Юная поэтесса запустила книгу и выбрала обручальное кольцо

Iubito,tu ești icoana mea

Și te asigur că nu-i idolatrie,

Nu-i prima oară când ti-am spus,

Prin tine îmi vorbește Dumnezeu!

Căci dragostea este chiar El

Și are rugaciunea ei..

De-o să mă-ntrebi ce vreau să-ți spun

Ei bine, atunci am să-ți răspund

Că vreau să-ți vorbesc despre rugaciunea dragostei...

Tot rugăciune este,dar are miere și arome,

De vrei sau nu coboară din gânduri rotindu-se

Precum un foc rotund și luminos

Direct în inimă...

Iubindu-te pe tine,

Această lume cenușie moare,

Cu tot ce știm că-i aparține,

Tristeți, eșecuri și necazuri,

Iar Raiul de care se vorbește

Prin tine îmi apare cu tot frumosul,

Tu fiind secreta cheie ce-l deschide!

Aceasta-i divina rugaciunea dragostei,

Te rog mă crede,eu îți spun doar ție

Dar parcă e mai bine

Întreaga lume să o știe!

(29 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

Dacă tu ești acela care
Aripa unei ciocârlii
Ai frânt-o
Nu-i cere să se-nalțe…
Nu-i cerere să mai cânte…
Las-o  să se vindece
Singură, de tine să se
Vindece
Dacă  tu ești acela care…

Calul alb își tremura pielea în bătaia vântului. Era miezul unei zile pierdute în deșertul încins sub un cer invizibil. La orizont, un glob uriaș stătea să se prăvălească peste munții de nisip. Firicele de aur dansau prin aerul fierbinte reconfigurând coamele ascuțite. Aici, sub galbenul nisipului atârnând nepăsător peste lume, umbra se năștea și murea cu repeziciunea fulgerelor. Din când în când, pumnul se încleșta încercând, parcă, să lipească boabele de nisip, dar acestea curgeau printre degete ca niște râuri. Undeva, nu departe, aerul sorbea răcoarea unei oaze nemărginite. Ramurile palmierilor tăiau linii crude în atmosfera încărcată cu praful galben care sălta neîncetat dinspre și înspre cer. Coroanele se înclinau maiestuos, formând cercuri concentrice care aruncau umbre tăcute deasupra lacului. Liniștite, apele încercau să țină ritmul secundelor aruncând unde jucăușe pe care tremurau pete de umbre. Un tablou agățat de un cui în care culorile cerului își disputau cu frenezie fundalul. În prim plan, nisipul și oaza își etalau adâncimile dezvelind mereu noi detalii, spre bucuria privirii. Iar calul alb, înroșit de reflexiile razelor ce plecau din linia orizontului, continua să lovească nisipul cu copitele sale de parcă ar fi dorit să alunge din tablou fantasma zădărniciei întruchipată de acel pumn care strângea perpetuu nisipul care se încăpățâna să revină mereu, reîntregind galbenul fierbinte. Capul se legăna în ritmul mersului, aburi fierbinți țâșneau cu putere din nările nefiresc de curate. Ochii păreau a fi două sfere fosforescente așezate sub o frunte înaltă acoperită cu un breton de sub care apărea o pată albă înscrisă într-o formă geometrică perfectă. Deasupra gâtului, coama se legăna peste trupul alb. Picioarele zburau sub burta masivă formând încrețituri deasupra șoldurilor, iar coada biciuia cu putere aerul îmbibat de praful roșiatic. Urmele se nășteau și mureau, dar calea era mereu aceeași, marcată de amintiri, ascunsă sub stratul de galben care clădea capcanele timpului trecut. Mintea regăsea fiecare pas parcurs de la naștere, iar acum nu făcea decât să sincronizeze locurile și timpurile.
Strada urca agale spre Piața Mare. Pașii mici încununau centimetrii cu răbdarea unei răsuflări grăbite. Mâinile, căzute de-a lungul corpului, îngreunau mersul în loc să-l ajute, dar picioarele se încăpățânau să-și satisfacă dorul de umblet. Era sfârșitul săptămânii și mintea era programată să pătrundă acolo, chiar în inima orașului, lăsându-se dusă de jocul copiilor în lumi care se stingeau în vatra vieții. Acolo, scânteile aruncate de râsete stridente și necizelate de cumpătarea vârstei, amestecate cu melodia viguroasă lansată în mijlocul mulțimii de dibăcia nedisimulată a unui cvartet, acolo doar, se revigorau tăciunii reaprinzând culoarea trăirilor. Un tânăr ușor trecut de vârsta adolescenței își legăna corpul, urmărind urcușul și coborâșul notelor din partitura aflată în fața sa. Corzile viorii tremurau ascultătoare. Sincron, o mână dezgolită, arcuită pe arcuș, își revărsa dragostea primenită de sunetul muzicii asupra întregii lumi. Alături, o violă, mângâiată de o tânără luminată de un zâmbet ce părea uitat pe un chip angelic, frângea aerul cald al cetății în răsuflări pătimașe. Peste trilul de sunete înmănuncheate într-o frăție a iubirii, un braț hotărât zidea prin corzile violoncelului un postament al muzicii. Un fulger se abătu asupra cvartetului, trimițând chipurile într-o memorie setoasă de culori. Câteva bancnote suspendate nu vor mai ajunge în cutia viorii. În ochii flămânzi de viață, cei patru instrumentiști vor sălășlui fără vârstă.
Un balansoar încremenit aștepta zadarnic în mijlocul camerei. Prin geamul pătat de umbrele aruncate de un nuc bătrân, lumina încerca să citească dintr-o carte uitată deschisă la ultima pagină. O ultimă pagină ce nu va mai fi citită. Nisipul clepsidrei, alimentată de râurile ce plecau printre degetele care continuau să producă zvâcniri în ritmul unei inimi neobosite, luneca fără încetare spre margini inexistente. Peretele alb aștepta și el, privind din spatele tabloului. Tremura sub tropotul calului alb care continua să alerge arătând timpului drumul spre eternitate.

Poți păcăli corpul cu altă piele 

Ca un vechi voal de primăvară,

Dar sufletul cu altă inimă niciodată,

Își știe ritmul, chiar și când totul minte.

Trupul se lipește de umbre și străini 

Ca un câmp ce primește orice ploi grele,

Sufletul, destin pierdut printre miile de stele,

Știe doar inima care foscul veșnic i-a sădit.

Nu pleca de lângă focul ce-ți arde inima,

Chiar nevăzut, te-a făcut să simți ce nu știi 

Restul, sunt umbre lăsate-n voia sorții,

Pași pierduți în noapte, fără ecou, fără "ea".

Mă caut pe uliți de suflet,

prin lumini care trec fără urme.

Am mers prin noroi,

am mers prin mine.

Nicăieri nu-i pământul de-apoi.

"Acasă" poate nici nu e un loc.

Poate e doar felul în care taci

și totuși rămâi intreg,

fără să mai chemi cerul în ajutor.

Poate-i o privire,

Poate atingerea care nu spune nimic

și, tocmai de aceea, spune tot.

Am obosit să caut în drumuri străine,

In case care nu mă cunosc.

Sub greul tăcerii, 

am simțit o mișcare de aer:

un gand ce se intoarce acasă.

Și m-am oprit.

Nu mai aveam unde.

În piept era liniște,

În liniște, un fel de iubire,

În iubire, eu

Și, în mine, acasă.

Te chem acum.

În numele iubirii.

Apari aici.

Respiră prin mine.

Arde în mine.

Fii în mine.

Cuvântul meu e templu.

Tăcerea mea e jurământ.

Prezența ta - împlinire.

Noi doi suntem

altoirea marilor

speranțe.

Apari acum.

În numele iubirii.

Te chem aici.