Divizia 21, vânătorii.

Dacă ai ști câte simt

Sincer îți spun, nu te mint

Sa fiu in brațele tale

Sa știu ca nimic nu doare

Vreau sa mergem  mai departe

După viața, vine moarte

După viața , vine viața

Vreau sa te văd iar la fața

Uneori i  așa de greu

Nu știu ce i in capul meu

Dar știu ca totul va fi bine

Cât timp eu te am pe tine

Liniștea dintre noi e mai mult de un doar “ceva”.
Ochi închiși, lumina prăvălește pe pieptul tău.
Suspin încet: “un nu acum, un poate altcândva”.
Poate e un nu, probabil e un da spre trupul tău,

Iar poate e probabil.

Un probabil șoptit ca să nu tulbure liniștea dintre noi,
Un cântec de iubire a unei povești apuse
A unor doi tineri fiind de fățărnicie goi,
Victime a unor prea multe emoții nespuse.

De-aș fi steauă căzătoare 

Nebuloasa de pe frunți 

Karma lungă,arzătoare 

Toată noaptea s-o săruți 

De-aș fi apă curgătoare 

Printre vise și dorinți 

O furtună pe-a ta mare 

Multe zile , nopți fierbinți 

De-aș fi pasăre-n văzduh 

Să te caut până-n zare 

Iar din lampa unui duh 

Să-ți fiu rob în ascultare 

De-aș fi umbra unui nuc 

Ca să te cuprind pe cale 

Șoapte multe să-ți aduc 

Vorbe mute ,vise goale 

De-aș fi ieri și azi deodată 

Timpul tău să îl cuprind 

Să te văd iubind o dată 

Prea ușor să cad ,murind 

ROMULUS U       08-06-2025

Trec greu peste toate astea 

Peste amintiri, peste promisiuni

Pentru ca mereu ,am știut doar să-mi doresc

Ce nu e adevărat...

Trec peste, nu sunt un el sau o ea

Este doar sufletul meu ce sta pe gânduri 

De ce mai lasat asa sec? De ce mai lasat asa să trăiesc?

De parca esti nevinovat...

Asa si scriu cu 3 puncte 

Unul esti tu,altul sunt eu ,iar celălalt,

E acel viitor ce mi l-ai promis si se ascunde

Ca mi l-ai promis si ai fugit,nici in spate nu te-ai uitat.

Deja am trecut peste tn

Am pe altcineva 

Nu aceiasi iubire,dar mai seaca

Dar stii ce e bn?

Ca numai sufar dupa tn.

Degetele-mi, rătăcite printre rândurile unei pagini,

Literele, în grămezi mai mici, mai mari sau câte două,

Alcătuiesc mai multe gânduri, relatări și chiar proiectează imagini,

Aranjate ca soldații, ca să aducă sens pe fiecare pagină nouă.

Un cuvânt, o emoție și poate o virgulă,

O cratimă, spațiu liber... Nu sunt sigură.

Ochelarii se lasă mai jos, ca într-un vals,

Cuvintele necitite în blur au rămas.

Miros de hârtie, un parfum fără de preț;

Nu îl întrece nici Kindle, chiar de-i isteț.

Sunet de răsfoit, ca un cânt, mă alină,

Cărțile pe raft, neatinse, suspină.

Ce magie cuvintele pot face!

Literele, în lanț, sunt ca niște brățări și mărgele;

Povești sunt ascunse sub cerneala ce toarce,

Semne de punctuație, zici că-s acadele.

Universul cărții are cerul pictat:

Din planete și stele el este format.

Fiecare stea aduce sensul cu sine,

Planetele-s propoziții și fraze depline.

Autorul stăpânește acest univers,

Îi dă culoare și viață după cum își dorește.

Ia trofeul atunci când este ales

În această lume, cuvântul hrănește.

Anna Dabija

frugal îți iau sarutul

sa nu l rusin tăcutul

fuge in apoiuri 

venele ti fac suvoiuri 

cade limba intr o parte

de al tau glas se tot desparte

parul l tii ascuns in noduri

manuscrisul tii in poduri

talpile le tin, cu capul

ghemuite, stau ferite

sangeriu, lihnit saracul

roade pagini necitite

Unde ești tu Căpitane?

Pentru ce ne-ai părăsit?

S-a dus România Mare,

Ca soarele-n asfințit.

Neamul nostru brav și tare,

Zace veșnic adormit,

Unde ești tu Căpitane,

Făt-Frumos și crai iubit?

Vântul îți poartă suspinul,

Noaptea ne alină dorul,

Cât de sumbru e destinul,

Căt de jalnic e viitorul!

Camarazii se adună,

Pe la tristul tău mormânt,

Să-ți aducă o cunună,

Căpitane căci ești Sfânt!

Ne-adunăm toți împreună,

Împărțind același gând,

Că și-n moarte și-n furtună,

Vom rămâne dârzi luptând.

Strămoșii noștri au luptat —

sângele lor râuri a făcut,

sub cerul plumburiu,

dar cu privirea dusă spre senin,

pentru cei ce aveau să vină.

Au visat pentru noi —

păduri verzi, câmpii înflorite,

un înalt limpede

pe care să-l putem respira.

Au căzut —

și s-au făcut pământ,

humus viu, roditor,

ca noi să fim stăpâni

pe glia pe care pășim.

Au murit pentru un ideal:

ZBORUL —

iar noi…

ca niște copii prea mici,

nu știm, nu vrem

să zidim nimic din el.

L-am luat

ca pe o coală de hârtie,

am mototolit-o,

și nu mai știm ce să facem cu ea.

O înghesuim, stânjeniți,

în buzunare care nu-s ale noastre,

străine de rostul ei,

gata oricând s-o pierdem

într-o groapă comună —

ca acelea

în care au fost aruncate

visele lor, viețile lor,

tot ce n-au mai apucat să fie.

Și totuși —

sub pașii noștri

pământul nu tace:

ține minte.

N-am avut mult.

Doar o cameră mică, cu pereții crăpați,

Și o pâine împărțită la doi.

Dar din fereastră vedeam câmpul

Și-un cer care nu m-a trădat niciodată.

Am muncit cu mâinile, cu spatele, cu tăceri,

Am cărat zile grele în spinare

Și n-am întrebat: „De ce eu?”

Pentru că eu am rămas.

Când alții au plecat, eu am rămas.

Am visat puțin.

N-am vrut palate, nici haine scumpe.

Am vrut doar să pot să nu-mi plec fruntea,

Să mor cu fruntea sus,

În limba mea, pe pământul meu.

Poate n-o să scrie nimeni despre mine.

Dar voi adormi într-un loc

Unde iarba-mi cunoaște pașii,

Unde vântul îmi știe numele.

Și acolo, sărac, dar neînfrânt,

O să fiu acasă.

În țesătura fină a zilelor noastre,
Mânia se împletește, un fir roșu în coasere.
Un stilet ascuțit ce descoase liniștea, oaspete nedorit,
În inima pânzei, unde pacea ar fi vrut să fie găzduit.

Descose mânia, cu mâini de chirurg,
Înlătură-i nodurile, lasă-i locul să se resfirg.
Cu ața rațiunii, repară haina ruptă de furtună,
Și-n locul iritării, brodează-ți calmul, fii stăpână.

Chiar și în tumult, când inima-ți bate ca un ciocan,
Găsește silaba potrivită, ce desface fiecare van.
Nu lăsa mânia să-ți înnegrească ziua,
Păstrează-ți lumina, chiar și-n cea mai mare furtună.

În atelierul minții, fiecare gând e un artizan,
Ce poate să creeze sau să distrugă, după plan.
Alege cu înțelepciune, firul cu care să lucrezi,
Sculptează-ți emoțiile, până ce mânia o să tăcești.

Mânia, ca un nod în gâtul vremii, strânge, apasă,
Dar cu un cuvânt blând, poate fi desfăcută, fără urmă să lase.
E arta de-a trăi, de-a descoase urzeala greșită,
Și de-a înlocui cu iertare, în rana lumii, cusătura potrivită.

Șoapte de înțelepciune, împletite cu răbdare,
Sunt acul și ața ce repară orice sfâșiere.
Descose mânia, cu vorbe ce vindecă,
Și lasă în urma ta, o lume mai bună, o operă.

Fii maestru în a desface, firul roșu al mâniei,
Transformă-l în punte, nu în zid, între oameni și idei.
Cu calm și cu prevedere, descoase iritarea,
Și vei vedea cum lumea se schimbă, prin blândețe și iertare.

Dovezi de urbe strămoșescul pământ frământat
Războaie, pași grei pragul casei au petrificat
Ancestralul nume dat prin   botez,, botoșănean ,,
Gazdă a chemării: ,,vino acasă!,, an de an
Bat în corpul tău inimile amintirilor
Oraș natal cu sălașul  în corul astrelor
Te înalță citadini în loja cu laurii
0glindindu-te adesea, în arta lor ctitorii
Soarele în raze te  îmbracă de dimineață
Aura lui  trezește strada din nou la viață
Natura urbei mereu verde să îți fie
Istoria în pagini aurii să te înscrie.

Bun e vinul ghiurghiuliu,

Cules toamna pe târziu,

Mai pe brumă, mai pe-omăt,

Mult mai beu şi nu mă-mbăt.

M-am jurat că n-oi mai be,

Dar eu nu mă pot ţine,

Bun îi vinul, bine-mi place,

Nu ştiu viei ce i-oi face.

Vinişor de poamă rară

Se suie-n cap făr' de scară,

Vinişor de boghi verzi

Face pe om de nu-l vezi.

Bun e vinul şi gustos,

Când îl bei cu om frumos.

Dar de-l bei cu om urât,

Se opreşte vinu-n gât.

Açık kırmızı şarap iyidir

Açık kırmızı şarap iyidir,

Sonbahar sonlarında hasat edilir,

Daha çok don hakkında, daha çok adam hakkında,

Daha çok içiyorum ve sarhoş olmuyorum.

Bir daha asla içmeyeceğime yemin ettim

Ama kendimi tutamıyorum

İyi şarap, güzel hoşuma gitti

Ona ne yapacaklarını bilmiyorum.

Nadir elma şarabı

Merdiven olmadan kafasına tırmanıyor,

Yeşil bojilerin asması

Adamı görünmez yap.

Şarap güzel ve lezzetli,

Yakışıklı bir adamla içtiğinde.

Ama eğer onu çirkin bir adamla içersen,

Şarap boğazda durur.