncenele. Le atinse ușor și răsuflă ușurat. Sprâncenele lui se mișcau în sus și în jos. Deci reușise. Putea deschide ochii, mâinile lui erau capabile să simtă trupul, doar că întunericul îl înghițise fără nicio cale de scăpare. Și acum picioarele. Oare picioarele pot regăsi în această stare de negare a însăși existenței senzația de mers? Lăsă mâinile să se întindă spre pământ și le lipi de pulpe. Se mișcau. Picioarele lui se mișcau deși el, mintea lui, le credea înțepenite în acest vid de real. Și cu toate acestea simțea că trupul lui atârna, fără să înțeleagă în ce anume. Grație acelei lumini aprinsă în adâncul minții, trupul urma cântecul pe care nu-l înțelegea dar care-i dădea un sentiment de liniște doar pentru că era glasul ei. O stare nedefinită pe care o accepta fără să o înţeleagă și căreia nu i se putea opune. Mâinile sprijineau picioarele. Și mâinile îi spuneau că picioarele lui merg, dar el, ființa lui, nu făcea decât să atârne într-o senzație de moliciune. Apoi totul dispăru. Mai întâi l-au părăsit picioarele, apoi mâinile, ochii și, la urmă, mintea. Se trezi brusc sub un zgomot puternic pe care îl percepea deasupra capului. Era sigur că este un zgomot pe care îl mai auzise cândva. Pe măsură ce simțurile reintrau în matca lor normală recunoscu curgerea puternică a unui curent de apă. Nu departe de el se întrezărea o lumină palidă, la capătul unui tunel care începea să urce chiar de aici, din fața lui. Pe măsură ce se apropia simțea o răcoare umedă iar zgomotul curgerii apei se depărta. Pătrunse într-o sală largă pe care o recunoscu imediat. Erau acolo toate lucrurile exact așa cum le văzuse atunci când cineva l-a smuls din ghearele morții în seara în care trupul lui, lipit de zidurile turnului, aproape înghețase. Doar că atunci mintea lui era aproape adormită de efectele frigului și în încăpere se găsea acea femeie al cărui chip se ascundea sub o glugă. Acum era singur, sau așa credea. Se apropie de candelabru și, fără prea multe căutări, găsi ceea ce căuta. Câteva cutii de chibrituri și lumânări. Le aprinse și le așeză pe rând în candelabru. Camera își dezvălui forma și putu distinge din nou mobilierul pe care și-l amintea. Pe o masă joasă găsi câteva hârtii parcă anume lăsate să fie găsite. Era acelaşi scris ca cel din caietul lăsat de Iulia. Așadar, Iulia cunoștea acest loc și era aproape convins că atunci, pe jilțul în care tocmai se așezase, femeia ascunsă de pelerină a fost chiar asistenta. Începu să citească. Erau două pagini doar cu câteva rânduri.

Departe de orice teamă de a fi descoperiți, femeia mă îndemnă să mă culc pe divan. Bărbatul plecase lăsându-ne singuri. Probabil va ieși pe câmpul de luptă pentru a tâlhări cadavrele. Nici măcar nu eram supărat. Dimpotrivă eram chiar fericit că pot să-i privesc fără reținere ochii de un albastru clar pe care jucau reflexiile roșiatice ale flăcărilor. Am întins-o pe canapea continuând să-i mângâi fața. Așa cum spuneam, mi-era frică să nu dispară acel zâmbet încrezător cu care mă privea. Eram convins că echilibrul dintre încredere și frică era foarte fragil în mintea ei. Într-un gest reflex, ridică și ea mâna și începu să-mi mângâie părul. Pentru o clipă, când brațul ei mi-a trecut prin fața ochilor, am observat crucea de pe mâna ei. I-am luat brațul. O urmă adâncă obținută prin ardere desena crucea, simbol al iertării și a milei. M-am aplecat și am acoperit însemnul dureros al credinței cu zeci de sărutări, apoi i-am cuprins trupul tremurând șoptindu-i vorbe ușoare de alinare.
- Nu-ți fie teamă! O să te apăr cu viața mea.

Așadar, toate aceste lucruri sunt aici de sute de ani. Își roti din nou privirea în jur. Ceea ce până atunci nu îi atrase în mod deosebit atenția, mobilierul, pereții camerei, vatra și ușa care dădea în Olt, toate păreau acum însuflețite și îl îndemnau să le privească cu mai multă atenție. Abia acum observă că de fapt acea cameră nu era construită, ci mai degrabă încropită de om într-o peșteră ascunsă de vegetație undeva pe malul Oltului. Reveni la cele două foi.

Mi-au trebuit patru luni să pot înțelege tot ce vorbeau sătenii și alte patru luni să pot vorbi aproape ca ei. Puteam trece prin sat fără ca lumea să ne urmărească prea mult cu privirea, dar nu reușeam să înțeleg de ce Iulia nu voia să mergem la biserică. Îmi dădeam seama că doar acolo puteam fi privit de întreg satul ca soțul ei, dar ori de câte ori încercam să o conving, Iulia refuza cu îndârjire.
— Nu suntem bineveniți. Eu sunt blestemată.
— Dar a trecut  un an și nu ai mai avut crize.
— Înseamnă că Iuda pândește.
— Boala ta nu are nicio legătură cu Dumnezeu. Privește crucea de pe mâna ta. Nu ți-a folosit la nimic, doar iubirea pe care ți-o port te-a ajutat.
— M-am născut blestemată.

Iulia îi lăsase extrase din caiet. Cum de știa că într-o zi va ajunge aici? Se simțea manipulat. Dar nu avea timp pentru a se lăsa atras în prea multe speculații. Mai important era conținutul acestui caiet, chiar și doar atât cât îi lăsase, calculat sau nu, Iulia, sub formă de extrase. Se pregăti să revină în spital. Ieși pe ușa de lemn pentru a mai privi odată în jurul adăpostului. Era imposibil să faci înconjurul adăpostului fără să riști să fii luat de apele Oltului. Se întoarse, aprinse o lumânare, luă și o cutie cu chibrituri și se îndreptă spre gaura ce dădea în tunel. De această dată parcurse drumul cu multă atenție încercând să observe fiecare detaliu al tunelului. La un moment dat găsi într-o scobitură o lampă cu petrol și chibrituri. Mai făcu doi pași și desluși o urmă de lumină. Așadar de aici va trebui să meargă prin întuneric pentru a nu fi descoperit adăpostul. Stinse lumânarea, o băgă în buzunar și își continuă drumul pipăind pereții. Ajuns la turn, se scutură de firele de păianjen care i se lipiseră de haine și în păr, apoi se îndreptă spre camera lui. Aprinse lumina. Pe masă era o hârtie pe care nu el o pusese acolo. O luă. Același scris, scrisul Iuliei. Începu să iscodească camera cu privirea. O emoție puternică îl cuprinsese. Așadar Iulia nu a plecat. Este încă aici. Ar fi vrut să o găsească imediat. Și mai ales simțea cât de mult dorea să o iubească din nou. Dar camera era goală. Doar o filă de hârtie și un miros ușor de iasomie. Un parfum pe care și-l amintea foarte bine. Îl simțise ori de câte ori intrase în salonul-debara. O altă îndoială începu să-l macine. Dacă totuși Iulia era plecată și paginile i-au fost puse de către pacienta lui? Își reaminti acea voce și lumina care îl conduse în adăpostul de pe malul Oltului. Să fi fost Iulia sau pacienta? Și unde a dispărut? Sigur până ce el a aprins lumânările, femeia ar fi putut să se strecoare înapoi prin tunel. Sau poate mai există și o altă ieșire ascunsă de ochii lui. La urma urmei, orice ascunzătoare are și ieșiri secrete. Luă foaia de pe masă. Era aproape convins că cel puțin odată cele două Iulii se substituiseră una alteia.

Am stat câteva zile ascuns în adăpostul de pe valea Oltului. Încă nu știam care este relația dintre Iulia și bărbat. Vorbeau scurt, iar bărbatul evita să o privească în ochi. De câteva ori au plecat împreună. Prin vorbe și semne am înțeles că oastea mea era încă pe câmpul de bătaie. O singură dată m-au dus până aproape și am putut vedea mormintele oștenilor căzuți. În albul soarelui turnul pe care îl cuceriseră devenise roșu. Dacă te uitai cu atenție puteai vedea cum vulturii se aruncau cu sălbăticie spre bucățile de carne ce atârnau între pietre. De câteva ori mă îndemnară să plec la ai mei, dar tabloul sângeros pe care mintea mea refuza să-l mai înțeleagă mă țintuia locului. Sau poate era zâmbetul Iuliei. Nici ei nu mai aveau aceeași convingere în gesturi. De câte ori se însera, bărbatul ne părăsea, iar dimineața, Iulia îi căuta privirea implorând parcă iertare. Mult mai târziu am aflat. Acel bărbat care mi-a salvat viața era soțul Iuliei. De câte ori se însera, bărbatul ne părăsea, iar dimineața, Iulia îi căuta privirea implorând parcă iertare. Mult mai târziu am aflat. Acel bărbat care mi-a salvat viața era soțul Iuliei. Când am început să înțeleg românește, mi-a spus cât de mult a iubit-o, dar el nu a reușit niciodată să-i smulgă de pe chip acea grimasă groaznică pe care doar mângâierea mea a transformat-o într-un zâmbet diafan. Atunci a hotărât să-și lase nevasta în brațele mele. De atunci zâmbetul ei era mereu fermecător. Am înțeles puterea iubirii și a iertării. O iubesc pe Iulia cu tăria care poate vindeca, iar bărbatul acesta o iubește mult mai mult decât aș putea eu să o iubesc. Dar ei știu să ierte așa cum nu am văzut pe cineva în tot neamul meu de austrieci.

A stins lumina și a început să caute un sens acestor pagini presărate în viața sa. Încă nu își găsise locul în vâltoarea acelor evenimente dar simțea că viața lui de mâine nu va mai fi la fel ca cea de ieri. Și mai simțea că sufletul lui a găsit un reper în sufletul acelui austriac. Doar că nu mai avea certitudinea că el era cel care controla jocul și mai ales nu putea să realizeze dacă cele două Iulii nu-și fabricaseră roluri substituindu-se una alteia. Își aduse aminte de finalul scrisorii lăsate de asistentă:
Nu tot ceea ce vezi este adevărat!
Nu tot ceea ce atingi este ceea ce pare!

Începutul, pe cât este de greu, pe atât este de palpitant. Porți în inima ta o gamă largă de trăiri, emoții, stări, senzații. Multe dintre ele poate prea stângaci redate, exprimate, așa este și firesc acum. Este o perioadă a formării deprinderilor, a căutării, a descoperirilor, a revelațiilor, a învățării din greșeală și eșec, clipe în care mai mult testezi, nu ești convins că vrei să continui ce ai început. Alteori știm că începe o nouă etapă a vieții, pe care o căutăm fie noi înșine, fie cei din jur.

Oricum ar fi, începutul contează, închipuiți-vă un atlet bun, care ar fi participat la diverse concursuri și nu știu ce, mai ajungea acolo dacă nu avea susținere, dacă nu ar fi avut bafta de a găsi antrenorul potrivit stilului lui de a învăța și nevoilor lui? Nu, categoric nu.

La fel, poate ne imaginăm un nume de brand, ar mai fi avut succes, ar mai fi cumpărat atâta lume de acolo dacă nu avea susținere, publicitate, promovări pe nu știu câte canale de social media? Nu, bineînțeles că nu, lumea nici nu ar fi știut de existența acelui brand.

Începutul semnifică desprinderea de ce era înainte. Poate fi planificat sau neplanificat din timp, depinde ce vrem să începem. Dacă de exemplu vrem să ne înscriem la cursuri de balet, da, ne putem planifica începutul, nici atunci nu este chiar planificabil, dacă instructoarea nu se întoarce din concediu de maternitate până la data stabilită. Dacă ne aflăm noi în concediu de maternitate, nașterea nu poate fi programată, nu putem să ne alegem luna în care vom naște, cu atât mai mult ziua, ora. Se întâmplă pe moment. Atunci atât noi, cât și copilul avem parte de un început, un nou drum pe care vom merge împreună. Contează cum dorim să își înceapă viața copilul. În calitate de părinți, putem alege de ce vrem să aibă parte copilul. Ne exprimăm iubirea doar trimițându-i bani și colete cu nu știu ce jucărie din țara în care lucrăm, dar în timpul ăsta un străin are grijă de copilul nostru? Să nu ne surprindă mai târziu faptul că între noi și copil vor exista bariere, rețineri. Lipsa de apropiere de copil și de comunicare cu acesta are impact asupra dezvoltării lui, pentru că niciodată nu s-ar fi simțit dorit de către aceștia. Doar își va aminti de părinții lui biologici, însă nu îi va recunoaște ca părinți în adevăratul sens al cuvântului.

La polul opus, sunt părinții care aleg să rămână în țară. Ziua de mâine naște incertitudini, acest stres generat de incertitudinile, pe care singuri ni le închipuim, se revarsă asupra copilului, dacă nu știm să ne stăpânim și le lăsăm să facă ce vor. Atunci părinții devin irascibili, îi vorbesc aiurea, efectiv aiurea, copilului, din senin. Mare atenție ce îi oferim copilului în prima parte a prunciei, pentru că mintea lor este ca un burete. Absoarbe tot, fiecare cuvințel, gest, ton al vocii. Fără să își dorească, își va însuși acel început. Va prelua, stări, gânduri, impresii, atitudini. Ar fi păcat să se întâmple acest lucru. Trebuie să crească frumos din toate punctele de vedere, că degeaba l-ar fi purtat părinții prin cele mai bune școli, prin cele mai bune licee, facultatea mult visată și nu mai știu pe unde, degeaba ar ajunge înalt de 1,90, bine dezvoltat, atletic și mai nu știu cum, dacă la interior găsim un amestec de traume, ținute în sine, neconștientizate la timp, neexprimate, nevindecate. La exterior ar arăta bine, la interior însă s-ar vedea că nu s-a pus suflet în creșterea lui, pentru că i-ar lipsi fix ce ar fi mai de preț, compasiunea și omenia. Ce familie va mai întemeia și el la rândul lui? Ce generații vor rezulta din acea familie și tot așa. 

Are nevoie de căldură sufletească, la fel cum și copacul, când îl plantăm, pe lângă faptul că îl udăm, avem grijă să crească drept și gros, are nevoie și de căldura soarelui pentru a se dezvolta bine din toate punctele de vedere.

Uneori începutul mai poate să însemne că ne apucăm de un sport, mersul pe bicicletă, învățăm să gătim rețete noi și așa mai departe. Mare atenție însă, dacă vă alegeți să învățați ceva ce nu se poate învăța doar privind videoclipuri pe YouTube și atât, vă trebuie instructori sau profesori pentru treaba respectivă, încercați să căutați o persoană care măcar să aibă minimumul de voință să vrea să vă înțeleagă dorința de a deprinde acea abilitate, motivația voastră intrinsecă de a deveni mai independenți din acel punct de vedere, temerile voastre, să vă sprijine acolo unde nu prea vă descurcați, să depășiți împreună piedică respectivă. În caz contrar, tot voi veți avea de suferit, tot voi vă veți umple de frustrări, de nervi că ați plătit pentru acel curs și instructorul nu are timp pentru voi, mereu îi are pe alții, mereu îi prioritizează în defavoarea voastră, cu toate că și voi ați plătit aceeași sumă de bani ca cei favorizați.

La fel și la orele care se țin la școală, există teoria inteligențelor multiple conform căreia ar exista 9 tipuri de inteligență. Nu știu de ce unii profesori încă mai cred că elevii lor trebuie obligatoriu să fie buni la obiectul lor. Dacă alege să îl umilească public în fața clasei pentru cât de puțină matematică știe, atunci corect ar fi ca tot el, după ora respectivă, să îl finanțeze, să îi dea bani să poată merge la ședințe de terapie, să se vindece de teama de eșec, anxietate dătătoare de sângerări nazale, greață, amețeli, tulburări de somn și de ritm cardiac. Dacă nu este bun la matematică, nu este absolut nicio problemă, poate este o fire mai expresivă, mai bună la pictură, la instrumente de percuție, la limbi, la sport, la alte materii. Nicidecum nu ar fi corect să îi punem eticheta că nu poate să facă nimic, că oricum nu ar ști și nu ar înțelege, că nu se mai poate face nimic pentru el și cu el, că nu va ajunge nimic în viață și tot felul de scenarii de genul acesta. Orice om este unic, are propriile lui calități ce trebuie exersate, lucrate, cizelate. Asta ar trebui să facă părinții și profesorii care au această gândire învechită cum că dacă nu poate să învețe matematică, atunci nu poate să facă nimic. De curiozitate, absolvenții facultății de matematică se simt mulțumiți după ce o termină, câți chiar ajung să profeseze cu matematică când calea spre a deveni ce și-au dorit este presărată cu piedici la tot pasul și nici meritele și cunoașterea nu mai contează? Când dintr-o listă de 10 criterii, nu a corespuns doar unuia, în rest le avea pe toate și nu a mai fost primit? Ce sens are să le impunem să meargă pe o cale pe care nu ar mai merge nici cei ce iubesc matematica? Lăsați copiii, cursanții, învățăceii de toate felurile să își aleagă singuri calea, oricât de mult sau oricât de puțin li s-ar potrivi! Nu vă puneți în pielea altor persoane crezând că le cunoașteți mai bine, că intuiți ce își doresc, spre ce aspiră. Greșelile făcute pe cont propriu sunt mult mai simplu de corectat, decât cele făcute că te-au sfătuit alții să greșești. 

Depinde de la caz la caz, dacă e un copil mai docil va acceptat situația și va încerca să îi facă față, cu toate că va fi depresiv, neîmpăcat cu el însuși, plin de furie și va acumula frustrări ascunse. Dacă vorbim însă de o fire mai care nu se supune, care vrea să fie independentă în propriile decizii și preferințe, atunci riscăm să ajungem la o rată tot mai mare a abandonului școlar. Ar considera că de ce să mai meargă la acea clasă de mate-info, când oricum nu se regăsește în nimic din ce se discută acolo, mai nimic nu i se aplică și nu i se potrivește. De aceea, se recomandă ca părinții să își înțeleagă copiii și să i susțină în fiecare etapă mai importantă a vieții.

Chiar dacă m-am axat pe aspecte mai puțin plăcute, ele fac parte din realitatea fiecărui început, la urma urmei, începutul este cel mai complicat. Pe parcurs, lucrurile se mai simplifică, se mai fluidizează, și totul devine o experiență mult mai demnă de a fi trăită, experimentată și simțită. Bineînțeles că persoanele întâlnite în fiecare etapă a vieții oricărei persoane tinere au și ele meritele lor.

Să le mulțumim așadar, părinților noștri care ne-au oferit sprijin atât cât s-a putut, până la o anumită vârstă ne-au oferit posibilități, haine, accesorii, gadget-uri și toate acelea, ne-au hrănit, atât cu mâncare, cât și cu sentimente pozitive, că ne-au dat o pastilă, că ne-au bandajat rănile după fiecare căzătură, că ne alinau depresia când credeam că nu mai are rost, că au avut răbdarea să ne studieze, să ne analizeze și să ne spună ce ni s-ar potrivi mai mult în majoritatea situațiilor, că ne-au plimbat prin parcuri, pe la galerii de artă, gelaterii și cofetării, că ne-au cultivat niște gusturi în materie de muzică și arte plastice, că ne-au dat primele instrucțiuni, primul manual de utilizare al vieții.

Le mulțumim și educatorilor, învățătorilor și profesorilor, că și ei au petrecut o bună parte a timpului alături de noi, și ei poate au trăit ce trăiam și noi, emoțiile examenelor nu erau doar ale noastre, erau și ale lor. Apreciem fiecare gând bun, fiecare dată când ne lăsau să plecăm de la ore dacă nu ne simțeam bine, când ne-au corectat, când ne-au trimis cu forța la nu știu ce concurs, când ne-au explicat, când silabiseam, citeam alături de ei, când ne-au învățat lucruri noi, când au schimbat destine, când au adus sens în viețile noastre, când ne-au ajutat să ne gestionăm timpul mai bine, să nu mai fim atât de împrăștiați cum eram.

Mulțumiri din adâncul inimii pentru oricine ne-a ajutat să evoluăm, să trecem prin schimbări benefice, ne-a luat sub aripa protectoare.

El comienzo importa

El comienzo, tan duro como apasionante. Llevas en tu corazón una amplia gama de experiencias, emociones, estados de ánimo, sensaciones. Muchos de ellos tal vez estén demasiado torpemente expresados, como es ahora. Es un período de formación de habilidades, de búsqueda, de descubrimientos, de revelaciones, de aprendizaje de los errores y fracasos, momentos en los que te pruebas más, no estás convencido de querer continuar con lo que empezaste. Otras veces sabemos que comienza una nueva etapa de la vida, que buscamos ya sea para nosotros mismos o para quienes nos rodean.

Sea como fuere, el comienzo cuenta, imagínense un buen deportista, que hubiera participado en varias competiciones y no sé qué, aún así llegaría si no tuviera apoyo, si no tuviera la ¿Tuerte para encontrar el entrenador adecuado a su estilo de aprendizaje y a sus necesidades? No absolutamente no.

De la misma manera, tal vez nos imaginamos una marca, ¿habría tenido éxito, habría comprado tanta gente allí si no tuviera soporte, publicidad, promociones en no sé cuántos canales de redes sociales? No, por supuesto que no, el mundo ni siquiera sabría que existe esa marca.

El comienzo significa el desapego de lo que era antes. Se puede planificar o no planificar con antelación, depende de lo que queramos empezar. Si, por ejemplo, queremos apuntarnos a clases de ballet, sí, podemos planificar el inicio, aun así no es realmente planificable, si la instructora no regresa de la baja por maternidad en la fecha prevista. Si estamos de baja por maternidad no se puede programar el parto, no podemos elegir el mes en el que daremos a luz y mucho menos el día, la hora. Sucede momentáneamente. Entonces tanto nosotros como el niño tenemos un comienzo, un nuevo camino que recorreremos juntos. Importa cómo queremos que el niño comience su vida. Como padres, podemos elegir lo que queremos que tenga el niño. Sólo le expresamos nuestro amor enviándole dinero y paquetes de no sé qué juguete del país en el que trabajamos, pero mientras tanto ¿un desconocido cuida de nuestro hijo? No nos sorprenda que luego haya barreras, restricciones entre nosotros y el niño. La falta de cercanía con el niño y de comunicación con él repercute en su desarrollo, porque nunca se habría sentido querido por ellos. Sólo recordará a sus padres biológicos, pero no los reconocerá como padres en el verdadero sentido de la palabra.

En el polo opuesto están los padres que optan por quedarse en el país. El mañana da origen a las incertidumbres, este estrés generado por las incertidumbres, que nosotros mismos imaginamos, repercute en el niño, si no sabemos controlarnos y dejarle hacer lo que quiera. Entonces los padres se vuelven irascibles, le dicen tonterías, efectivamente tonterías, al niño, de la nada. Prestamos mucha atención al niño en la primera parte de la infancia, porque su mente es como una esponja. Absorbe todo, cada palabra, gesto, tono de voz. De mala gana se apropiará de ese comienzo. Se apoderará de estados de ánimo, pensamientos, impresiones, actitudes. Sería una pena que esto sucediera. Debe crecer maravillosamente desde todos los puntos de vista, porque sus padres lo habrían llevado por las mejores escuelas, por las mejores escuelas secundarias, por la tan soñada universidad y no sé dónde, sería en vano que Llegaría a medir 1,90, bien desarrollado, atlético y no sé cómo, si en nuestro interior encontramos una mezcla de traumas, guardados en nosotros, no realizados en el tiempo, no expresados, no curados. Por fuera se vería bien, pero por dentro se vería que ningún alma fue puesta en su crecimiento, porque definitivamente carecería de lo que sería más valioso, la compasión y la humanidad. ¿Qué familia encontrará a su vez? Qué generaciones resultarán de esa familia y así sucesivamente.

Necesita el calor del alma, al igual que el árbol, cuando lo plantamos, además de regarlo, procuramos que crezca recto y espeso, también necesita el calor del sol para desarrollarse bien en todos los sentidos.

A veces el comienzo puede significar practicar algún deporte, andar en bicicleta, aprender a cocinar nuevas recetas, etc. Pero ojo, si eliges aprender algo que no se puede aprender solo viendo videos de YouTube y listo, necesitas instructores o profesores para ese trabajo, intenta buscar una persona que al menos tenga la mínima disposición para querer. entender tu deseo de aprender esa habilidad, tu motivación intrínseca para volverte más independiente desde ese punto de vista, tus miedos, para apoyarte donde no lo logras del todo, para superar ese obstáculo juntos. De lo contrario tu también sufrirás, también te llenarás de frustraciones, de nervios que pagaste por ese curso y el instructor no tiene tiempo para ti, siempre tiene otros, siempre los prioriza en tu contra, con todo eso tú también pagaste. la misma cantidad de dinero que los favorecidos.

Al igual que en las clases escolares, existe la teoría de las inteligencias múltiples, según la cual existen 9 tipos de inteligencia. No sé por qué algunos profesores todavía piensan que sus alumnos deben ser buenos en su materia. Si elige humillarlo públicamente frente a la clase por lo poco que sabe de matemáticas, entonces sería justo que, después de esa clase, lo financie, le dé dinero para ir a sesiones de terapia, para que se cure de su miedo. de fracaso, ansiedad que provoca hemorragias nasales, náuseas, mareos, alteraciones del sueño y del ritmo cardíaco. Si no es bueno en matemáticas, no hay ningún problema, tal vez sea más expresivo, mejor en pintura, percusión, idiomas, deportes, otras materias. No sería de ninguna manera justo etiquetarlo como que no puede hacer nada, que de todos modos no sabría y no entendería, que nada se puede hacer por él y con él, que nada significará nada en la vida. y todo tipo de escenarios como este. Cada hombre es único, tiene sus propias cualidades que hay que practicar, trabajar y perfeccionar. Eso es lo que deberían hacer los padres y profesores que tienen esa idea anticuada de que si no pueden aprender matemáticas, entonces no podrán hacer nada. Por curiosidad, los egresados de la facultad de matemáticas se sienten satisfechos al terminarla, ¿cuántos realmente terminan enseñando matemáticas cuando el camino para llegar a ser lo que querían está plagado de obstáculos a cada paso, e incluso los méritos y conocimientos ya no importan? ¿Cuando de una lista de 10 criterios no cumplió solo con uno, de lo contrario los tenía todos y nunca fue aceptado? ¿Qué sentido tiene obligarlos a seguir un camino que ni siquiera aquellos que aman las matemáticas seguirían? ¡Dejemos que los niños, los estudiantes, los estudiantes de todo tipo elijan su propio camino, por mucho o poco que les convenga! No te pongas en el lugar de los demás pensando que los conoces mejor, que intuyes qué quieren, a qué aspiran. Los errores cometidos por uno mismo son mucho más fáciles de corregir que los cometidos porque otros le aconsejaron que cometiera un error.

Depende del caso, si es un niño más dócil aceptará la situación e intentará afrontarla, aunque estará deprimido, no en paz consigo mismo, lleno de ira y acumulará frustraciones ocultas. Pero si hablamos de una naturaleza que no obedece, que quiere ser independiente en sus propias decisiones y preferencias, entonces corremos el riesgo de alcanzar una tasa creciente de abandono escolar. Él consideraría que para qué ir a esa clase de información sobre compañeros, cuando de todos modos no se encuentra en nada de lo que se discute allí, nada se aplica a él y no le conviene. Por eso se recomienda que los padres comprendan a sus hijos y los apoyen en cada etapa importante de la vida.

Aunque me centré en los aspectos menos agradables, son parte de la realidad de todo comienzo, al fin y al cabo el comienzo es el más complicado. En el camino, las cosas se vuelven más simples, más fluidas, y todo se convierte en una experiencia mucho más digna de ser vivida, experimentada y sentida. Por supuesto, las personas que se encuentran en cada etapa de la vida de cualquier joven tienen sus méritos.

Entonces agradezcamos a nuestros padres que nos apoyaron en lo que pudieron, hasta cierta edad nos dieron oportunidades, ropa, accesorios, gadgets y todo eso, nos alimentaron, tanto con comida como con sentimientos positivos, que nos dieron. una pastilla, que nos vendaron las heridas después de cada caída, que aliviaron nuestra depresión cuando pensábamos que era inútil, que tuvieron la paciencia de estudiarnos, analizarnos y decirnos qué nos convenía mejor en la mayoría de las situaciones, que caminaron nos llevaron por parques, galerías de arte, heladerías y confiterías, que cultivaron algunos gustos en música y bellas artes, que nos dieron las primeras instrucciones, el primer manual de instrucciones de la vida.

Agradecemos también a los educadores, maestros y profesores, porque ellos también pasaron buena parte del tiempo con nosotros, y pueden haber vivido lo que nosotros vivimos, las emociones de los exámenes no fueron solo nuestras, también fueron de ellos. Agradecemos cada buen pensamiento, cada vez que nos dejaban salir de clase si no nos sentíamos bien, cuando nos corregían, cuando nos obligaban a no sé qué competencia, cuando nos explicaban, cuando deletreábamos, leíamos. con ellos, cuando nos enseñaron cosas nuevas, cuando cambiaron destinos, cuando dieron sentido a nuestras vidas, cuando nos ayudaron a administrar mejor nuestro tiempo, a dejar de estar tan dispersos como estábamos.

Gracias desde el fondo de nuestro corazón a todos los que nos ayudaron a evolucionar, a pasar por cambios beneficiosos y a tomarnos bajo su ala protectora.

Ești departe și ai asupra mea

O putere imensă 

Mă trezesc zâmbind în fiecare zi

Ce șansă că te-am cunoscut

Nu mai credeam în iubire de mult.

Vreau să rămân în lumea ta plină de iubire

N-am mai fost îndrăgostită așa nicicând 

Fericirea pe care-o primesc

Doar cu tine vreau s-o trăiesc 

Cu tine învăț să iubesc.

Tu mă vezi

Mai frumoasă decât știu eu

Mă faci să simt

Că sunt centrul lumii eu

Și mă alinți, mă alinți, mă alinți 

Cu vorbe dulci

Inima mea nu vrea s-o minți,

Nu vrea s-o uiți.

Vreau să rămân în lumea ta plină de iubire

Să mă trezesc zâmbind în fiecare zi

Fericirea pe care o primesc

Doar cu tine vreau s-o trăiesc 

Cu tine învăț sa iubesc.

Tu mă vezi

Mai frumoasă decât știu eu

Mă faci să simt

Că sunt centrul lumii eu

Și mă alinți, mă alinți, mă alinți 

Cu vorbe dulci

Inima mea nu vrea s-o minți,

Nu vrea s-o uiți.

Uneori fără tine

Drumul e greu

Aș vrea să fii cu mine,

Cu mine mereu.

Fericirea pe care o primesc

Doar cu tine vreau s-o trăiesc.

Tu mă vezi

Mai frumoasă decât știu eu

Mă faci să simt

Că sunt centrul lumii eu

Și mă alinți, mă alinți, mă alinți 

Cu vorbe dulci

Inima mea nu vrea s-o minți,

Nu vrea s-o uiți.

Schöner

Du bist weit weg und du hast mich

Eine immense Kraft

Ich wache jeden Tag lächelnd auf

Was für eine Chance, Sie kennengelernt zu haben

Ich habe lange nicht an die Liebe geglaubt.

Ich möchte in deiner liebevollen Welt bleiben

So verliebt war ich noch nie

Das Glück, das ich erhalte

Ich möchte es nur mit dir leben

Mit dir lerne ich lieben.

Sie sehen mich

Schöner als ich weiß

Du lässt mich fühlen

Dass ich der Mittelpunkt der Welt bin

Und du beruhigst mich, du beruhigst mich, du beruhigst mich

Mit süßen Worten

Mein Herz will sie nicht anlügen

Er möchte nicht, dass du es vergisst.

Ich möchte in deiner liebevollen Welt bleiben

Jeden Tag lächelnd aufwachen

Das Glück, das ich erhalte

Ich möchte es nur mit dir leben

Mit dir lerne ich lieben.

Sie sehen mich

Schöner als ich weiß

Du lässt mich fühlen

Dass ich der Mittelpunkt der Welt bin

Und du beruhigst mich, du beruhigst mich, du beruhigst mich

Mit süßen Worten

Mein Herz will sie nicht anlügen

Er möchte nicht, dass du es vergisst.

Manchmal ohne dich

Der Weg ist hart

Ich möchte, dass du bei mir bist,

Immer mit mir.

Das Glück, das ich erhalte

Ich möchte es nur mit dir leben.

Sie sehen mich

Schöner als ich weiß

Du lässt mich fühlen

Dass ich der Mittelpunkt der Welt bin

Und du beruhigst mich, du beruhigst mich, du beruhigst mich

Mit süßen Worten

Mein Herz will sie nicht anlügen

Er möchte nicht, dass du es vergisst.

Et si tu n'existais pas,

dis-moi pourquoi j'existerais.

Pour traîner dans un monde sans toi,

sans espoir et sans regret.

Et si tu n'existais pas,

j'essaierais d'inventer l'amour

comme un peintre qui voit sous ses doigts

naître les couleurs du jour,

et qui n'en revient pas.

Et si tu n'existais pas,

dis-moi pour qui j'existerais.

Des passantes endormies dans mes bras

que je n'aimerais jamais.

Et si tu n'existais pas,

je ne serais qu'un point de plus

dans ce monde qui vient et qui va,

je me sentirais perdu.

J'aurais besoin de toi.

Et si tu n'existais pas,

dis-moi comment j'existerais.

Je pourrais faire semblant d'être moi,

mais je ne serais pas vrai.

Et si tu n'existais pas,

je crois que je l'aurais trouvé,

le secret de la vie, le pourquoi

simplement pour te créer,

et pour te regarder.

Et si tu n'existais pas

Dis-moi pourquoi j'existerais

Pour traîner dans un monde sans toi

Sans espoir et sans regret

Et si tu n'existais pas,

j'essaierais d'inventer l'amour

comme un peintre qui voit sous ses doigts

naître les couleurs du jour,

et qui n'en revient pas.

Og hvis du ikke eksisterede

Og hvis du ikke eksisterede,

fortæl mig hvorfor jeg ville eksistere.

At hænge rundt i en verden uden dig,

uden håb og uden fortrydelse.

Og hvis du ikke eksisterede,

Jeg ville prøve at opfinde kærligheden

som en maler, der ser under fingrene

Født dagens farver,

Og hvem tror ikke.

Og hvis du ikke eksisterede,

fortæl mig, for hvem jeg ville eksistere.

Båndbredder sover i mine arme

som jeg aldrig ville elske.

Og hvis du ikke eksisterede,

Jeg ville kun være et punkt mere

i denne verden, der kommer og går,

Jeg ville føle mig fortabt.

Jeg ville have brug for dig.

Og hvis du ikke eksisterede,

fortæl mig, hvordan jeg ville eksistere.

Jeg kunne foregive at være mig,

men jeg ville ikke være sand.

Og hvis du ikke eksisterede,

Jeg tror, jeg ville have fundet det,

livets hemmelighed, hvorfor

simpelthen for at skabe dig,

og at se på dig.

Og hvis du ikke eksisterede

fortæl mig hvorfor jeg ville eksistere

At hænge rundt i en verden uden dig

uden håb og uden fortrydelse

Og hvis du ikke eksisterede,

Jeg ville prøve at opfinde kærligheden

som en maler, der ser under fingrene

Født dagens farver,

Og hvem tror ikke.

Este o dimineață superbă de început de ianuarie, ne aflăm la unul dintre cele mai prestigioase colegii tehnice din județul Suceava, unde distinsa noastră profesoară de engleză, Cecilia (și numele de familie nu îl știm) se află în baie. Mai exact, în baia profesorilor, în partea pentru femei. Este un început de zi destul de anevoios după 4-5 alarme setate pe telefon, una pe la 12:30, alta pe la 2:40, altele două pentru fiul ei și încă una pe la 4:50 dimineața. Primele două au fost pentru a lua antibiotic, după ce a avut ceva infecție cu stafilococ auriu și nu știu câte alte tulpini de nozocomiale și bacterii gram pozitive pe care fii-su i le-a adus de la grădiniță, ultima alarmă a fost pentru a ajunge la timp în stație și a lua autocarul până la liceu, (pentru cine nu știe, Cecilia este navetistă cu 15 ani de experiență în transporturi). În mod normal, Cecilia ar fi putut să ceară concediu până ar fi început să se simtă mai bine, să se recupereze, să devină mai energică, dar o cunoașteți, știți cum e ea. Ea vrea doar olimpici, vrea ca tot ceea ce face să aibă sens, îi place obiectul pe care îl predă și nu doar atât, ea vrea să producă o reformă în predarea acestui obiect, chiar tinde să revoluționeze și să îmbunătățească actul predării până l-ar aduce la rangul de artă. A ales să facă ore suplimentare în starea în care e, pentru că știe că în acest an, olimpiada se va ține la liceul la care predă. În această dimineață însă, Cecilia nu prea a apucat să mai aibă grijă și de ea însăși, fapt pentru care, a trebuit prima dată să meargă la baie. I s-a întins tot rimelul, de la condens, din fericire, își îndepărtează surplusul cu niște șervețele umede. Apoi, cu cele uscate începe să-și sufle nasul, și suflă săraca, că se distrează și profesoarele din cabinele alăturate. Plouă cu comentarii de genul ,, Știi Cecilia, am o mașină de tuns iarba pe care o folosesc să tund junglă din jurul casei și face exact aceleași sunete". Dragi colege profesoare, dați dovadă de empatie și nu mai râdeți de problema Ceciliei, că nu este de glumit cu microbii care circulă, la câți au tot apărut, ca ciupercile după ploaie, am impresia că vine sfârșitul lumii, dar aceasta este realitatea, sunt dezechilibre ecologice, poluare și au apărut bacterii. Și încălzirea globală le ajută să prospere... În fine...Cecilia pune atâta pasiune în suflatul nasul, ca în orice altceva ar face, nu m-a ajutat și pe mine cu niște cărți de care am avut nevoie în urmă cu 10000 de ani? Bineînțeles că da, dar vreau să zic că la ea acasă nici nu se vede culoarea pereților, tencuiala sau dacă are tablouri, că are cărți până la lustră. Și așa arată cam fiecare cameră din apartament. Am înțeles destul de repede că este pasionată de ceea ce face și bravo ei. E greu să mai găsești pasiune în ceva, orice, chiar cred că nimic nu are sens sau poate trebuie să mai caut până să-l găsesc. 

Revenind la povestea noastră, Cecilia își suflă nasul, aruncă șervețelul după ce l-a umplut de secreții și cheaguri de sânge, trage apa. Din păcate, odată cu șervețelul s-a dus în jos, prin conductă și ceasul acela aspectuos și modern pe care l-a primit în septembrie, de ziua ei, de la o prietenă. A alunecat de pe încheietura mâinii, pentru că grăbindu-se inutil (oricum ajungea prima) nu a apăsat destul pe sistemul de prindere. Să ofer un pic de context, ceasul are o brățară termorezistentă, ce rezistă cu succes și la apă, pe cutie cel puțin, scria "rezistență de 500 ATM la apă". Producătorii japonezi n-au mințit privind calitatea produsului pe care Cecilia îl purta, un ceas de la Casio, model G-Shock, cam mare pentru o mână de femeie, de culoare neagră, cadran rotund, care afișa orele cu cifre arabe de culoare albastră. Rezistă, e intact și în ziua de azi, doar că, prin canalizare, a avut alt traseu și s-a revărsat în apa Sucevei, în loc să o însoțească peste tot. Cecilia se panichează, dă anunț la ziar, lipește afișe peste tot prin oraș, cu poze cu ceasul, unde promite recompensă pentru găsirea acestuia.

La o lună, de la începerea căutărilor, este informată că a fost găsit și să vină să și-l revendice. Ajunge la sediul respectiv, vorbește cu doamna de la ghișeu care îi dă ceasul. Cecilia nu prea știe cum să reacționeze, este ceasul ei și totuși parcă nu mai este. De cât timp a stat prin apa unde se revarsă orice, a căpătat o culoare verde militar, va încerca acasă să o înlăture, fie cu penseta, fie cu pila de unghii, fie cu detergent, fie cu ce alte produse de curățare va mai găsi. Serios, parcă nici nu mai seamănă cu ceasul care îi plăcea atât de mult la început...

Wasserdichte Uhr

Es ist ein wunderschöner Morgen Anfang Januar, wir sind an einer der renommiertesten technischen Hochschulen im Kreis Suceava, wo unsere angesehene Englischlehrerin Cecilia (ihren Nachnamen kennen wir nicht) im Badezimmer ist. Konkret in der Lehrertoilette, in der Damenabteilung. Es ist ein ziemlich holpriger Start in den Tag, nachdem am Telefon vier bis fünf Wecker gestellt wurden, einer für 12:30 Uhr, einer für 2:40 Uhr, zwei weitere für ihren Sohn und einer für 4:50 Uhr morgens. Die ersten beiden bestanden darin, Antibiotika zu nehmen, nachdem er eine Infektion mit Staphylococcus aureus und ich weiß nicht, wie viele andere Stämme nosokomialer und grampositiver Bakterien hatte, die sein Sohn ihm aus dem Kindergarten mitgebracht hatte, sollte der letzte Alarm pünktlich im Krankenhaus eintreffen Bahnhof und nehmen Sie den Bus zur High School (für diejenigen, die es nicht wissen: Cecilia ist eine Pendlerin mit 15 Jahren Erfahrung im Transportwesen). Normalerweise hätte Cecilia um eine Beurlaubung bitten können, bis es ihr besser ginge, sie sich erholt hatte und mehr Energie hatte, aber man kennt sie, man weiß, wie es ihr geht. Sie möchte nur Olympioniken, sie möchte, dass alles, was sie tut, einen Sinn ergibt, sie mag das Fach, das sie unterrichtet, und nicht nur das, sie möchte den Unterricht dieses Fachs reformieren, sie neigt sogar dazu, den Akt des Unterrichtens zu revolutionieren und zu verbessern, bis es soweit ist Bringen Sie es auf die Ebene der Kunst. Er hat sich entschieden, in dem Bundesstaat, in dem er lebt, Überstunden zu machen, weil er weiß, dass dieses Jahr die Olympiade an der High School stattfinden wird, an der er unterrichtet. An diesem Morgen hatte Cecilia jedoch nicht wirklich Zeit, sich um sich selbst zu kümmern, weshalb sie zum ersten Mal auf die Toilette musste. Ihre gesamte Wimperntusche hat sich durch das Kondenswasser verteilt, zum Glück wischt sie den Überschuss mit ein paar feuchten Tüchern ab. Dann fängt er bei den Trockenen an, sich die Nase zu putzen, und das arme Frau putzt so laut, dass auch die Lehrer in den Nebenkabinen ihren Spaß haben. Es regnet Kommentare wie: „Weißt du, Cecilia, ich habe einen Rasenmäher, mit dem ich den Dschungel rund um das Haus mähe, und er macht genau die gleichen Geräusche.“ Liebe Mitlehrer, zeigen Sie Mitgefühl und lachen Sie nicht über Cecilias Problem, dass es kein Scherz ist mit den Mikroben, die zirkulieren, in denen sie immer wieder auftauchen, wie Pilze nach dem Regen, ich habe den Eindruck, dass das Ende der Welt naht, aber das hier Ist die Realität, sind ökologische Ungleichgewichte, Umweltverschmutzung und Bakterien aufgetreten. Und die globale Erwärmung trägt dazu bei, dass es ihnen gut geht ... Wie dem auch sei ... Cecilia putzt sich genauso leidenschaftlich die Nase wie alles andere. Sie hat mir nicht mit einigen Büchern geholfen, die ich vor 10.000 Jahren brauchte? Natürlich ja, aber ich möchte sagen, dass man bei ihr zu Hause nicht einmal die Farbe der Wände, des Putzes oder, wenn sie Gemälde hat, sehen kann, dass sie Bücher bis hin zum Kronleuchter hat. Und so sieht fast jedes Zimmer der Wohnung aus. Ich habe ziemlich schnell gemerkt, dass sie mit Leidenschaft bei der Sache ist und dass es ihr gut geht. Es ist schwer, in irgendetwas Leidenschaft zu finden. Ich denke wirklich, dass nichts einen Sinn ergibt, oder vielleicht muss ich weiter suchen, bis ich sie finde.

Zurück zu unserer Geschichte: Cecilia putzt sich die Nase, wirft das Taschentuch weg, nachdem es mit Sekreten und Blutgerinnseln gefüllt ist, und schöpft Wasser. Leider gingen mit dem Taschentuch auch die elegante, moderne Uhr den Bach runter, die sie im September von einer Freundin zu ihrem Geburtstag geschenkt bekommen hatte. Es rutschte ihm vom Handgelenk, weil er in seiner unnötigen Eile (er war sowieso zuerst da) nicht fest genug auf den Griff drückte. Um den Kontext ein wenig zu verdeutlichen: Die Uhr verfügt über ein hitzebeständiges Armband, das erfolgreich Wasser widersteht, auf der Verpackung stand zumindest „500 ATM Wasserdichtigkeit“. Die japanischen Hersteller haben nicht über die Qualität des Produkts gelogen, das Cecilia trug: eine Casio G-Shock-Uhr, etwas zu groß für die Hand einer Frau, schwarzes, rundes Zifferblatt, Stundenanzeige mit blauen arabischen Ziffern. Es widersteht, es ist bis heute intakt, nur dass es durch die Kanalisation einen anderen Weg nahm und in das Suceva-Wasser überlief, anstatt es überall hin zu begleiten. Cecilia gerät in Panik, schaltet eine Anzeige in die Zeitung und hängt in der ganzen Stadt Plakate mit Bildern der Uhr auf, auf denen sie eine Belohnung für den Fund verspricht.

Einen Monat nach Beginn der Suche wird ihr mitgeteilt, dass es gefunden wurde und dass sie es abholen wird. Er kommt in diesem Büro an, spricht mit der Dame am Schalter, die ihm die Uhr gibt. Cecilia weiß nicht so richtig, wie sie reagieren soll, es ist ihre Uhr und doch ist es, als wäre sie weg. Wie lange liegt es schon im Wasser, wo alles verschüttet ist, es hat eine militärgrüne Farbe angenommen, er wird versuchen, es zu Hause zu entfernen, entweder mit einer Pinzette, oder mit einer Nagelfeile, oder mit Reinigungsmittel, oder mit anderen Reinigungsmitteln er kann finden. Im Ernst, es sieht nicht einmal wie die Uhr aus, die ihm anfangs so gut gefallen hat ...

Corabie dragă, plutești în oceanul ce pare fără de sfârșit,

Spre ce continente vei mai merge și de această dată,

Ce te mai așteaptă la viitoarea destinație?

Corabie, corabie...

De ce nu mi-ai spus că îți place să navighezi atât de mult?

De ce nu m-ai prevenit?

De ce, doar întorcându-mi spatele la tine, pentru o clipă, ai plecat din port?

Cum am să mă pot obișnui cu golul pe care mi l-ai lăsat?

Cum îl voi umple?

Corabie, corabie...

Erai ușoară ca o vrabie,

Sper să te întorci mai veselă de ori unde te-ai fi dus,

Îmi dau seama că a trebuit să pleci,

Așa ai simțit,

Tot așa ai și socotit.

Te construisem atât de bine, din lemn, cârma, puntea,

Din mai multe cearceafuri velele,

Ți-am atașat chiar și ancoră,

Știu că nu îți va fi ușor,

Oceanul are mofturile lui,

Nu știi la ce să te aștepți,

Când devine agitat și te scutură în toate direcțiile,

Te poartă doar pe rutele care îi sunt lui mai accesibile,

Când îți va fi greu, când vei simți că nu mai ai cum să te mai menții la suprafață,

Te rog, privește în jos, vezi ancora atașată,

Gândește-te că de departe, chiar și de la mii de kilometri,

Eu te veghez, te am în suflet,

Doar că nu mai ești lângă mine să îți arăt,

Cu adevărat, cât de mult legătura dintre noi a însemnat,

(Pe un ton de ceartă)

Simte-te bine, lasă, uită cine te-a creat,

În două săptămâni nici nu ne-am apropiat,

Dacă așa consideri, este alegerea ta...

Să știi doar că eu țin la tine, de aceea te-am și construit atât de bine,

Ca ultimă încurajare îți mai spun:" Nu trebuie să te intimideze furtunile pe care le vei întâmpina cât vei străbate oceanul. Nu uita că după furtună vine vreme bună."

Corabia:,,Ce ai fă? Nu am voie să stau o zi în Rio de Janeiro? Doar o zi, atât vreau, după mă întorc la tine, promit!"

Sailing boat

Dear sailing boat, you float in the seemingly endless ocean,

To which continents will you go again this time,

What awaits you at your next destination?

Sailing boat, sailing boat...

Why didn't you tell me you like sailing so much?

Why didn't you warn me?

Why, just turning my back on you, for a moment, did you leave the harbor?

How can I get used to the void you left me?

How will I fill it?

Sailing boat, sailing boat...

You were as light as a sparrow,

I hope you come back happier from where you went,

I realize you had to go

That's how you felt

That's what you thought.

We had built you so well, out of wood, the rudder, the deck,

From several sail sheets,

I even attached you an anchor,

I know it won't be easy for you,

The ocean has is whimsical in its way,

You don't know what to expect,

When it gets agitated and shakes you in each and every direction,

He only takes you on the routes that are more accessible to him,

When it will be hard for you, when you will feel that there is no way for you to stay afloat,

Please look down, see the attached anchor,

Think that from afar, even from thousands of kilometers away,

I watch over you, you have a special place in my heart,

It's just that you're no longer near me to prove it to you,

Truly, how much our bond meant,

(In an argumentative tone)

Have a good time, let go, forget who was your creator

Over the last two weeks we didn't even get to know each other too much,

If this is what you think, it's your choice...

Just know that I care about you, that's why I built you so thoroughly,

As a last encouragement, I say to you: "You should't be inhibited by the storms you will encounter while crossing the ocean. Do not forget that after there is always good weather coming after the storm."

The sailing boat:,,What are you going to do, young lady? Am I not allowed to stay one day in Rio de Janeiro? Just one day, that's all I want, then I'll come back to you, I promise!"

Ești departe și ai asupra mea

O putere imensă 

Mă trezesc zâmbind în fiecare zi

Ce șansă că te-am cunoscut

Nu mai credeam în iubire de mult.

Vreau să rămân în lumea ta plină de iubire

N-am mai fost îndrăgostită așa nicicând 

Fericirea pe care-o primesc

Doar cu tine vreau s-o trăiesc 

Cu tine învăț să iubesc.

Tu mă vezi

Mai frumoasă decât știu eu

Mă faci să simt

Că sunt centrul lumii eu

Și mă alinți, mă alinți, mă alinți 

Cu vorbe dulci

Inima mea nu vrea s-o minți,

Nu vrea s-o uiți.

Vreau să rămân în lumea ta plină de iubire

Să mă trezesc zâmbind în fiecare zi

Fericirea pe care o primesc

Doar cu tine vreau s-o trăiesc 

Cu tine învăț sa iubesc.

Tu mă vezi

Mai frumoasă decât știu eu

Mă faci să simt

Că sunt centrul lumii eu

Și mă alinți, mă alinți, mă alinți 

Cu vorbe dulci

Inima mea nu vrea s-o minți,

Nu vrea s-o uiți.

Uneori fără tine

Drumul e greu

Aș vrea să fii cu mine,

Cu mine mereu.

Fericirea pe care o primesc

Doar cu tine vreau s-o trăiesc.

Tu mă vezi

Mai frumoasă decât știu eu

Mă faci să simt

Că sunt centrul lumii eu

Și mă alinți, mă alinți, mă alinți 

Cu vorbe dulci

Inima mea nu vrea s-o minți,

Nu vrea s-o uiți.

Vakrere

Du er langt unna og du har meg

En enorm kraft

Jeg våkner smilende hver dag

For en sjanse til å ha møtt deg

Jeg trodde ikke på kjærlighet på lenge.

Jeg ønsker å bli i din kjærlige verden

Jeg har aldri vært så forelsket før

Lykken jeg mottar

Jeg vil bare leve det med deg

Med deg lærer jeg å elske.

Du ser meg

vakrere enn jeg aner

du får meg til å føle

At jeg er verdens sentrum

Og du lindrer meg, du lindrer meg, du lindrer meg

Med søte ord

Hjertet mitt vil ikke lyve for henne

Han vil ikke at du skal glemme det.

Jeg ønsker å bli i din kjærlige verden

Å våkne smilende hver dag

Lykken jeg mottar

Jeg vil bare leve det med deg

Med deg lærer jeg å elske.

Du ser meg

vakrere enn jeg aner

du får meg til å føle

At jeg er verdens sentrum

Og du lindrer meg, du lindrer meg, du lindrer meg

Med søte ord

Hjertet mitt vil ikke lyve for henne

Han vil ikke at du skal glemme det.

Noen ganger uten deg

Veien er hard

Jeg vil at du skal være med meg,

Alltid med meg.

Lykken jeg mottar

Jeg vil bare leve det med deg.

Du ser meg

vakrere enn jeg aner

du får meg til å føle

At jeg er verdens sentrum

Og du lindrer meg, du lindrer meg, du lindrer meg

Med søte ord

Hjertet mitt vil ikke lyve for henne

Han vil ikke at du skal glemme det.

O echipă de cercetători și exploratori australieni ai spațiului s-a încumetat să participe la o misiune de care nu au mai auzit până acum, mai exact să facă o excursie cu noua rachetă Kepler 170. Racheta este de fapt un prototip, încă se află în faza de testare, dar li s-a promis că vor fi răsplătiți pentru curajul lor, dacă se vor întoarce cu bine pe Pământ. 

Asumându-și riscurile la care se expun, conștientizând că este posibil să nu mai vadă lumina zilei, au acceptat provocarea, și-au luat tot ce le trebuie, li s-a dat echipamente de două feluri (unul pentru când stau în rachetă și altul pentru când va aseleniza și vor fi nevoiți să meargă la suprafață lunii lui Jupiter, Europa). Misiunea lor are ca obiectiv explorarea și analizarea corpului ceresc Europa, despre care mai mult s-au auzit teorii, dar mai nimic concret în esență. Misterul este cu atât mai mare că i s-a dat acest nume ,,Europa", nume foarte generic, pentru că există continentul Europa și formația Europa FM, dar văd ceva familiar în acest nume, oare nu cumva sugerează ideea că ar putea promite existența unor forme de viață, fie ele chiar și microorganisme? Și dacă este adevărat, atunci: Cam cum ar arăta o zi pe Europa?, Câte ore are o zi acolo?, Care ar fi temperatura medie?, Are cerul vreo culoare anume acolo, așa cum vedem pe Pământ?, Au anotimpuri sau e iarnă veșnic?, Dat fiind faptul că este o planetă apoasă, există flux și reflux?

Cercetătorii noști curajoși ne vor oferi un răspuns la toate întrebările. Turnul de control se asigură că se fac toate verificările necesare pentru a decola și motoarele se pornesc, elicele se învârt din ce în ce mai rapid, au plecat. Trec prin toate straturile atmosferei planetei Pământ, se zgâlțâie cât pot de bine, nici nu mai pot ține ochii deschiși și au părăsit atmosfera. Acum rachetă înaintează în continuare către Europa, dar într-un ritm mai lent, parcă ar pluti, asta și fac de fapt. 

Pentru a comprima în timp voiajul lor, voi spune că după o lună au ajuns pe Europa, o lună în care au supraviețuit doar cu conserve de ton, capsule care înlocuiesc mesele zilei, sunt deshidratați și densitatea oaselor a scăzut. Nu au mai făcut baie de o lună, dar reușita cere sacrificii. 

Au ajuns, au ieșit din rachetă, se plimbau pe suprafața oceanului înghețat al Europei. Pericolul de a aluneca și de a-și luxa glezna nu este ca la patinoar, pentru că gravitația nu este ca pe Pământ, ating suprafața cu tălpile din când în când, nu tot timpul, e un mers mai mult din salturi. Cu un laser care topește, fierbe, lichefiază orice fel de material, au făcut o gaură în suprafața Europei pentru a extrage mostre, probe de viață, de oricare ar fi. Apoi, o undiță electrică este introdusă în gaura respectivă. Când va depista vietăți, va lansa o plasă în care le va prinde. Nici nu a trecut un sfert de oră în timp pământean că deja au prins ceva. Ce folos că a fost prins, dacă nu poate să iasă prin gaura aceea, pentru că este prea mică? Exploratorii măresc gaura cu laserul. Au scos un animal mare cam de dimensiunea balenelor eșuate despre care se vorbește la știri. Îl pun într-un incubator potrivit dimensiunilor sale și îl iau în rachetă.

Pare destul de amorțit, deja moare pentru că a fost luat din habitatul lui natural. 

Unul dintre cercetători ia un atlas despre anatomia animalelor marine de pe Europa. Se uită la acel pește, seamănă cu o plătică de pe Pământ, combinată cu pisică de mare. Gura este destul de interesantă, nasul este pătrățos și mai are și mustăți. 

Prima dată au crezut că este o specie rară din regnul Felinae Purcicae natāre, însă după ce l-au înțepat să îi ia sânge, rezultatul testului ADN a fost unul puțin spus șocant.

Cercetătorii țineau captivă o felină a oceanului înghețat, mai precis Nebelung de apă dulce. Era unul dintre puținii Nebelungi subacvatici (destul de bătrân după cum pare), care trăiesc de fapt în apele liniștite ale lunii Europa. Era gri la fel ca pisicile Nebelung de pe Pământ. Are formă de peste, dar, conform atlasului cică ar fi felină. Deci nu poate fi altceva decât focă, dacă are atât caracteristici de pisică, cât și de pește.

Peixe pré-histórico

Uma equipa de investigadores e exploradores espaciais australianos aventurou-se a participar numa missão da qual nunca tinham ouvido falar, nomeadamente fazer uma viagem no novo foguetão Kepler 170. O foguetão é na verdade um protótipo, ainda em fase de testes de desenvolvimento, mas foram prometeram que seriam recompensados por sua bravura se retornassem em segurança à Terra.

Assumindo os riscos a que estão expostos, percebendo que poderão não voltar a ver a luz do dia, aceitaram o desafio, levaram tudo o que precisavam, receberam dois tipos de equipamentos (um para quando estiverem no foguete e outro para quando estiver lua e eles terão que ir para a superfície da lua de Júpiter, Europa). A sua missão visa explorar e analisar o corpo celeste Europa, sobre o qual se ouviram mais teorias, mas nada de concreto em essência. O mistério é tanto maior que lhe foi dado este nome “Europa”, um nome muito genérico, porque existe o continente da Europa e a formação da Europa FM, mas vejo algo de familiar neste nome, não sugere de alguma forma a ideia de que poderia prometer a existência de formas de vida, sejam elas até microorganismos?E se for verdade, então: Como seria um dia na Europa?, Quantas horas tem um dia lá?, Qual seria a temperatura média? , O céu lá tem alguma cor específica, como vemos na Terra?, Eles têm estações ou é inverno eterno?, Dado que é um planeta aquoso, há vazante e fluxo?

Nossos bravos pesquisadores nos darão respostas a todas as perguntas. A torre de controle garante que todas as verificações necessárias sejam feitas para decolar e os motores ligarem, as hélices girarem cada vez mais rápido, elas serão desligadas. Eles atravessam todas as camadas da atmosfera do planeta Terra, tremem o máximo que podem, não conseguem mais manter os olhos abertos e saíram da atmosfera. Agora o foguetão continua a avançar em direcção à Europa, mas a um ritmo mais lento, como se estivesse a flutuar, que é o que realmente faz.

Para resumir o seu percurso, direi que passado um mês chegaram à Europa, mês em que sobreviveram apenas com atum em lata, cápsulas que substituem as refeições diárias, estão desidratados e a sua densidade óssea diminuiu. Faz um mês que não tomam banho, mas o sucesso exige sacrifícios.

Eles chegaram, saíram do foguete, caminharam na superfície do oceano congelado de Europa. O perigo de escorregar e torcer o tornozelo não é como na pista de gelo, porque a gravidade não é como na Terra, toco a superfície com os pés de vez em quando, não sempre, é mais uma caminhada de salto. Com um laser que derrete, ferve, liquefaz qualquer tipo de material, eles abriram um buraco na superfície de Europa para extrair amostras, evidências de vida, o que quer que seja. Uma haste elétrica é então inserida nesse orifício. Ao detectar criaturas, lançará uma rede na qual as capturará. Nem mesmo um quarto de hora se passou no tempo da Terra sem que eles já tivessem capturado alguma coisa. Qual é o sentido de ficar preso se ele não consegue sair daquele buraco porque é muito pequeno? Os exploradores ampliam o buraco com o laser. Eles retiraram um animal grande do tamanho das baleias encalhadas que estão nos noticiários. Coloquei ele numa incubadora do tamanho dele e levo ele no foguete.

Ele parece bastante entorpecido, já morrendo por ter sido retirado de seu habitat natural.

Um dos pesquisadores faz um atlas sobre a anatomia dos animais marinhos da Europa. Olha aquele peixe, parece uma dourada combinada com um bagre. A boca é bastante interessante, o nariz é quadrado e tem bigode.

No início, eles pensaram que era uma espécie rara do reino Felinae Purcicae natāre, mas depois que o picaram para obter sangue, o resultado do teste de DNA foi chocante, para dizer o mínimo.

Os pesquisadores mantinham em cativeiro um felino oceânico congelado, especificamente o Nebelung de água doce. Ele foi um dos poucos Nebelungos subaquáticos (bastante antigos, ao que parece) que realmente vivem nas águas paradas da lua Europa. Era cinza como os gatos Nebelungos da Terra. Tem formato de peixe, mas segundo o atlas seria felino. Portanto, não pode ser outra coisa senão uma foca se tiver características tanto de gato quanto de peixe.