Bătrânica hoață

Matilda, poveste pentru copii, de a lui Roald Dahl, are și ea un sâmbure de adevăr. Portretul Matildei (cu mici abateri de la MatiMatilda, poveste pentru copii, de a lui Roald Dahl, are și ea un sâmbure de adevăr. Portretullda oglindită în scrierile lui) există în viața de zi cu zi. Acea persoana făcea permutări, logaritmi, ecuații de nu știu care grad, calcule la puterea 1000 fără a folosi funcția calculator a telefonului, citea de la vârsta de 4 ani, își vedea de propriile interese și pasiuni în timp ce sora mai mare își dădea unghiile cu ojă, iar fratele ei se uita la meci de fotbal cu nu știu ce echipe argentiniene, dacă tatăl ei a subestimat-o, i-a mânjit bine de tot căptușeala sacoului pe care îl purta cel mai des cu antiperspirant roll-on, știa peste cât timp i se vor termina toate cerealele din castron, știa și cine o va aproviziona iar înainte ca acestea să se termine, își alegea mereu lapte de la aceeași firmă (că doar acela i-a plăcut), din priviri își dădea seama și cât să toarne pentru a nu face inundație pe fața de masă, știa cum să nu se facă de râs la dansuri, călcând partenerul pe picior, știa când va ploua cu o acuratețe mult mai bună decât cea a aplicației AccuWeather, simțea când este respinsă sau acceptată de cei din jur, se simțea adesea neînțeleasă, deși ea îi înțelegea pe toți tot timpul, știa care sunt motivele și temerile fiecăruia, știa să nu se lase mai prejos, știa să lupte pentru drepturile ei, pentru dreptate și adevăr. Pentru ea mereu a contat ce era echitabil. A fost dintotdeauna o persoană calmă, cu picioarele pe pământ, dar și amuzantă în egală măsură. Cântarea eforturile tuturor, nimeni nu rămânea nedreptățit sau ignorat.

Vedea intențiile tuturor, ce îl animă pe fiecare om, ce îl revigorează, ce îl deprimă sau obosește. Știa în cine să aibă încredere și cine ar fi lăsat-o de izbeliște într-o situație mai complexă. Cam își putea închipui la ce să se aștepte din partea fiecăruia, cum ar fi reacționat, ce i-ar fi făcut să coopereze sau să respingă ideea de cooperare, în ce manieră ar fi discutat cu fiecare în parte. Nu o mai putea surprinde nimeni cu nimic, îi erau familiare majoritatea situațiilor care puteau apărea pe parcurs.

Putea să vadă frumusețea naturală a oamenilor, nu cea artificială, că s-ar fi machiat, că s-ar fi rujat, că și-ar fi creat un volum bufant al părului sau că ar fi fost la sală să își lucreze toate grupele de mușchi. Nu, nici pomeneală de așa ceva, ea aprecia oamenii pentru ceea ce erau, nu pentru ce doreau să pară a fi. Ei nu îi trebuiau cosmetizări inutile, naturalețea era cea mai reală, de aceea și era frumoasă. Ce era cel mai special la ea, era faptul că aprecia oamenii pentru felul lor de a fi, nu neapărat pentru ce ar oferi sau dovedi. Toate acestea se întâmplau pentru că ea îi vedea pe oameni din toate perspectivele, îi sorbea din priviri, îi citea ca și când ar fi citit romane. Era dornică să observe detaliile personalității fiecărei persoane, să preia ce era mai bun de la fiecare, la fel cum și albina culege polenul florilor pentru a-l prelucra și pentru a-l transforma în miere. 

Totodată, era o fire modestă, își dădea seama cât poate să facă și cât nu. Nu a crezut nicio clipă că ar putea face totul singură. Își cunoștea limitele. Înțelegea că sunt situații când trebuie să se mai consulte și cu cunoscuții ei pentru a-și da cu părerea și pentru a acționa în cunoștință de cauză.

Avea o apreciere foarte fină și atentă a urmărilor propriilor acțiuni și a felului în care acestea s-ar putea răsfrânge asupra celor din jur.

Personajul din cartea lui Roald Dahl nu și-ar putea găsi echivalentul în zilele noastre în nimeni alta decât Cecilia.

Roald Dahls fiktion i verkligheten

Roald Dahls barnberättelse Matilda har också ett korn av sanning. Porträttet av Matilda (med små avvikelser från Roald Dahls MatiMatilda, en barnberättelse, har också ett korn av sanning. Porträttet som speglas i hans skrifter) finns i vardagen. Den personen gjorde permutationer, logaritmer, ekvationer av jag vet inte vilken grad, beräkningar i styrkan 1000 utan att använda telefonens kalkylatorfunktion, läste sedan 4 års ålder, såg sina egna intressen och passioner medan hans äldre syster gjorde hennes nagellack, och hennes bror tittade på en fotbollsmatch med jag vet inte vilket argentinska lag, om hennes pappa underskattade henne, smetade han in fodret han bar oftast med roll-on antiperspirant, han visste hur mycket tid kommer att ta slut på alla flingor i hennes skål, hon visste också vem som skulle förse henne och innan de tog slut, skulle hon alltid välja mjölk från samma företag (eftersom hon bara gillade den), hon kunde också säga från blickarna hur mycket man ska hälla för att inte svämma över duken, hon visste hur man inte skulle bli utskrattad vid danser genom att trampa på sin partners fot, hon visste när det skulle regna med mycket bättre precision än AccuWeather-appen, hon kände när hon blev avvisad eller accepterad av dem i jag svär, hon kände sig ofta missförstådd, även om hon förstod alla hela tiden, hon visste vad allas skäl och rädslor var, hon visste att inte låta sig vara underlägsen, hon visste hur man kämpade för sina rättigheter , för rättvisa och sanning. För henne spelade det alltid roll vad som var rättvist. Han har alltid varit en lugn, jordnära person, men lika rolig. Genom att sjunga allas ansträngningar lämnades ingen kränkt eller ignorerad.

Han såg allas avsikter, vad som livar upp varje människa, vad som piggar upp honom, vad som deprimerar eller tröttar ut honom. Hon visste vem hon skulle lita på och vem som skulle ha svikit henne i en mer komplex situation. Cam kunde nästan föreställa sig vad de skulle förvänta sig av var och en, hur de skulle reagera, vad som skulle få dem att samarbeta eller förkasta idén om samarbete, hur de skulle prata med var och en individuellt. Ingen kunde överraska henne med något, hon var bekant med de flesta situationer som kunde uppstå på vägen.

Han kunde se människors naturliga skönhet, inte konstgjorda skönhet, att de skulle sminka sig, att de skulle sätta på läppstift, att de skulle skapa en fyllig volym i håret, eller att de skulle vara på gymmet och jobba med allt. muskelgrupper. Nej, inget sådant, hon uppskattade människor för vad de var, inte vad de ville framstå som. Hon behövde inte onödig kosmetika, naturligheten var den mest verkliga, det var därför hon var vacker. Det som var mest speciellt med henne var det faktum att hon värderade människor för vilka de var, inte nödvändigtvis vad de skulle erbjuda eller bevisa. Allt detta hände för att hon såg människor från alla perspektiv, absorberade deras blickar, läste dem som om hon läste romaner. Hon var ivrig att observera detaljerna i varje persons personlighet, att ta det bästa från var och en, precis som ett bi samlar pollen från blommor för att bearbeta och förvandla till honung.

Samtidigt var hon blygsam, hon insåg vad hon kunde och vad hon inte kunde. Hon trodde aldrig ett ögonblick att hon kunde göra det helt själv. Han visste sina gränser. Hon förstod att det finns situationer då hon också behöver rådgöra med sina bekanta för att yttra sig och agera med kännedom om ärendet.

Han hade en mycket fin och noggrann uppfattning om konsekvenserna av hans egna handlingar och hur de kan påverka omgivningen.

Karaktären från Roald Dahls bok kunde hitta sin moderna motsvarighet i ingen mindre än Cecilia.

Robert mă priyește mirat,neînțelegând care îmi sunt intențiile. Din grămada de frunze

le aleg pe cele mai mari.Din ele alcătuiesc dou cupe.Ne apropiem unul de celălant să ciocnim.

-Stai să îmi pun o dorință ,spun eu.

-Pentru ce vrei să bem?mă întreabă el.

--Pentru prietenie,spn în șoaptă.

--Atunci  să fie pentru ,Ana,spune Robert ,întrând în jocul cuvintelor.

  Nu știu  cum, dar se leagă  o punte între noi,o punte pe care ne place să fim alături.

Îmi vine un chef de vorbă,poate de la gura de vin dulce.Vorbeam cu ușurință despre roate.

--Aș fi vrut să spun că beau pentru dragoste,șoptește la rândul lui Robert.--

--Din toate relațiile  ce se înfiripă  între o femeie și un bărbat ,eu aleg prietenia.

--De ce?

--Cred în ea, deoarece se bazează doar pe sentimente pure, curate,nevinovate.

--Ana ai fost îndrăgostită vreodată?

--Până acum am avut doar prieteni,dar adesea prietenia pregătește drumlmul spre dragoste.

--Dragostea aduce cu ea și fericire și durere.O vâd  mereu,la prietenii mei.Se aș terne  o tăcere

   caldă.Privim amândoi  cerul încărcat de stele.Lumina lor parcă  ne intra în suflet .E un moment 

   unic până acum  în viața mea,când văd și ascult liniștea nopții,stăpână peste tot.            

Începutul, pe cât este de greu, pe atât este de palpitant. Porți în inima ta o gamă largă de trăiri, emoții, stări, senzații. Multe dintre ele poate prea stângaci redate, exprimate, așa este și firesc acum. Este o perioadă a formării deprinderilor, a căutării, a descoperirilor, a revelațiilor, a învățării din greșeală și eșec, clipe în care mai mult testezi, nu ești convins că vrei să continui ce ai început. Alteori știm că începe o nouă etapă a vieții, pe care o căutăm fie noi înșine, fie cei din jur.

Oricum ar fi, începutul contează, închipuiți-vă un atlet bun, care ar fi participat la diverse concursuri și nu știu ce, mai ajungea acolo dacă nu avea susținere, dacă nu ar fi avut bafta de a găsi antrenorul potrivit stilului lui de a învăța și nevoilor lui? Nu, categoric nu.

La fel, poate ne imaginăm un nume de brand, ar mai fi avut succes, ar mai fi cumpărat atâta lume de acolo dacă nu avea susținere, publicitate, promovări pe nu știu câte canale de social media? Nu, bineînțeles că nu, lumea nici nu ar fi știut de existența acelui brand.

Începutul semnifică desprinderea de ce era înainte. Poate fi planificat sau neplanificat din timp, depinde ce vrem să începem. Dacă de exemplu vrem să ne înscriem la cursuri de balet, da, ne putem planifica începutul, nici atunci nu este chiar planificabil, dacă instructoarea nu se întoarce din concediu de maternitate până la data stabilită. Dacă ne aflăm noi în concediu de maternitate, nașterea nu poate fi programată, nu putem să ne alegem luna în care vom naște, cu atât mai mult ziua, ora. Se întâmplă pe moment. Atunci atât noi, cât și copilul avem parte de un început, un nou drum pe care vom merge împreună. Contează cum dorim să își înceapă viața copilul. În calitate de părinți, putem alege de ce vrem să aibă parte copilul. Ne exprimăm iubirea doar trimițându-i bani și colete cu nu știu ce jucărie din țara în care lucrăm, dar în timpul ăsta un străin are grijă de copilul nostru? Să nu ne surprindă mai târziu faptul că între noi și copil vor exista bariere, rețineri. Lipsa de apropiere de copil și de comunicare cu acesta are impact asupra dezvoltării lui, pentru că niciodată nu s-ar fi simțit dorit de către aceștia. Doar își va aminti de părinții lui biologici, însă nu îi va recunoaște ca părinți în adevăratul sens al cuvântului.

La polul opus, sunt părinții care aleg să rămână în țară. Ziua de mâine naște incertitudini, acest stres generat de incertitudinile, pe care singuri ni le închipuim, se revarsă asupra copilului, dacă nu știm să ne stăpânim și le lăsăm să facă ce vor. Atunci părinții devin irascibili, îi vorbesc aiurea, efectiv aiurea, copilului, din senin. Mare atenție ce îi oferim copilului în prima parte a prunciei, pentru că mintea lor este ca un burete. Absoarbe tot, fiecare cuvințel, gest, ton al vocii. Fără să își dorească, își va însuși acel început. Va prelua, stări, gânduri, impresii, atitudini. Ar fi păcat să se întâmple acest lucru. Trebuie să crească frumos din toate punctele de vedere, că degeaba l-ar fi purtat părinții prin cele mai bune școli, prin cele mai bune licee, facultatea mult visată și nu mai știu pe unde, degeaba ar ajunge înalt de 1,90, bine dezvoltat, atletic și mai nu știu cum, dacă la interior găsim un amestec de traume, ținute în sine, neconștientizate la timp, neexprimate, nevindecate. La exterior ar arăta bine, la interior însă s-ar vedea că nu s-a pus suflet în creșterea lui, pentru că i-ar lipsi fix ce ar fi mai de preț, compasiunea și omenia. Ce familie va mai întemeia și el la rândul lui? Ce generații vor rezulta din acea familie și tot așa. 

Are nevoie de căldură sufletească, la fel cum și copacul, când îl plantăm, pe lângă faptul că îl udăm, avem grijă să crească drept și gros, are nevoie și de căldura soarelui pentru a se dezvolta bine din toate punctele de vedere.

Uneori începutul mai poate să însemne că ne apucăm de un sport, mersul pe bicicletă, învățăm să gătim rețete noi și așa mai departe. Mare atenție însă, dacă vă alegeți să învățați ceva ce nu se poate învăța doar privind videoclipuri pe YouTube și atât, vă trebuie instructori sau profesori pentru treaba respectivă, încercați să căutați o persoană care măcar să aibă minimumul de voință să vrea să vă înțeleagă dorința de a deprinde acea abilitate, motivația voastră intrinsecă de a deveni mai independenți din acel punct de vedere, temerile voastre, să vă sprijine acolo unde nu prea vă descurcați, să depășiți împreună piedică respectivă. În caz contrar, tot voi veți avea de suferit, tot voi vă veți umple de frustrări, de nervi că ați plătit pentru acel curs și instructorul nu are timp pentru voi, mereu îi are pe alții, mereu îi prioritizează în defavoarea voastră, cu toate că și voi ați plătit aceeași sumă de bani ca cei favorizați.

La fel și la orele care se țin la școală, există teoria inteligențelor multiple conform căreia ar exista 9 tipuri de inteligență. Nu știu de ce unii profesori încă mai cred că elevii lor trebuie obligatoriu să fie buni la obiectul lor. Dacă alege să îl umilească public în fața clasei pentru cât de puțină matematică știe, atunci corect ar fi ca tot el, după ora respectivă, să îl finanțeze, să îi dea bani să poată merge la ședințe de terapie, să se vindece de teama de eșec, anxietate dătătoare de sângerări nazale, greață, amețeli, tulburări de somn și de ritm cardiac. Dacă nu este bun la matematică, nu este absolut nicio problemă, poate este o fire mai expresivă, mai bună la pictură, la instrumente de percuție, la limbi, la sport, la alte materii. Nicidecum nu ar fi corect să îi punem eticheta că nu poate să facă nimic, că oricum nu ar ști și nu ar înțelege, că nu se mai poate face nimic pentru el și cu el, că nu va ajunge nimic în viață și tot felul de scenarii de genul acesta. Orice om este unic, are propriile lui calități ce trebuie exersate, lucrate, cizelate. Asta ar trebui să facă părinții și profesorii care au această gândire învechită cum că dacă nu poate să învețe matematică, atunci nu poate să facă nimic. De curiozitate, absolvenții facultății de matematică se simt mulțumiți după ce o termină, câți chiar ajung să profeseze cu matematică când calea spre a deveni ce și-au dorit este presărată cu piedici la tot pasul și nici meritele și cunoașterea nu mai contează? Când dintr-o listă de 10 criterii, nu a corespuns doar unuia, în rest le avea pe toate și nu a mai fost primit? Ce sens are să le impunem să meargă pe o cale pe care nu ar mai merge nici cei ce iubesc matematica? Lăsați copiii, cursanții, învățăceii de toate felurile să își aleagă singuri calea, oricât de mult sau oricât de puțin li s-ar potrivi! Nu vă puneți în pielea altor persoane crezând că le cunoașteți mai bine, că intuiți ce își doresc, spre ce aspiră. Greșelile făcute pe cont propriu sunt mult mai simplu de corectat, decât cele făcute că te-au sfătuit alții să greșești. 

Depinde de la caz la caz, dacă e un copil mai docil va acceptat situația și va încerca să îi facă față, cu toate că va fi depresiv, neîmpăcat cu el însuși, plin de furie și va acumula frustrări ascunse. Dacă vorbim însă de o fire mai care nu se supune, care vrea să fie independentă în propriile decizii și preferințe, atunci riscăm să ajungem la o rată tot mai mare a abandonului școlar. Ar considera că de ce să mai meargă la acea clasă de mate-info, când oricum nu se regăsește în nimic din ce se discută acolo, mai nimic nu i se aplică și nu i se potrivește. De aceea, se recomandă ca părinții să își înțeleagă copiii și să i susțină în fiecare etapă mai importantă a vieții.

Chiar dacă m-am axat pe aspecte mai puțin plăcute, ele fac parte din realitatea fiecărui început, la urma urmei, începutul este cel mai complicat. Pe parcurs, lucrurile se mai simplifică, se mai fluidizează, și totul devine o experiență mult mai demnă de a fi trăită, experimentată și simțită. Bineînțeles că persoanele întâlnite în fiecare etapă a vieții oricărei persoane tinere au și ele meritele lor.

Să le mulțumim așadar, părinților noștri care ne-au oferit sprijin atât cât s-a putut, până la o anumită vârstă ne-au oferit posibilități, haine, accesorii, gadget-uri și toate acelea, ne-au hrănit, atât cu mâncare, cât și cu sentimente pozitive, că ne-au dat o pastilă, că ne-au bandajat rănile după fiecare căzătură, că ne alinau depresia când credeam că nu mai are rost, că au avut răbdarea să ne studieze, să ne analizeze și să ne spună ce ni s-ar potrivi mai mult în majoritatea situațiilor, că ne-au plimbat prin parcuri, pe la galerii de artă, gelaterii și cofetării, că ne-au cultivat niște gusturi în materie de muzică și arte plastice, că ne-au dat primele instrucțiuni, primul manual de utilizare al vieții.

Le mulțumim și educatorilor, învățătorilor și profesorilor, că și ei au petrecut o bună parte a timpului alături de noi, și ei poate au trăit ce trăiam și noi, emoțiile examenelor nu erau doar ale noastre, erau și ale lor. Apreciem fiecare gând bun, fiecare dată când ne lăsau să plecăm de la ore dacă nu ne simțeam bine, când ne-au corectat, când ne-au trimis cu forța la nu știu ce concurs, când ne-au explicat, când silabiseam, citeam alături de ei, când ne-au învățat lucruri noi, când au schimbat destine, când au adus sens în viețile noastre, când ne-au ajutat să ne gestionăm timpul mai bine, să nu mai fim atât de împrăștiați cum eram.

Mulțumiri din adâncul inimii pentru oricine ne-a ajutat să evoluăm, să trecem prin schimbări benefice, ne-a luat sub aripa protectoare.

Le début compte

Un début aussi dur que passionnant. Vous portez dans votre cœur un large éventail d’expériences, d’émotions, d’humeurs, de sensations. Beaucoup d'entre eux sont peut-être trop maladroitement rendus, exprimés, c'est comme ça maintenant. C'est une période de formation de compétences, de recherche, de découvertes, de révélations, d'apprentissage des erreurs et des échecs, des moments où vous testez davantage, où vous n'êtes pas convaincu de vouloir continuer ce que vous avez commencé. D'autres fois, nous savons qu'une nouvelle étape de la vie commence, que nous recherchons soit pour nous-mêmes, soit pour ceux qui nous entourent.

Quoi qu'il en soit, le début compte, imaginez un bon athlète, qui aurait participé à diverses compétitions et je ne sais quoi, y arriverait-il encore s'il n'avait pas de soutien, s'il n'avait pas le une chance pour trouver le coach selon son style d'apprentissage et ses besoins ? Non, absolument pas.

De la même manière, imaginons peut-être un nom de marque, aurait-il eu du succès, est-ce que tant de gens auraient acheté là-bas s'il n'y avait pas eu de soutien, de publicité, de promotions sur je ne sais combien de réseaux sociaux ? Non, bien sûr que non, le monde ne saurait même pas que cette marque existe.

Le début signifie le détachement de ce qui était avant. Cela peut être planifié ou non à l’avance, cela dépend de ce que nous voulons commencer. Si, par exemple, nous voulons nous inscrire à des cours de ballet, oui, nous pouvons planifier le début, même dans ce cas, ce n'est pas vraiment planifiable, si la monitrice ne revient pas du congé de maternité à la date fixée. Si nous sommes en congé maternité, l'accouchement ne peut pas être programmé, nous ne pouvons pas choisir le mois où nous allons accoucher, encore moins le jour, l'heure. Cela arrive momentanément. Ensuite, nous et l’enfant avons un début, un nouveau chemin que nous parcourirons ensemble. La façon dont nous voulons que l’enfant commence sa vie est importante. En tant que parents, nous pouvons choisir ce que nous voulons que l’enfant ait. Nous ne lui exprimons notre amour qu'en lui envoyant de l'argent et des colis de je ne sais quel jouet du pays dans lequel nous travaillons, mais pendant ce temps, un inconnu s'occupe de notre enfant ? Ne soyons pas surpris plus tard qu'il y ait des barrières, des contraintes entre nous et l'enfant. Le manque de proximité avec l'enfant et de communication avec lui a un impact sur son développement, car il ne se serait jamais senti désiré par lui. Il ne se souviendra que de ses parents biologiques, mais il ne les reconnaîtra pas comme parents au vrai sens du terme.

A l’opposé, il y a les parents qui choisissent de rester au pays. Demain donne naissance à des incertitudes, ce stress généré par les incertitudes, que nous imaginons nous-mêmes, se répercute sur l'enfant, si nous ne savons pas nous contrôler et le laisser faire ce qu'il veut. Ensuite, les parents deviennent irascibles, disent des bêtises, voire des bêtises, à l'enfant, à l'improviste. Nous accordons beaucoup d’attention à l’enfant dans la première partie de sa vie, car son esprit est comme une éponge. Absorbez tout, chaque mot, geste, ton de voix. À contrecœur, il s’appropriera ce début. Il prendra le relais, des humeurs, des pensées, des impressions, des attitudes. Ce serait dommage si cela se produisait. Il doit grandir magnifiquement à tous points de vue, car ses parents l'auraient fait passer par les meilleures écoles, par les meilleurs lycées, le collège tant rêvé et je ne sais où, ce serait en vain que il atteindrait la taille de 1,90, bien développé, athlétique et je ne sais pas comment, si à l'intérieur nous trouvons un mélange de traumatismes, gardés en nous, non réalisés dans le temps, non exprimés, non guéris. De l’extérieur, cela aurait l’air bien, mais à l’intérieur, on verrait qu’aucune âme n’a été mise dans sa croissance, car il lui manquerait certainement ce qui aurait le plus de valeur, la compassion et l’humanité. Quelle famille va-t-il retrouver à son tour ? Quelles générations résulteront de cette famille et ainsi de suite.

Il a besoin de la chaleur de l'âme, tout comme l'arbre, lorsque nous le plantons, en plus de l'arroser, nous veillons à ce qu'il pousse droit et épais, il a aussi besoin de la chaleur du soleil pour bien se développer dans tous les sens.

Parfois, le début peut signifier pratiquer un sport, faire du vélo, apprendre à cuisiner de nouvelles recettes, etc. Attention cependant, si vous choisissez d'apprendre quelque chose qui ne s'apprend pas simplement en regardant des vidéos YouTube et c'est tout, vous avez besoin d'instructeurs ou d'enseignants pour ce travail, essayez de chercher une personne qui a au moins la volonté minimale de vouloir comprenez votre désir d'acquérir cette compétence, votre motivation intrinsèque à devenir plus indépendante de ce point de vue, vos peurs, pour vous accompagner là où vous n'y parvenez pas tout à fait, pour surmonter cet obstacle ensemble. Sinon, vous souffrirez aussi, vous serez aussi rempli de frustrations, de nerfs que vous avez payés pour ce cours et le moniteur n'a pas de temps pour vous, il en a toujours d'autres, il les donne toujours la priorité contre vous, avec tout ce que vous avez aussi payé la même somme d'argent que les favorisés.

Ainsi que dans les classes scolaires, il existe la théorie des intelligences multiples selon laquelle il existe 9 types d'intelligence. Je ne sais pas pourquoi certains professeurs pensent encore que leurs élèves doivent être bons dans leur matière. S'il choisit de l'humilier publiquement devant la classe pour le peu qu'il connaît en mathématiques, alors il serait juste qu'après ce cours, il le finance, lui donne de l'argent pour aller à des séances de thérapie, pour guérir de sa peur. d'échec, d'anxiété entraînant des saignements de nez, des nausées, des étourdissements, des troubles du sommeil et du rythme cardiaque. S'il n'est pas bon en mathématiques, ce n'est absolument pas un problème, peut-être qu'il est plus expressif, meilleur en peinture, en percussions, en langues, en sport, dans d'autres matières. Il ne serait en aucun cas juste de lui dire qu'il ne peut rien faire, qu'il ne saurait et ne comprendrait pas de toute façon, que rien ne peut être fait pour lui et avec lui, que rien ne vaut rien dans la vie. et toutes sortes de scénarios comme celui-ci. Chaque homme est unique, il a ses propres qualités qu'il faut pratiquer, travailler, perfectionner. C'est ce que devraient faire les parents et les enseignants qui pensent depuis longtemps que s'il ne peut pas apprendre les mathématiques, il ne peut rien faire. Par curiosité, les diplômés de la faculté de mathématiques se sentent satisfaits après avoir terminé leurs études, combien finissent par enseigner les mathématiques alors que le chemin pour devenir ce qu'ils voulaient est semé d'obstacles à chaque étape, et que même les mérites et les connaissances n'ont plus d'importance ? Alors que sur une liste de 10 critères, il ne correspondait qu'à un seul, sinon il les avait tous et il n'a jamais été accepté ? Quel sens cela a-t-il de les forcer à suivre un chemin que même ceux qui aiment les mathématiques ne suivraient pas ? Laissez les enfants, les apprenants, les apprenants de tous types choisir leur propre chemin, peu importe ce qui leur convient ! Ne vous mettez pas à la place des autres en pensant que vous les connaissez mieux, que vous devinez intuitivement ce qu'ils veulent, ce à quoi ils aspirent. Les erreurs commises par vous-même sont beaucoup plus faciles à corriger que celles commises parce que d’autres vous ont conseillé de faire une erreur.

Cela dépend des cas, s'il est un enfant plus docile, il acceptera la situation et essaiera de la gérer, même s'il sera déprimé, pas en paix avec lui-même, plein de colère et accumulera des frustrations cachées. Mais si nous parlons d’une nature qui n’obéit pas, qui veut être indépendante dans ses propres décisions et préférences, alors nous risquons d’atteindre un taux croissant d’abandon scolaire. Il se demanderait pourquoi aller à ce cours d'info-mate, alors que de toute façon il ne se retrouve dans rien de ce qui y est discuté, rien ne s'applique à lui et ne lui convient pas. C’est pourquoi il est recommandé aux parents de comprendre leurs enfants et de les soutenir à chaque étape importante de la vie.

Même si je me suis concentré sur les aspects les moins agréables, ils font partie de la réalité de chaque début, après tout, le début est le plus compliqué. Chemin faisant, les choses deviennent plus simples, plus fluides, et tout devient une expérience bien plus digne d’être vécue, vécue et ressentie. Bien sûr, les personnes rencontrées à chaque étape de la vie d'un jeune ont leurs mérites.

Remercions donc nos parents qui nous ont soutenus autant qu'ils le pouvaient, jusqu'à un certain âge ils nous ont donné des opportunités, des vêtements, des accessoires, des gadgets et tout ça, ils nous ont nourris, à la fois avec de la nourriture et des sentiments positifs, qu'ils nous ont donnés une pilule, qu'ils ont pansé nos blessures après chaque chute, qu'ils ont soulagé notre dépression quand nous pensions que cela ne servait à rien, qu'ils ont eu la patience de nous étudier, de nous analyser et de nous dire ce qui nous conviendrait le mieux dans la plupart des situations, qu'ils ont marché à travers les parcs, les galeries d'art, les glaciers et les confiseries, qu'ils ont cultivé quelques goûts pour la musique et les beaux-arts, qu'ils nous ont donné les premières instructions, le premier manuel d'instruction de la vie.

Nous remercions également les éducateurs, professeurs et professeurs, car eux aussi ont passé une bonne partie du temps avec nous, et ils ont peut-être vécu ce que nous avons vécu, les émotions des examens n'étaient pas seulement les nôtres, elles étaient aussi les leurs. Nous apprécions chaque bonne pensée, chaque fois qu'ils nous laissent quitter la classe si nous ne nous sentons pas bien, quand ils nous corrigent, quand ils nous obligent à je ne sais quel concours, quand ils nous expliquent, quand nous épelons, lisons avec eux, quand ils nous ont appris de nouvelles choses, quand ils ont changé les destins, quand ils ont donné un sens à nos vies, quand ils nous ont aidés à mieux gérer notre temps, à ne plus être aussi dispersés que nous l'étions.

Merci du fond du cœur à tous ceux qui nous ont aidé à évoluer, à vivre des changements bénéfiques, à nous prendre sous leur aile protectrice.

Cecilia și soțul ei plănuiesc să se mute într-o casă nouă. Au tot căutat anunțuri pe internet de la agențiile imobiliare. În principiu, nu e complicat ce vor, un apartament cu trei camere, două băi, o sufragerie, două balcoane, din acelea descoperite, care să nu aibă pereți sau geamuri (pentru că Ceciliei îi place să stea la soare, să se bronzeze), o bucătărie, dar și un spațiu de depozitare a cutiilor cu pantofi. De la acest spațiu de depozitare pleacă majoritatea certurilor, soțul Ceciliei nu este de acord. Consideră că locul acelor cutii ar putea fi chiar pe balcon. În plus, spațiul de depozitare nu l-ar mai lăsa să-și facă o extensie a băii, cu un hamac. Practic omul își dorește o baie open space. 

Se uită ei ce se mai uită, căutând oferte, observă una destul de avantajoasă, apartament cu trei camere cum și-au dorit, însă nu în zona centrală a orașului, ci undeva mai pe la periferii, mai prin nord-vestul orașului. Locația nu prea va satisface nevoia de soare și de căldură a Ceciliei, dar ce să facem, nu le putem avea chiar pe toate, mai trebuie să mai și renunțăm la câteva dintre criteriile de selecție pe care și le-ar fi dorit pentru viitoarea lor locuință.

Merg pe la 9 dimineața, miercuri, să vorbească cu constructorii. Însă, încă de la intrare, Cecilia are o senzație stranie. Bărbatul o întreabă de ce nu ar fi bine să stea acolo. Ea începe cu o înșiruire de motive: că este departe de grădinița băiatului, de orele lui de pian, de primărie, de salonul de înfrumusețare pe care îl frecventează, de orice magazin de astă de unde și-ar putea face cumpărăturile.

Pentru toate acestea, soțul dă un răspuns foarte "inteligent":,, există mijloace de transport în comun". Cecilia nervoasă:,, Deci nu ai de gând să mă ajuți să mă deplasez dintr-un loc într-altul?".

Soțul Ceciliei din nou are o replică de ne întrebăm cât e de fidel și de dedicat ca soț: ,,Ai permis pentru toate categoriile, chiar nu vrei nici pe trotinetă să mergi, există taxiuri pe care le poți suna la orice oră din zi și din noapte." Cecilia și mai aprigă:,, Știi ceva, eu permisele mi le-am luat pentru mine, să îmi arăt mie că pot, ce vină am că în trafic am avut parte de tot felul de ciudați, așa ca tine, care vor cu tot dinadinsul să se izbească în mine? Mie mi-e frică de atâția participanți la trafic." Soțul îi zice, cu voce timidă:,, Bine, am să te ajut eu cu deplasările."

Lucrurile mai calmându-se pentru moment, cei doi merg să discute cu constructorii. Aceștia le oferă un plan al apartamentului, să poate vedea toate detaliile arhitecturale mai amănunțit. Soțul vede baia mai mică, pe care vrea el să și-o facă open space. Cecilia începe, cu o voce critică și moralizatoare: ,,Nu înțeleg de ce ai tu nevoie de baie open space? Unde ai mai văzut modelul ăsta de baie? La crâșmă?!!"

Bărbatul spune că o vrea pentru că el are idei inovatoare, nu conservatoare, să vadă lucrurile unilateral ca Cecilia, să vină toți pereții aranjați frumos, unul să nu vină înclinat mai la 95 de grade și că nevoia de perfecțiune a Ceciliei îl congestionează, îl blochează, simte că totul stagnează din cauza preferințelor ei tipicare. 

Cecilia se înroșește la față, tace, dar observă lucruri. Cecilia spune:,, Și mi se pare că lipsesc atât de multe lucruri, eu nu aș sta aici, e un spațiu gol."

Constructorii îi spun: ,,Este gol acum, pentru că nu sunt obiecte, abia dacă am reușit să zidim pereții, când vă veți muta aici, veți vedea că locuința va începe să prindă contur, o veți decora cum vă va plăcea, personaliza, și toate cele."

Cecilia discută cu soțul, vrea să îl convingă să mai amâne mutarea până când fiul ei va termina grădinița pentru că este un băiat foarte emotiv și orice schimbare majoră ar putea avea un impact neplăcut asupra performanțelor lui academice. 

Soțul nu este de acord, respinge propunerea Ceciliei și le promite constructorilor că se va muta de îndată ce apartamentul este construit, mobilat, tencuit. Acceptă însă ca spațiul de depozitare al cutiilor de pantofi să fie în baia open space.

Cecilia cedează, vede că oricum nu are cu cine să discute, mai are o ultimă rugăminte înainte de a se muta din apartamentul bunicilor, și anume: să fie atent cu toate cele 20 de tablouri de la bunicii ei, să nu le scape, să nu le ciobească rama când le scoate din mașină și le duce până în apartament. El promite că va avea grijă, că nu le va scăpa, zgâria, atinge de balustradă și așa mai departe.

Vine și ziua mutării, într-o vineri, nici nu l-a luat pe băiat de la grădiniță, busolă nu are în ghiozdan, nici hărți, nici aplicația ,,Hărți" instalată pe telefon, trebuie să ghicească unde se află noua locuință. Dacă nimerește acasă bine, dacă nu, doarme pe străzi.

Tablourile Ceciliei, săracele de ele, stau în portbagaj lângă două baxuri de apă Aqua Carpatica, o pungă plină de cutii de Cremșnit, , o altă pungă cu opt pachete de făină, un acvariu, nu știu câte cutii de șervețele, cârpe și toate cele.

Când le transportă, are grijă la fiecare treaptă pe care pășește, dar fiindcă are cinci într-o mână și cinci în cealaltă mână, zgârie rama unui tablou pe care l-a ținut în mâna dreaptă. Cecilia nu bănuiește ce s-a întâmplat până când soțul nu îl agață de un perete. Cecilia cu vederea ei agilă, ochi de vultur ce observă și cel mai mic defect la dioptria de +1,75, vede zgârietura. Îi spune bărbatului:,, Mâine vreau să mergi la magazinul chinezesc din piața mică și să cumperi o ramă nouă, dar tot aurie ca aceasta. Nu pot să mă uit la acest tablou, l-ai stricat cu neatenția ta!" Și, în fond, ce așa mare avere era? Era doar un tablou cu pisici blănoase. 

Soțul o întreabă:,, Dar nu se poate repara și cu lipici?" Cecilia enervată de asemenea inepție,, Nu, nu se poate repara și cu lipici. Este zgâriat, nu lipsește o bucată din ramă..."

Soțul reflectând afară la spusele Ceciliei:,, Femeie care nici ea nu știe ce vrea, nu vrea lipici, îi dau eu motive să vrea lipici." Și trece la fapte și mai vitejești, sparge acvariul din portbagaj. Cecilia vede tot de pe balcon, îi trimite un mesaj pe telefon să cumpere și un acvariu nou de la magazinul chinezesc și eventual pești noi de la pet shop, cât timp ea se chinuie să îi resusciteze pe toți cei care erau în acel acvariu, să îi pună la robinet, sub jetul de apă și într-o vază cu flori.

Ce să facem? Soțul Ceciliei trebuia să știe că ,,graba strică treaba".

Bauprojekt plus etwas Blödsinn

Cecilia und ihr Mann planen den Umzug in ein neues Haus. Sie durchsuchten das Internet ständig nach Anzeigen von Immobilienagenturen. Im Prinzip ist es nicht kompliziert, was sie wollen, eine Wohnung mit drei Zimmern, zwei Badezimmern, einem Wohnzimmer, zwei Balkonen, von solchen, die weder Wände noch Fenster haben (denn Cecilia sitzt gerne in der Sonne, um sich zu bräunen). eine Küche, aber auch ein Stauraum für Schuhkartons. Die meisten Auseinandersetzungen gehen von diesem Lagerraum aus, Cecilias Ehemann ist anderer Meinung. Er denkt, dass die Kisten direkt auf dem Balkon stehen könnten. Außerdem erlaubte ihm der Stauraum nicht, sein Badezimmer um eine Hängematte zu erweitern. Praktischerweise wünscht sich der Mensch ein offenes Badezimmer.

Sie schauen sich um, suchen nach Angeboten, entdecken ein recht vorteilhaftes, eine Dreizimmerwohnung, wie sie es sich gewünscht haben, allerdings nicht im Zentrum der Stadt, sondern irgendwo am Stadtrand, im Nordwesten der Stadt. Der Standort wird Cecilias Bedürfnis nach Sonne und Wärme nicht wirklich befriedigen, aber was können wir tun, wir können nicht alle haben, wir müssen trotzdem auf einige Auswahlkriterien verzichten, die sie sich für ihr zukünftiges Haus gewünscht hätten.

Sie werden am Mittwoch gegen 9 Uhr morgens losgehen, um mit den Bauherren zu sprechen. Doch schon beim Betreten hat Cecilia ein seltsames Gefühl. Der Mann fragt sie, warum es nicht gut wäre, dort zu bleiben. Sie beginnt mit einer Reihe von Gründen: Es sei weit entfernt vom Kindergarten des Jungen, von seinem Klavierunterricht, vom Rathaus, von dem Schönheitssalon, den er besucht, von irgendeinem Laden, in dem er seine Einkäufe erledigen könnte.

Auf all das gibt der Ehemann eine sehr „intelligente“ Antwort: „Es gibt öffentliche Verkehrsmittel.“ Cecilia nervös: „Du wirst mir also nicht helfen, von einem Ort zum anderen zu gelangen?“

Cecilias Mann hat wieder einen Satz, der uns wundern lässt, wie treu und engagiert er als Ehemann ist: „Du hast eine Genehmigung für alle Kategorien, du willst eigentlich nicht einmal einen Roller fahren, es gibt Taxis, die du jederzeit rufen kannst.“ Tageszeit und Nachts.“ Cecilia ist noch wilder: „Weißt du was, ich habe meinen Führerschein für mich selbst gemacht, um zu zeigen, dass ich es kann, was ist meine Schuld, dass ich im Verkehr alle möglichen Spinner hatte,“ Wer will wie du wirklich mit mir zusammenfahren? Ich habe Angst vor so vielen Verkehrsteilnehmern.“ Der Mann sagt ihr mit schüchterner Stimme: „Okay, ich helfe dir bei den Ausflügen.“

Als sich die Lage zunächst beruhigt, begeben sich die beiden zu einem Gespräch mit den Bauherren. Sie geben ihnen einen Grundriss der Wohnung, damit sie alle architektonischen Details genauer sehen können. Der Ehemann sieht das kleinere Badezimmer, das er zu einem offenen Raum machen möchte. Cecilia beginnt mit kritischer und moralisierender Stimme: „Ich verstehe nicht, warum Sie ein offenes Badezimmer brauchen?“ Wo haben Sie dieses Badezimmermodell schon einmal gesehen? In der Kneipe?!!"

Der Mann sagt, dass er sie will, weil er innovative Ideen hat, keine konservativen, die Dinge einseitig sehen wie Cecilia, alle Wände schön arrangiert haben, eine nicht um 95 Grad geneigt sein soll und dass Cecilias Bedürfnis nach Perfektion ihn überlastet, blockiert Sie hat das Gefühl, dass aufgrund ihrer typischen Vorlieben alles stagniert.

Cecilia errötet, schweigt, nimmt aber Dinge wahr. Cecilia sagt: „Und es scheint mir, dass so viele Dinge fehlen, ich würde nicht hier bleiben, es ist ein leerer Raum.“

Die Bauherren sagen ihm: „Es ist jetzt leer, weil es keine Gegenstände gibt, wir haben es kaum geschafft, die Wände zu bauen. Wenn Sie hierherziehen, werden Sie sehen, dass das Haus Gestalt annimmt, Sie werden es dekorieren, wie Sie möchten, anpassen.“ , und all das.“

Cecilia spricht mit ihrem Mann, sie möchte ihn davon überzeugen, den Umzug zu verschieben, bis ihr Sohn den Kindergarten beendet, da er ein sehr emotionaler Junge ist und jede größere Veränderung unangenehme Auswirkungen auf seine schulischen Leistungen haben könnte.

Der Ehemann ist damit nicht einverstanden, lehnt Cecilias Vorschlag ab und verspricht den Bauherren, dass er einziehen wird, sobald die Wohnung gebaut, möbliert, verputzt ist. Sie akzeptieren jedoch, dass sich der Stauraum für die Schuhkartons im offenen Badezimmer befindet.

Cecilia gibt nach, sie sieht, dass sie sowieso niemanden hat, mit dem sie reden kann, sie hat vor dem Auszug aus der Wohnung ihrer Großeltern noch eine letzte Bitte, nämlich: vorsichtig mit allen 20 Gemälden ihrer Großeltern umzugehen, sie nicht zu verlieren, anzuziehen Ich werde ihnen nicht den Körper beschädigen, wenn er sie aus dem Auto holt und in die Wohnung trägt. Er verspricht, dass er vorsichtig sein wird, dass er sie nicht fallen lässt, sie nicht zerkratzt, das Geländer berührt und so weiter.

Der Tag des Umzugs kommt, es ist ein Freitag, er hat den Jungen noch nicht einmal vom Kindergarten abgeholt, er hat keinen Kompass in seiner Tasche, keine Karten, noch die auf seinem Handy installierte „Maps“-App, er muss raten, wo Das neue Zuhause ist. Wenn es ihm zu Hause gut geht, wenn nicht, schläft er auf der Straße.

Cecilias Gemälde, die armen, liegen im Kofferraum neben zwei Wasserflaschen von Aqua Carpatica, einer Tüte voller Schachteln Cremșnit, einer weiteren Tüte mit acht Packungen Mehl, einem Aquarium, ich weiß nicht wie vielen Schachteln Servietten und Lumpen und das alles.

Während er sie trägt, ist er bei jedem Schritt vorsichtig, aber weil er fünf in der einen und fünf in der anderen Hand hat, zerkratzt er den Rahmen eines Gemäldes, das er in der rechten Hand hält. Cecilia ahnt nicht, was passiert ist, bis ihr Mann ihn an eine Wand nagelt. Cecilia mit ihrem agilen Sehvermögen, ihrem Adlerauge, das selbst den kleinsten Defekt bei +1,75 Dioptrien erkennt, sieht den Kratzer. Er sagt zu dem Mann: „Morgen möchte ich, dass du in den chinesischen Laden auf dem kleinen Markt gehst und einen neuen, aber immer noch goldenen Rahmen wie diesen kaufst.“ Ich kann mir dieses Gemälde nicht ansehen, du hast es durch deine Nachlässigkeit ruiniert!“ Und wirklich, was war das für ein Vermögen? Es war nur ein Gemälde von pelzigen Katzen.

Der Mann fragt sie: „Aber kann man das nicht mit Leim reparieren?“ 

Der Ehemann denkt draußen über Cecilias Worte nach: „Eine Frau, die auch nicht weiß, was sie will, will keinen Kleber, ich gebe ihr Gründe, warum sie Kleber will.“ Und er schreitet zu noch mutigeren Taten, bricht das Aquarium ein Der Kofferraum. Cecilia sieht alles vom Balkon aus, schickt ihr eine Nachricht am Telefon, um auch ein neues Aquarium im chinesischen Laden und möglicherweise neue Fische in der Zoohandlung zu kaufen, während sie darum kämpft, alle, die sich in diesem Aquarium befanden, wiederzubeleben und sie hineinzusetzen vom Fass, unter dem Wasserstrahl und in einer Blumenvase.

Was zu tun? Cecilias Ehemann hätte wissen müssen, dass „Eile den Job verdirbt“.

Începutul, pe cât este de greu, pe atât este de palpitant. Porți în inima ta o gamă largă de trăiri, emoții, stări, senzații. Multe dintre ele poate prea stângaci redate, exprimate, așa este și firesc acum. Este o perioadă a formării deprinderilor, a căutării, a descoperirilor, a revelațiilor, a învățării din greșeală și eșec, clipe în care mai mult testezi, nu ești convins că vrei să continui ce ai început. Alteori știm că începe o nouă etapă a vieții, pe care o căutăm fie noi înșine, fie cei din jur.

Oricum ar fi, începutul contează, închipuiți-vă un atlet bun, care ar fi participat la diverse concursuri și nu știu ce, mai ajungea acolo dacă nu avea susținere, dacă nu ar fi avut bafta de a găsi antrenorul potrivit stilului lui de a învăța și nevoilor lui? Nu, categoric nu.

La fel, poate ne imaginăm un nume de brand, ar mai fi avut succes, ar mai fi cumpărat atâta lume de acolo dacă nu avea susținere, publicitate, promovări pe nu știu câte canale de social media? Nu, bineînțeles că nu, lumea nici nu ar fi știut de existența acelui brand.

Începutul semnifică desprinderea de ce era înainte. Poate fi planificat sau neplanificat din timp, depinde ce vrem să începem. Dacă de exemplu vrem să ne înscriem la cursuri de balet, da, ne putem planifica începutul, nici atunci nu este chiar planificabil, dacă instructoarea nu se întoarce din concediu de maternitate până la data stabilită. Dacă ne aflăm noi în concediu de maternitate, nașterea nu poate fi programată, nu putem să ne alegem luna în care vom naște, cu atât mai mult ziua, ora. Se întâmplă pe moment. Atunci atât noi, cât și copilul avem parte de un început, un nou drum pe care vom merge împreună. Contează cum dorim să își înceapă viața copilul. În calitate de părinți, putem alege de ce vrem să aibă parte copilul. Ne exprimăm iubirea doar trimițându-i bani și colete cu nu știu ce jucărie din țara în care lucrăm, dar în timpul ăsta un străin are grijă de copilul nostru? Să nu ne surprindă mai târziu faptul că între noi și copil vor exista bariere, rețineri. Lipsa de apropiere de copil și de comunicare cu acesta are impact asupra dezvoltării lui, pentru că niciodată nu s-ar fi simțit dorit de către aceștia. Doar își va aminti de părinții lui biologici, însă nu îi va recunoaște ca părinți în adevăratul sens al cuvântului.

La polul opus, sunt părinții care aleg să rămână în țară. Ziua de mâine naște incertitudini, acest stres generat de incertitudinile, pe care singuri ni le închipuim, se revarsă asupra copilului, dacă nu știm să ne stăpânim și le lăsăm să facă ce vor. Atunci părinții devin irascibili, îi vorbesc aiurea, efectiv aiurea, copilului, din senin. Mare atenție ce îi oferim copilului în prima parte a prunciei, pentru că mintea lor este ca un burete. Absoarbe tot, fiecare cuvințel, gest, ton al vocii. Fără să își dorească, își va însuși acel început. Va prelua, stări, gânduri, impresii, atitudini. Ar fi păcat să se întâmple acest lucru. Trebuie să crească frumos din toate punctele de vedere, că degeaba l-ar fi purtat părinții prin cele mai bune școli, prin cele mai bune licee, facultatea mult visată și nu mai știu pe unde, degeaba ar ajunge înalt de 1,90, bine dezvoltat, atletic și mai nu știu cum, dacă la interior găsim un amestec de traume, ținute în sine, neconștientizate la timp, neexprimate, nevindecate. La exterior ar arăta bine, la interior însă s-ar vedea că nu s-a pus suflet în creșterea lui, pentru că i-ar lipsi fix ce ar fi mai de preț, compasiunea și omenia. Ce familie va mai întemeia și el la rândul lui? Ce generații vor rezulta din acea familie și tot așa. 

Are nevoie de căldură sufletească, la fel cum și copacul, când îl plantăm, pe lângă faptul că îl udăm, avem grijă să crească drept și gros, are nevoie și de căldura soarelui pentru a se dezvolta bine din toate punctele de vedere.

Uneori începutul mai poate să însemne că ne apucăm de un sport, mersul pe bicicletă, învățăm să gătim rețete noi și așa mai departe. Mare atenție însă, dacă vă alegeți să învățați ceva ce nu se poate învăța doar privind videoclipuri pe YouTube și atât, vă trebuie instructori sau profesori pentru treaba respectivă, încercați să căutați o persoană care măcar să aibă minimumul de voință să vrea să vă înțeleagă dorința de a deprinde acea abilitate, motivația voastră intrinsecă de a deveni mai independenți din acel punct de vedere, temerile voastre, să vă sprijine acolo unde nu prea vă descurcați, să depășiți împreună piedică respectivă. În caz contrar, tot voi veți avea de suferit, tot voi vă veți umple de frustrări, de nervi că ați plătit pentru acel curs și instructorul nu are timp pentru voi, mereu îi are pe alții, mereu îi prioritizează în defavoarea voastră, cu toate că și voi ați plătit aceeași sumă de bani ca cei favorizați.

La fel și la orele care se țin la școală, există teoria inteligențelor multiple conform căreia ar exista 9 tipuri de inteligență. Nu știu de ce unii profesori încă mai cred că elevii lor trebuie obligatoriu să fie buni la obiectul lor. Dacă alege să îl umilească public în fața clasei pentru cât de puțină matematică știe, atunci corect ar fi ca tot el, după ora respectivă, să îl finanțeze, să îi dea bani să poată merge la ședințe de terapie, să se vindece de teama de eșec, anxietate dătătoare de sângerări nazale, greață, amețeli, tulburări de somn și de ritm cardiac. Dacă nu este bun la matematică, nu este absolut nicio problemă, poate este o fire mai expresivă, mai bună la pictură, la instrumente de percuție, la limbi, la sport, la alte materii. Nicidecum nu ar fi corect să îi punem eticheta că nu poate să facă nimic, că oricum nu ar ști și nu ar înțelege, că nu se mai poate face nimic pentru el și cu el, că nu va ajunge nimic în viață și tot felul de scenarii de genul acesta. Orice om este unic, are propriile lui calități ce trebuie exersate, lucrate, cizelate. Asta ar trebui să facă părinții și profesorii care au această gândire învechită cum că dacă nu poate să învețe matematică, atunci nu poate să facă nimic. De curiozitate, absolvenții facultății de matematică se simt mulțumiți după ce o termină, câți chiar ajung să profeseze cu matematică când calea spre a deveni ce și-au dorit este presărată cu piedici la tot pasul și nici meritele și cunoașterea nu mai contează? Când dintr-o listă de 10 criterii, nu a corespuns doar unuia, în rest le avea pe toate și nu a mai fost primit? Ce sens are să le impunem să meargă pe o cale pe care nu ar mai merge nici cei ce iubesc matematica? Lăsați copiii, cursanții, învățăceii de toate felurile să își aleagă singuri calea, oricât de mult sau oricât de puțin li s-ar potrivi! Nu vă puneți în pielea altor persoane crezând că le cunoașteți mai bine, că intuiți ce își doresc, spre ce aspiră. Greșelile făcute pe cont propriu sunt mult mai simplu de corectat, decât cele făcute că te-au sfătuit alții să greșești. 

Depinde de la caz la caz, dacă e un copil mai docil va acceptat situația și va încerca să îi facă față, cu toate că va fi depresiv, neîmpăcat cu el însuși, plin de furie și va acumula frustrări ascunse. Dacă vorbim însă de o fire mai care nu se supune, care vrea să fie independentă în propriile decizii și preferințe, atunci riscăm să ajungem la o rată tot mai mare a abandonului școlar. Ar considera că de ce să mai meargă la acea clasă de mate-info, când oricum nu se regăsește în nimic din ce se discută acolo, mai nimic nu i se aplică și nu i se potrivește. De aceea, se recomandă ca părinții să își înțeleagă copiii și să i susțină în fiecare etapă mai importantă a vieții.

Chiar dacă m-am axat pe aspecte mai puțin plăcute, ele fac parte din realitatea fiecărui început, la urma urmei, începutul este cel mai complicat. Pe parcurs, lucrurile se mai simplifică, se mai fluidizează, și totul devine o experiență mult mai demnă de a fi trăită, experimentată și simțită. Bineînțeles că persoanele întâlnite în fiecare etapă a vieții oricărei persoane tinere au și ele meritele lor.

Să le mulțumim așadar, părinților noștri care ne-au oferit sprijin atât cât s-a putut, până la o anumită vârstă ne-au oferit posibilități, haine, accesorii, gadget-uri și toate acelea, ne-au hrănit, atât cu mâncare, cât și cu sentimente pozitive, că ne-au dat o pastilă, că ne-au bandajat rănile după fiecare căzătură, că ne alinau depresia când credeam că nu mai are rost, că au avut răbdarea să ne studieze, să ne analizeze și să ne spună ce ni s-ar potrivi mai mult în majoritatea situațiilor, că ne-au plimbat prin parcuri, pe la galerii de artă, gelaterii și cofetării, că ne-au cultivat niște gusturi în materie de muzică și arte plastice, că ne-au dat primele instrucțiuni, primul manual de utilizare al vieții.

Le mulțumim și educatorilor, învățătorilor și profesorilor, că și ei au petrecut o bună parte a timpului alături de noi, și ei poate au trăit ce trăiam și noi, emoțiile examenelor nu erau doar ale noastre, erau și ale lor. Apreciem fiecare gând bun, fiecare dată când ne lăsau să plecăm de la ore dacă nu ne simțeam bine, când ne-au corectat, când ne-au trimis cu forța la nu știu ce concurs, când ne-au explicat, când silabiseam, citeam alături de ei, când ne-au învățat lucruri noi, când au schimbat destine, când au adus sens în viețile noastre, când ne-au ajutat să ne gestionăm timpul mai bine, să nu mai fim atât de împrăștiați cum eram.

Mulțumiri din adâncul inimii pentru oricine ne-a ajutat să evoluăm, să trecem prin schimbări benefice, ne-a luat sub aripa protectoare.

Başlangıç önemli

Başlangıç, heyecan verici olduğu kadar zor da. Kalbinizde çok çeşitli deneyimler, duygular, ruh halleri ve hisler taşıyorsunuz. Birçoğu belki de çok beceriksizce aktarılıyor, ifade ediliyor; şu anda durum böyle. Beceri oluşturma, arama, keşifler, keşifler, hatalardan ve başarısızlıklardan ders alma, daha çok test ettiğiniz, başladığınız şeye devam etmek istediğinize ikna olmadığınız bir dönemdir. Bazen de ya kendimizde ya da çevremizde aradığımız yeni bir yaşam evresinin başladığını biliriz.

Her ne olursa olsun, başlangıç önemlidir, çeşitli yarışmalara katılmış ve ne olduğunu bilmiyorum iyi bir sporcu hayal edin, desteği olmasaydı, desteği olmasaydı yine de oraya ulaşır mıydı? Öğrenme stiline ve ihtiyaçlarına göre koç bulma şansınız var mı? Kesinlikle değil.

Aynı şekilde belki bir marka hayal ediyoruz, başarılı olur muydu, destekleri, reklamları, tanıtımları olmasa bu kadar kişi oradan alışveriş yapar mıydı bilmem kaç sosyal medya kanalı? Hayır elbette hayır, dünyanın bu markanın varlığından haberi bile olmayacaktı.

Başlangıç, daha önce olandan kopmayı ifade eder. Önceden planlanmış veya planlanmamış olabilir; bu, neye başlamak istediğimize bağlıdır. Mesela bale derslerine kaydolmak istiyorsak evet başlangıcı planlayabiliriz, o zaman bile eğitmen belirlenen tarihe kadar doğum izninden dönmezse bu pek planlanamaz. Doğum iznindeysek doğum planlanamıyor, bırakın gününü, saatini, doğum yapacağımız ayı bile seçemiyoruz. Bir anda oluyor. O zaman hem bizim hem de çocuğun bir başlangıcı, birlikte yürüyeceğimiz yeni bir yolu olur. Çocuğun hayata nasıl başlamasını istediğimiz önemlidir. Ebeveyn olarak çocuğun neye sahip olmasını istediğimizi biz seçebiliriz. Sevgimizi sadece ona para ve paketler göndererek ifade ediyoruz. Çalıştığımız ülkeden hangi oyuncağı bilmiyorum ama bu arada çocuğumuza bir yabancı mı bakıyor? Sonradan çocukla aramızda engeller, kısıtlamalar çıkacak diye şaşırmayalım. Çocuğa yakınlık ve iletişim eksikliği onun gelişimini etkiler çünkü asla onlar tarafından istenildiğini hissetmezdi. Yalnızca biyolojik ebeveynlerini hatırlayacak, ancak onları kelimenin tam anlamıyla ebeveyn olarak tanımayacaktır.

Diğer kutupta ise ülkede kalmayı seçen ebeveynler var. Yarın belirsizlikleri doğurur, kendimizi zannettiğimiz belirsizliklerin yarattığı bu stres, eğer kendimizi kontrol etmeyi bilmezsek ve onların istediklerini yapmasına izin vermezsek çocuğa da yansır. Daha sonra ebeveynler çabuk sinirlenir, çocukla birdenbire saçma sapan, aslında saçma sapan konuşurlar. Bebeklik döneminin ilk döneminde çocuğa çok dikkat ederiz çünkü onun zihni sünger gibidir. Her şeyi, her kelimeyi, hareketi, ses tonunu özümseyin. İstemeden de olsa bu başlangıcı kendine mal edecektir. Ruh hallerini, düşünceleri, izlenimleri, tutumları ele geçirecek. Eğer bu gerçekleşirse çok yazık olur. Her açıdan çok güzel büyümeli çünkü ailesi onu en iyi okullara, en iyi liselere, en çok hayalini kurduğu üniversiteye götürürdü ve bilmiyorum nereye, bu boşuna olurdu. 1.90 boyuna ulaşırdı, iyi gelişmişti, atletikti ve eğer içimizde kendimizde saklanan, zamanla farkına varılmayan, ifade edilmeyen, iyileşmeyen travmaların bir karışımını bulursak nasıl olur bilmiyorum. Dışarıdan güzel görünürdü, ama içeriden hiçbir ruhun onun gelişimine dahil edilmediği görülecekti, çünkü kesinlikle en değerli olan şeyden, şefkatten ve insanlıktan yoksun kalacaktı. Sırayla hangi aileyi bulacak? Bu aileden hangi nesillerin çıkacağı vb.

Tıpkı ağaç gibi ruhun sıcaklığına ihtiyacı var, onu diktiğimizde sulamanın yanı sıra düz ve kalın büyümesini sağlıyoruz, her yönden iyi gelişmesi için güneşin sıcaklığına da ihtiyacı var.

Bazen başlangıç; spor yapmak, bisiklete binmek, yeni tarifler yapmayı öğrenmek vb. anlamına gelebilir. Ancak dikkatli olun, yalnızca YouTube'daki videoları izleyerek öğrenilemeyecek bir şeyi öğrenmeyi seçerseniz ve bu iş için eğitmenlere veya öğretmenlere ihtiyacınız varsa, en azından minimum düzeyde öğrenmeye istekli olan birini aramaya çalışın. o beceriyi öğrenme arzunuzu, o açıdan daha bağımsız olmaya yönelik içsel motivasyonunuzu, korkularınızı anlamak, tam beceremediğiniz yerde size destek olmak, o engeli birlikte aşmak. Aksi halde siz de acı çekersiniz, o kursa para ödediğiniz için de hayal kırıklıklarıyla, sinirlerle dolarsınız ve eğitmenin size ayıracak zamanı yoktur, her zaman başkaları vardır, sizin de ödediğiniz onca parayla, hep size karşı onları önceliklendirir. tercih edilenlerle aynı miktarda para.

Okul derslerinde olduğu gibi 9 zeka türünün var olduğunu öne süren çoklu zeka teorisi de vardır. Neden bazı öğretmenlerin hâlâ öğrencilerinin konularında iyi olması gerektiğini düşündüklerini bilmiyorum. Eğer az matematik bildiği için onu sınıfın önünde herkesin önünde küçük düşürmeyi seçerse, o dersten sonra onu finanse etmek, terapi seanslarına gitmesi için ona para vermek, korkusunu iyileştirmek onun için adil olacaktır. başarısızlık, burun kanamasına yol açan kaygı, mide bulantısı, baş dönmesi, uyku ve kalp ritmi bozuklukları. Eğer matematikte iyi değilse, bu kesinlikle sorun değil; belki kendini daha iyi ifade edebiliyor, resim yapmada, perküsyonda, dillerde, sporda ve diğer konularda daha iyi. Ona hiçbir şey yapamaz, zaten bilmez ve anlamaz, kendisi için ve onunla hiçbir şey yapılamaz, hayatta hiçbir şeyin bir anlamı olmaz diye etiketlemek kesinlikle doğru olmaz. ve bunun gibi her türlü senaryo. Her insan benzersizdir; uygulanması, üzerinde çalışılması ve geliştirilmesi gereken kendine has nitelikleri vardır. Eğer matematik öğrenemezse hiçbir şey yapamaz diye modası geçmiş bir düşünceye sahip olan ebeveynlerin ve öğretmenlerin yapması gereken şey budur. Meraktan soruyorum, matematik fakültesi mezunları mezun olduktan sonra tatmin oluyorlar, kaç tanesi istedikleri şeye giden yolda her adımda engellerle doluyken ve hatta liyakat ve bilginin artık hiçbir önemi kalmamışken matematik öğretmeye başlıyor? 10 kriterden oluşan listeden sadece bir tanesine uymadı, yoksa hepsine sahipti ve asla kabul edilmedi mi? Matematiği sevenlerin bile gidemeyeceği bir yola onları zorlamanın ne anlamı var? Bırakın çocuklar, öğrenciler, her türden öğrenci, kendilerine ne kadar çok ya da az uygun olursa olsun, kendi yollarını seçsinler! Onları daha iyi tanıdığınızı, ne istediklerini, neyi arzuladıklarını sezdiğinizi düşünerek kendinizi başkalarının yerine koymayın. Kendi başınıza yaptığınız hataları düzeltmek, başkaları size hata yapmanızı tavsiye ettiği için yapılan hataları düzeltmekten çok daha kolaydır.

Duruma göre değişir, eğer daha uysal bir çocuksa, depresif olmasına, kendisiyle barışık olmamasına, öfke dolu olmasına ve gizli hayal kırıklıkları biriktirmesine rağmen durumu kabullenecek ve onunla baş etmeye çalışacaktır. Ama eğer itaat etmeyen, kendi kararlarında ve tercihlerinde bağımsız olmak isteyen bir doğadan bahsediyorsak, o zaman giderek artan okul terk oranlarına ulaşma riskiyle karşı karşıya kalıyoruz. Orada konuşulan hiçbir şeyde bulunmuyorken, o arkadaş-bilgi dersine niye gideyim, hiçbir şeyin ona uymadığını ve ona uymadığını düşünürdü. Bu nedenle ebeveynlerin çocuklarını anlamaları ve onları hayatın her önemli aşamasında desteklemeleri tavsiye edilir.

Daha az hoş yönlere odaklanmış olsam da bunlar her başlangıcın gerçekliğinin bir parçasıdır, sonuçta başlangıç en karmaşık olanıdır. Bu süreçte her şey daha basit, daha akıcı hale geliyor ve her şey çok daha yaşanmaya, deneyimlenmeye, hissedilmeye değer bir deneyime dönüşüyor. Her gencin yaşamının her aşamasında karşılaştığı kişilerin elbette kendine has güzellikleri vardır.

O halde bize ellerinden geldiğince destek olan, belli bir yaşa kadar bize imkanlar veren, kıyafet, aksesuar, alet edevat falan veren, bizi hem yemekle besleyen, hem de olumlu duygularla besleyen anne ve babalarımıza teşekkür edelim. bir hap, her düşüşten sonra yaralarımızı sardıklarını, faydasız olduğunu düşündüğümüzde depresyonumuzu hafiflettiklerini, bizi inceleyecek, analiz edecek ve çoğu durumda bize neyin daha iyi geleceğini söyleyecek sabıra sahip olduklarını, yürüdüklerini parklardan, sanat galerilerine, dondurmacılardan, şekerlemecilere, müzik ve güzel tatlar edindirdiklerini, bize ilk talimatları, hayatın ilk kullanım kılavuzunu verdiklerini.

Eğitimcilere, öğretmenlere, profesörlere de teşekkür ediyoruz, çünkü onlar da zamanlarının büyük bir kısmını bizimle geçirdiler, bizim yaşadıklarımızı onlar da yaşamış olabilir, sınav duyguları sadece bizim değil, onların da duygularıydı. Her iyi düşünceyi takdir ediyoruz, kendimizi iyi hissetmediğimizde sınıftan ayrılmamıza izin verdiklerinde, bizi düzelttiklerinde, bizi zorladıklarında Bilmiyorum hangi rekabeti, bize açıkladıklarında, ne zaman hecelediğimizi, okuduğumuzu bize yeni şeyler öğrettiklerinde, kaderlerimizi değiştirdiklerinde, hayatımıza anlam kattıklarında, zamanımızı daha iyi yönetmemize, bu kadar dağınık olmayı bırakmamıza yardımcı olduklarında onlarla birlikteydik.

Gelişmemize, faydalı değişimler geçirmemize yardımcı olan, bizi koruyucu kanatları altına alan herkese kalbimizin derinliklerinden teşekkür ederiz.

Doamnelor și domnilor, suntem astăzi organizatorii unui eveniment spectaculos, ne-am dat întâlnire toată lumea în Ulaanbaatar, cel mai frumos oraș al Mongoliei, ce și-a propus ca în acest an să găzduiască un campionat un pic cam ieșit din tipare, este vorba despre campionatul international de strănutat. S-au adunat concurenți din toate colțurile lumii pentru a arăta că pot, că au talent și știu cum să-l mai și folosească. Fără să mai așteptăm, să începem!

Concurenta cu numărul 1 se pregătește să strănute, face exerciții de inspir-expir, inspir-expir și strănută! Mămulică... da' ce strănut, s-a auzit până la jumătatea stadionului. Bravo!

Concurenta cu numărul 2 a tras pe nas piper din solnița cu capac auriu, îi curg lacrimile, presimt că va fi ceva extrem de melodios. Și strănută...! A strănutat atât de tare, că nici nu s-a auzit... până și pisicile strănută mai tare...mai trebuie exersat...

Concurentul cu numărul 3 mai este și scafandru profesionist, știe și cât timp să își țină respirația pentru a strănuta perfect. Ne pregătim să îl ascultăm. Se desfășoară. Și acesta este un strănut genial. Foarte bine! S-a auzit până și în câmpiile vecine Mongoliei...

Concurentul cu numărul 4 susține că are strănutatul în sânge. De mic copil strănuta de la ambrozie și pomi fructiferi, iar în timp a devenit expert. Acum strănută și el. Ce strănut și de această dată...l-a detectat un satelit ce oferă internet pe planeta Pământ.

Deja facem progrese!

Concurenta cu numărul 5 are studii de specialitate în așa ceva. S-a antrenat și pe cont propriu strănutând la nunți, petreceri în aer liber, zile de naștere, de Anul Nou cu prietenii și așa mai departe... Începe, se pregătește, strănută...10 perfect! De această dată, l-a recepționat un satelit de pe lună. Povestea astrofizică a lui Morgan Freeman cu moleculele de oxigen ce împiedică propagarea sunetelor în Univers nu prea are sens în cazul acestei competiții. 

Concurenții următori au reușit să ne impresioneze chiar mai mult privind intensitatea sunetelor produse. Au fost persoane care au strănutat atât de tare, încât sunetul a fost recepționat și de sateliți de pe Venus și Mercur. Asemenea profesioniști ne-ar putea încânta doar o dată în viață cu rezultatul muncii lor asidue.

Din 1000 de participanți ascultați și evaluați, doar unul a obținut premiul cel mare și anume, atât o locuință lacustră în Maldive, cât și un epilator de ultimă generație. Câștigătorul este norvegian de origine și o sursă de inspirație pentru toți cei ce plănuiesc să participe și să se antreneze pentru un asemenea campionat! Felicitări!

Aivastanut mestaruus

Hyvät naiset ja herrat, olemme tänään näyttävän tapahtuman järjestäjiä, tapasimme kaikki Ulaanbaatarissa, Mongolian kauneimmassa kaupungissa, joka on päättänyt isännöidä tänä vuonna mestaruuden hieman poikkeavaa, kyse on kansainvälisestä aivastusta. mestaruus. Kilpailijat ympäri maailmaa kokoontuivat osoittamaan, että he voivat, että heillä on lahjakkuutta ja osaavat käyttää sitä. Sen enempää puhumatta, aloitetaan!

Kilpailija #1 valmistautuu aivastamaan, hengittää sisään, hengittää sisään, hengittää sisään ja aivastaa! Mamulica... kyllä, mikä aivastus, se kuului stadionin puolivälissä. Bravo!

Kilpailija numero 2 haisteli pippuria kultakorkisesta suolasirottimesta, kyyneleet valuivat hänen nenänsä pitkin, minulla on tunne, että siitä tulee jotain erittäin melodista. Ja aivastaa...! Hän aivastasi niin lujaa, ettet edes kuullut sitä... kissatkin aivastavat kovemmin... täytyy vielä harjoitella...

Kilpailija numero 3 on myös ammattisukeltaja ja tietää kuinka kauan pitää hengitystään aivastaakseen täydellisesti. Valmistaudumme kuuntelemaan häntä. Se avautuu. Ja tämä on loistava aivastus. Oikein hyvä! Se kuultiin jopa Mongolian naapuritasangoilla...

Kilpailija #4 väittää, että hänellä on aivasteluja veressä. Pienenä hän aivastai tuoksukusta ja hedelmäpuista, ja ajan myötä hänestä tuli asiantuntija. Nyt hän myös aivastaa. Mikä aivastelu tälläkin kertaa... sen havaitsi satelliitti, joka tarjoaa Internetin maapallolla.

Olemme jo edistymässä!

Kilpailussa numero 5 on erikoisopintoja sellaiseen asiaan. Hän harjoitteli myös yksin aivastamalla häissä, ulkona juhlissa, syntymäpäivillä, uudenvuodenaatossa ystävien kanssa ja niin edelleen... Aloittaa, valmistautuu, aivastaa...täydellinen 10! Tällä kertaa satelliitti vastaanotti sen Kuusta. Morgan Freemanin astrofysikaalisessa tarinassa happimolekyylien kanssa, jotka estävät äänien leviämisen maailmankaikkeudessa, ei ole tässä kilpailussa oikeastaan mitään järkeä.

Seuraavat kilpailijat onnistuivat vakuuttamaan meihin vieläkin enemmän tuotetun äänen voimakkuudella. Oli ihmisiä, jotka aivastivat niin kovaa, että äänen vastaanottivat myös Venuksen ja Merkuriuksen satelliitit. Tällaiset ammattilaiset voivat miellyttää meitä vain kerran elämässään kovan työnsä tuloksella.

1000 kuunnellusta ja arvioidusta osallistujasta vain yksi voitti pääpalkinnon, nimittäin sekä järvitalon Malediiveilla että huippuluokan epilaattorin. Voittaja on alkuperältään norjalainen ja inspiraation lähde kaikille osallistuvansa ja harjoittelemaansa mestaruuteen suunnitteleville! Onnittelut!

Astăzi vom discuta despre un obiect special, un obiect drag nouă, celor ce încă mai ținem lucruri depozitate prin podul casei, mai exact o pălărie de fetru. Pălărie bavareză, pălărie cu o importanță istorică de necontestat, a prins cinci botezuri, două absolviri, mai multe nunți și cam atât. Pălărie pe care mai multe generații doar au avut-o, dar de purtat, nu cred că au purtat-o, nu mai este purtabilă demult. După cum am menționat adineaori, este din fetru, este albastră (un albastru electric sau albastru regal) și are o pană atașată în partea laterală.

Străbunica Ceciliei a insistat să fie păstrată în cele mai bune condiții cu putință. Lucru care s-a și întâmplat, doar că trecerea timpului și-a spus cuvântul, nu mai este ce obișnuia să fie, nu se mai așează cum se așeza cândva. Nici nuanța de albastru nu mai este cine știe ce vibrantă, a rămas mai mult ceva ponosit, vechi, prăfuit. Ar fi foarte bună pentru ideile de îmbrăcăminte vintage, dar în rest, o ține de frumoasă, doar pentru colecție.

Nu mică i-a fost mirarea Ceciliei să constate că pălăria, descrisă atât de poetic până acum, ascunde un mare defect, mai precis, adăpostește o familie de molii. Deci ca să ne înțelegem, când cineva moștenește o pălărie, nu o ia doar pe ea, ci și moliile aferente.

În pălărie ar locui o familie. Familie?, atât de numeroasă?, dinastie poate, are și rege și monarh și cam tot ce îi trebuie să fie o monarhie în toată regula. Dar cum se poate una ca asta? De cât timp nu a stat la naftalină?,de când nu s-a mai folosit Pronto pentru alungarea dăunătorilor? Cecilia înfuriată și îngândurată își pune aceste întrebări în mod constant. Oare cum cu toată aparenta grijă pe care fiecare a avut-o, pălăria ajunge să se dezintegreze în ritmul acesta. Dacă străbunica respectivă ar ști și ar trăi, s-ar enerva extrem de tare. Cecilia stă și stă, se gândește la o soluție pentru a-i reda gloria de altă dată. 

A găsit, știe ce să facă, va da cu o soluție care le va ucide, după ce vor muri, va lua și va decupa partea de material care se vrea a fi înlăturată.

Procedează după cum am descris. Doar că jucându-se și adâncind tot mai mult partea decupată, ajunge cu foarfecele de partea cealaltă a materialului. Oameni buni, patru generații câte ați avut-o, așa știți să aveți grijă de un bun pe care cineva vi l-a lăsat? Nu vi l-a dat să plaseze o responsabilitate pe umerii voștri, vi l-a dat pentru că a considerat că ar fi frumos să aveți și voi ceva ce ei i-a plăcut destul de mult. Chiar ați depășit orice limită a neseriozității! Înțelegem că nu prea vă pasă de pălăria în sine, dar nu vă pasă nici de străbunica care v-a încredințat-o?

Cecilia se apucă să coase folosind ață de o culoare similară celei pe care pălăria ar fi avut-o inițial. Ce rost mai are? Sinonimie perfectă nu există, nici în culori, nici în cuvinte, din păcate culoarea era unică, era de neînlocuit. Cecilia, la dioptria ei de +1,75 crede că era aceeași culoare. Nu știm ce să mai spunem... intenția a fost bună...de ,,a-i reda gloria de altă dată", însă din prea mult exces de zel, rezultatul a fost un pic pe lângă. Cecilia apreciem grija pe care i-ai purtat-o, ai dezinfectat-o, curățat-o, îngrijit-o, ceea ce este mereu de apreciat, însă de nu te-ai fi distrat atât, decupând, foarte bine mai era. Este întotdeauna recomandabil să existe echilibru în toate. De ce este bine să ne dozăm acțiunile, deciziile? Pentru că, să spunem că mergem cu mașina și trebuie să virăm, avem curbă în față, trebuie să dozăm viteza (pentru că prea multă ar putea să ne scoată de pe carosabil, să ne abată de la drumul nostru), dorința cu care ne dorim să trecem de acea curbă, nu contează în cât timp s-ar întâmpla, cât de rapid, ce expert, ce nu știu ce.. contează cât de armonios și cât de sigur știm să trecem prin toate. Nu ne aplaudă nimeni, suntem doar noi cu noi înșine, și nici nu ne trebuie aplauze. 

Tot așa și în cazul de față, pălăria moștenită putea rămâne intactă, nu ar mai fi necesitat intervenții, reparații, redecorări, retușări, dacă draga noastră Cecilia nu își dorea cu atât ardoare să o îmbunătățească în întregime. Demn de luat în considerare este și faptul că lucrurile de multe ori nu necesită o schimbare radicală ca să funcționeze, doar parțială sau doar un sfert ar ajuta la fel de mult.

Cecilia...Cecilia ...ori nu ai avut mână sigură, ori ți-a păsat prea mult de pălărie.

Arv

I dag vil vi diskutere en speciel genstand, en genstand, der er kær for os, dem af os, der stadig opbevarer ting på loftet i huset, mere præcist en filthat. Bayersk hat, hat af ubestridelig historisk betydning, fangede fem dåb, to dimissioner, flere bryllupper og det er det hele. Hat som flere generationer kun havde, men at have på, det tror jeg ikke de har haft på, den er ikke længere at bære for længe siden. Som jeg nævnte tidligere, er den filt, den er blå (en elektrisk blå eller kongeblå), og den har en fjer fastgjort til siden.

Cecilias insisterede på, at hun skulle holdes under de bedst mulige forhold. Noget der skete, kun tidens gang har sagt, det er ikke længere som det plejede at være, det sidder ikke længere som det plejer. Selv den blå nuance er ikke længere levende, den er mere lurvet, gammel, støvet. Det ville være fantastisk til vintage outfit-ideer, men ellers hold det smukt, bare til samlingen.

Det var ikke en lille overraskelse for Cecilia at opdage, at hatten, der er beskrevet så poetisk indtil videre, skjuler en stor defekt, nærmere bestemt huser den en mølfamilie. Så lad os se det i øjnene, når nogen arver en hat, får de ikke bare hatten, de får også møl til den.

En familie ville leve i hatten. Familie?, så mange?, dynasti måske, det har også en konge og en monark og stort set alt, hvad det behøver for at være et fuldgyldigt monarki. Men hvordan kan man sådan her? Hvor længe har han været ude af mølkugler?, siden hvornår er Pronto blevet brugt til skadedyrsbekæmpelse? En vred og grublende Cecilia stiller sig selv disse spørgsmål konstant. Hvordan med al den tilsyneladende omhu, som alle har taget, ender hatten med at gå i opløsning i denne hastighed. Hvis den oldemor vidste og var i live, ville hun være ekstremt vred. Cecilia sidder og sidder og tænker på en løsning for at genoprette sin herlighed en anden gang.

Han fandt det, han ved, hvad han skal gøre, han vil komme med en løsning, der vil dræbe dem, efter at de dør, vil han tage og skære den del af materialet ud, der vil fjernes.

Fortsæt som jeg har beskrevet. Kun ved at lege og uddybe den afskårne del mere og mere, når han den anden side af materialet med saksen. Gode mennesker, I har haft det i fire generationer, hvordan ved I, hvordan man tager sig af et aktiv, nogen efterlod jer? Hun gav dig det ikke at lægge et ansvar på dine skuldre, hun gav det til dig, fordi hun syntes, det ville være rart for dig at have noget, hun godt kunne lide. Du krydsede virkelig grænsen for letsindighed! Vi forstår godt, at du er ligeglad med selve hatten, men er du ikke også ligeglad med den oldemor, der har betroet dig den?

Cecilia begyndte at sy med tråd af samme farve som hatten oprindeligt ville have været. Hvad er pointen? Perfekt synonymi findes ikke, hverken i farver eller i ord, desværre var farven unik, den var uerstattelig. Cecilia, ved sin dioptri på +1,75 tror, at det var den samme farve. Vi ved ikke, hvad vi ellers skal sige... intentionen var god... at "give sin ære tilbage en anden gang", men på grund af for meget overdreven iver blev resultatet lidt af. Cecilia, vi sætter pris på pleje du du havde den på, desinficeret den, renset den, passet den, hvilket altid er værdsat, men hvis du ikke havde haft det så sjovt med at klippe den ud, var den stadig meget god. Det er altid tilrådeligt at have balance i alt. Hvorfor er det godt at måle vores handlinger, beslutninger? Fordi lad os sige, at vi kører, og vi skal dreje, vi har en kurve foran os, vi skal måle vores hastighed (fordi for meget kan tage os af vejen, afviger fra vores vej), ønsket med hvilket vi ønsker at passere den kurve, det er lige meget hvor lang tid det ville tage, hvor hurtigt, hvor ekspert, hvad jeg ved ikke hvad.. hvad der betyder noget er hvordan harmonisk og hvor sikre vi ved, hvordan vi kommer igennem alt. Ingen bifalder os, vi er bare os selv, og vi har ikke brug for klapsalver.

Ligeledes i nærværende tilfælde kunne den nedarvede hat være forblevet intakt, den ville ikke have krævet indgreb, reparationer, istandsættelse, retouchering, hvis ikke vores kære Cecilia havde villet så brændende at forbedre den helt. Også værd at overveje er, at tingene ofte ikke kræver en radikal ændring for at fungere, bare en delvis eller kun en fjerdedel ville hjælpe lige meget.

Cecilia...Cecilia...enten havde du ikke en sikker hånd, eller også brød du dig for meget om hatten.

De ceva timp, cam din ziua în care Cecilia și-a obținut permisul pentru categoria A, viața ei a luat o întorsătură interesantă. Avea și pentru categoriile B și C, dar pentru A, chiar este o experiență inedită pentru ea. A fost stresant examenul, mai ales cel pe traseu, dar efortul depus a fost răsplătit cu libertatea de a se fâțâi pe oriunde ar vrea ea, oricând, la orice oră din zi și din noapte. Singura piedică în calea libertății ei este faptul că motocicleta nu are ataș. De ce i-ar trebui Ceciliei ataș? Bună întrebare... păi, nu știu, poate pentru a-și transporta cumpărăturile de la piață, pentru a-l plimba pe fiul ei pe câmpii să privească în zare, să se bucure de tabloul pajiștilor presărate cu păpădii și de multe alte peisaje bucolice, pentru a-și lua saltea de la Jysk și pentru a o pune (o parte din ea în ataș). Nu o înțelegeți greșit, Cecilia este o fire practică, vede atașul ca fiind o prelungire a motocicletei, ca și când ar conduce mașina și ar exista bancheta din spate, că în momentul de față se simte ca într-o mașină cu doar două locuri. Cecilia, văzând lucrurile în perspectivă, se duce cu motocicleta la cel mai apropiat service auto. Vorbește ea cu experții de acolo, ei îi prezintă opțiunile, prețul pentru fiecare model de ataș. Cecilia stă și analizează lista de modele de ataș. Cântărind din priviri toate prețurile, alege atașul care i se părea ei cel mai ieftin. Bărbatul o întreabă dacă este sigură că pe acela și-l dorește că mai mulți clienți s-au plâns după ce l-au achiziționat, că a trebuit desprins cu totul de motocicletă, că nu se puteau baza pe el că va transporta persoane, obiecte, că doar producea multă scârțâială (deci mult zgomot pentru nimic), că au regretat achiziționare acestuia, că au fost nevoiți să meargă de mai multe ori la service, ca în mod normal și așa mai departe. Cecilia, ferm convinsă că pe acela și-l dorea, spuse că s-a hotărât și nimeni și nimic nu îi mai poate schimba preferința. Proprietarul serviciului auto s-a înțeles cu ea și a dat comandă de un model asemănător de ataș, dar care era de calitate superioară. Trebuia să mai aștepte până a fi al ei, pentru că venea tocmai din Olanda. Cecilia nu se grăbea, era oricum super entuziasmată că motocicleta ei va avea ataș. De fericire, era foarte energică, nu îi mai trebuiau vitamine, nu dormea nici noaptea, de prea mult extaz că poate o va suna proprietarul serviciului auto să vină să își ia atașul. 

Peste o lună, primește ea notificare pe mail, din partea service-ului auto cum că piesa este gata și poate veni cu motocicleta să și-o fixeze de părțile laterale. A ajuns Cecilia cu niște cearcăne, de prea mult ce a tot sperat să fie gata în cel mai scurt timp. Era să intre de trei ori în lanul de porumb. Dar nu-i nimic, nu a pățit nimic, a ajuns teafără la service-ul auto. Bărbații de acolo i l-au montat, stătea bine, nu se zgâlțâia, nu era nimic ce ar fi putut da de bănuit. Cel puțin, Cecilia așa considera la prima vedere. Însă nici nu a mers cu motocicletă cu ataș să vadă cum se simte experiența în sine. A pornit motocicleta să plece acasă. În drum spre casă, a simțit ea că atașul este cam greu de dus, că motocicleta devine mai greu de manevrat din cauza lui, mai ales când trebuie să vireze, la stânga, la dreapta, pe unde ar avea nevoie. Totuși, nu lăsă acest lucru să o descurajeze, merge tot timpul cu ataș, până când o întâmplare cam tragică o face să se răzgândească. 

Într-o seară caniculară de august s-a dus la cumpărături pe la hipermarket-ul din zonă. După ce a luat tot ce îi trebuia pentru a face lasagna, a pus sacoșa cu produsele cumpărate în ataș. A părăsit parcarea magazinului, cum mergea ea pe un drum plin numai de denivelări, pentru că stă la periferie și așa sunt drumurile, la un moment dat, a simțit ceva ciudat, ca și când extensia pe care o transporta s-ar fi desprins. Nu s-a înșelat deloc. Atașul a ajuns în lanul de porumb, toate produsele ei erau pe câmpie. Cum să mai prepare ea lasagna de la Dr. Oetker în condițiile acestea? Cecilia era mută de uimire, se gândi că în locul sacoșei ar fi putut la fel de bine să fi fost o persoană. Nu i-au plăcut urmările dorinței ei nechibzuite, așa că a dat anunț în presa locală, a vândut atașul la un preț exorbitant și din banii obținuți a luat o lasagna gata preparată.

Balade en moto

Depuis quelques temps, depuis le jour où Cécile a obtenu son permis A, sa vie a pris un tournant intéressant. Elle l'a eu aussi pour les catégories B et C, mais pour A, c'est vraiment une nouvelle expérience pour elle. L'examen était stressant, surtout celui du parcours, mais l'effort était récompensé par la liberté de péter où elle voulait, à tout moment, à toute heure du jour ou de la nuit. Le seul obstacle à sa liberté est le fait que la moto n'a pas d'attelage. Pourquoi Cecilia aurait-elle besoin d'une pièce jointe ? Bonne question... enfin je ne sais pas, peut-être pour porter ses courses du marché, promener son fils dans les champs pour regarder les champs, profiter de l'image des prairies parsemées de pissenlits et bien d'autres paysages bucoliques , pour récupérer son matelas chez Jysk et le mettre (une partie en pièce jointe). Ne vous méprenez pas, Cecilia est une personne pratique, elle voit l'attachement comme une extension de la moto, comme si elle conduisait la voiture et qu'il y avait une banquette arrière, qui pour le moment ressemble à une voiture avec seulement deux des places. Cecilia, voyant les choses en perspective, se rend en moto jusqu'au service automobile le plus proche. Là, elle discute avec les experts, ils lui montrent les options, le prix de chaque modèle d'accessoire. Cecilia s'assoit et examine la liste des modèles d'attachement. Pesant tous les prix, elle choisit l'accessoire qui lui semble le moins cher. L'homme lui demande si elle est sûre que c'est celui qu'elle veut, que plusieurs clients se sont plaints après l'avoir acheté, qu'il fallait le détacher complètement de la moto, qu'ils ne pouvaient pas compter sur lui pour transporter des personnes, des objets, qu'il était juste faisant beaucoup de bruit (tant de bruit pour rien), qu'ils ont regretté de l'avoir acheté, qu'ils ont dû se rendre plusieurs fois au service, comme d'habitude, et ainsi de suite. Cécilia, fermement convaincue que c'était celle qu'elle souhaitait, a déclaré qu'elle avait pris sa décision et que rien ni personne ne pouvait changer sa préférence. Le propriétaire du service automobile était d'accord avec elle et a commandé un modèle similaire à l'accessoire, mais de meilleure qualité. Il a fallu attendre qu'il lui appartienne, car il venait de Hollande. Cecilia n'était pas pressée, elle était super excitée que sa moto ait de toute façon un accessoire. Heureusement, elle était très énergique, elle n'avait plus besoin de vitamines, elle ne dormait pas non plus la nuit, à cause de trop d'extase que peut-être le propriétaire du service automobile l'appellerait pour venir chercher son attaché.

Un mois plus tard, elle reçoit une notification par e-mail du service automobile lui indiquant que la pièce est prête et qu'elle peut venir avec la moto pour la fixer sur les côtés. Cécilia est arrivée avec quelques cernes, elle espérait depuis trop longtemps être prête dans les plus brefs délais. Il devait entrer trois fois dans le champ de maïs. Mais ça va, il n'a rien souffert, il est arrivé sain et sauf au service automobile. Les hommes sur place l'ont installé pour lui, il lui allait bien, il ne vacillait pas, il n'y avait rien à soupçonner. Du moins, Cecilia le pensait à première vue. Mais il n'a même pas conduit une moto équipée d'un accessoire pour voir à quoi ressemble l'expérience elle-même. Il démarra la moto pour rentrer chez lui. Sur le chemin du retour, elle a senti que l'accessoire était un peu difficile à transporter, que la moto devenait plus difficile à manipuler à cause de cela, surtout lorsqu'elle devait tourner, à gauche, à droite, partout où elle en avait besoin. Cependant, cela ne la décourage pas, elle accompagne tout le temps l'attaché, jusqu'à ce qu'un incident assez tragique la fasse changer d'avis.

Par une chaude soirée d’août, il fait ses courses dans l’hypermarché du quartier. Après avoir obtenu tout ce dont il avait besoin pour réaliser les lasagnes, il a mis le sac contenant les produits achetés dans l'accessoire. Elle a quitté le parking du magasin, alors qu'elle marchait sur une route cahoteuse, parce qu'elle habite en périphérie et que les routes sont comme ça, à un moment donné, elle a ressenti quelque chose d'étrange, comme si l'extension qu'elle transportait s'était détachée. Il n'avait pas tort du tout. L'attachée est arrivée dans le champ de maïs, tous ses produits étaient dans la plaine. Comment peut-elle encore préparer les lasagnes du Dr Oetker dans ces conditions ? Cécilia était abasourdie, elle pensait qu'à la place du cartable, ça aurait aussi bien pu être une personne. Elle n'aimait pas les conséquences de son désir téméraire, alors elle a fait de la publicité dans la presse locale, a vendu l'attaché à un prix exorbitant et a acheté une lasagne toute prête avec l'argent.

Ne cunoaştem din vedere

câte clipe efemere

niciodată-n drumul lor

nu şi-au oprit

mersul sigur şi grăbit

Ne cunoaştem din vedere

numai ochii în tăcere

au rostit de-atâtea ori

tot ce doreau

când lumina şi-o întâlneau...

Nici măcar din întâmplare

vreun cuvânt nu am rostit

În atâtea întâlniri,

jocul ăsta de priviri

pe-amândoi ne-a amuzat.

Ne cunoaştem din vedere

dar oricând e o plăcere

amintirea s-o păstrezi

şi să revezi

ochii ce îi ştii de-o viaţă

întâlniţi de dimineaţă

şi când ninge, şi când plouă

în maşina 179.

Ne cunoaştem din vedere...

Şi-atât!

Ne cunoaştem din vedere

câte clipe efemere

niciodată-n drumul lor nu ne-am oprit

mersul sigur şi grăbit

Ne cunoaştem din vedere

numai ochii în tăcere

au rostit de-atâtea ori

tot ce doreau

când lumina şi-o întâlneau...

Nici măcar din întâmplare

vreun cuvânt nu am rostit

În atâtea întâlniri,

jocul ăsta de priviri

pe-amândoi ne-a amuzat.

Ne cunoaştem din vedere

dar oricând e o plăcere

amintirea s-o păstrezi

şi să revezi

ochii ce îi ştii de-o viaţă

întâlniţi de dimineaţă

şi când ninge, şi când plouă

în maşina 179.

Ne cunoaştem din vedere...

Şi-atât!

Vi känner varandra av synen

hur många flyktiga ögonblick

aldrig i deras väg

de slutade inte

säker och snabb promenad

Vi känner varandra av synen

bara ögonen i tysthet

sa de så många gånger

allt de ville ha

när de mötte sitt ljus...

Inte ens av en slump

Jag sa inte ett ord

På så många möten,

detta stirrande spel

det roade oss båda.

Vi känner varandra av synen

men det är alltid ett nöje

minnet att behålla

och granska

ögonen du har känt i en livstid

träffas på morgonen

och när det snöar och när det regnar

i bil 179.

Vi känner varandra av synen...

Och så!

Vi känner varandra av synen

hur många flyktiga ögonblick

vi stannade aldrig på vägen

säker och snabb promenad

Vi känner varandra av synen

bara ögonen i tysthet

sa de så många gånger

allt de ville ha

när de mötte sitt ljus...

Inte ens av en slump

Jag sa inte ett ord

På så många möten,

detta stirrande spel

det roade oss båda.

Vi känner varandra av synen

men det är alltid ett nöje

minnet att behålla

och granska

ögonen du har känt i en livstid

träffas på morgonen

och när det snöar och när det regnar

i bil 179.

Vi känner varandra av synen...

Och så!

Ne bucurăm extrem de tare,

Că se întoarce mătușa din Spania, de la mare,

Mătușa spune multe, de felul ei, este vorbăreață, glumeață,

Dar asta nu înseamnă că minte de îngheață

Apele, atunci când îți spune că vei avea propriul tău pian la care să te învețe

Să cânți opere ascultate la concerte și recitaluri mărețe,

Te sună, cobori să o ajuți să îți aducă acel pian, de răsună hardughia,

Se zgâlțâie și temelia,

Ea te va învăța să cânți la pian, că ea știe, a avut tutorii ei,

Atât bărbați, cât și femei,

Începem cu lucruri simple, tonalități de octave, gama Re minor,

Deci teoretic, ar trebui să fie ceva ușor,

Cânți tu ce cânți, încerci tu ce încerci,

Mai are puțin și te face terci.

,, Fată, tu n-ai ureche muzicală, 

Asta nu-i o navetă spațială,

Să apeși pe ce vrei,

Când vrei,

Mai încercăm și de această dată,

Vreau că urechea mea să poată,

Percepe armonia sunetelor pe care le cânți,

Deocamdată nu mă încântă ceea ce cânți"

Mai exersează,

Ia și te stresează,

Că de ce oare nu e bine? Ai făcut totul ca la carte,

Dai totul la o parte,

Să observi că o clapă este defectă,

Iar asta se reflectă,

În cum poți folosi pianul, scandalos lucru,

Că un asemenea maestru,

Nu și-a dat seama de ce treburile nu merg,

Spre vreun centru de instrumente muzicale alerg,

Să îmi repere frumusețea,

Ce m-a ajutat să le văd sunetelor naturalețea.

Melancolie

Ce chiot, ce vaiet în toamnă...

Şi codrul sălbatec vuieşte -

Răsună-n coclauri un bucium,

Şi doina mai jalnic porneşte.

- Ascultă, tu, bine, iubito,

Nu plânge şi nu-ţi fie teamă -

Ascultă cum greu, din adâncuri,

Pământul la dânsul ne cheamă...

Melankólia

Micsoda tuskó, micsoda jajgatás ősszel...

És a vad fa üvölt -

Hangzik a fülkagylóban egy bumm,

A hölgy pedig szánalmasabban kezdi.

- Figyelj, te, oké, kicsim!

Ne sírj és ne félj...

Halld, milyen keményen a mélyből,

Neki a föld hív minket...

(bine, nu tocmai islandeză, dar înțelegeți ideea, luată din Islanda)

Este ora 9 dimineața, încă este întuneric, este și normal pentru că suntem foarte aproape de cercul polar și mergem până la McDonald's-ul din Reykjavík, cam singurul care se mai poate găsi în Islanda, după ce în țară s-a dat un decret să nu se mai construiască restaurante ce vând mâncare de tip fast-food. De vreme ce este singurul care a mai rămas, nu vedem de ce să nu profităm de ocazie, așa că mergem să vedem ce au în meniu și din câte se pare, majoritatea sandwich-urilor sunt variațiuni pe aceeași temă, variante diversificate ale burger-ului de pește Filet-O-Fish. Luăm două feluri de Filet-O-Fish, unul cu somon, altul cu păstrăv, două porții mari de cartofi prăjiți, că sunt favoriții mei din fiecare meniu de la McDonald's, din orice țară, brioșă cu ciocolată și, cel mai, dar cel mai important lucru, McFlurry islandez. Se deosebește de cel din restul Europei prin faptul că este mult mai rece, îl ajută și clima să se păstreze, este mult mai consistent că textură, mai înghețat și are o nuanță intensă de albastru cu bucăți de stracciatella și ele tot albastre, ceea ce mi se pare ciudat. Au folosit colorant alimentar albastru care are în compoziție E407, tocmai ei care susțin că nu vor alimente procesate, că vor ca totul să fie cât mai natural. 

Gustăm McFlurry-ul islandez. Este bun...mai luăm o gură,...este extraordinar de bun...și încă una, să nu uităm gustul...da, ne-am lămurit, este cel mai bun McFlurry pe care l-am fi gustat vreodată, păcat că este atât de departe de casă. Credem totuși că restaurantul McDonald's din Islanda urmărește o tematică anume, cu excepția cartofilor prăjiți, tot meniul se aseamănă cu cel al unei taverne situate la malul mării, șervețele sunt și ele bleu cu pești desenați pe ele, pe pahare sunt scrise mesaje de genul ,, Pregătit pentru o aventură marină?", mai totul este în nuanțe de albastru în încăpere. Interesant McDonald's mai găsim și în Islanda, se deosebește mult de toate celelalte pe care le-am mai văzut până acum.

Pentru că ne-a plăcut atât de mult înghețata de la McDonald's-ul islandez, mergem să gustăm și alte arome și cupe de îngheață de la gelateriile locale, adică de la Isbúð Vesturbæjar. Și aici au foarte multe sortimente din care putem alege. Luăm de cacao și de fistic. Și acestea sunt cele mai bune. Islanda, vreau să te felicit, ești cea mai bună producătoare de înghețată din câte am întâlnit până acum. Ce oferi tu, poate prea puțini sau nimeni, nu mai oferă. Te-ai specializat în a transforma frigul în ceva artistic, plăcut de privit, simțit și gustat, sinestezie din toate punctele de vedere.