Trec cu greu peste

RIDICĂ-MĂ ZIDITORULE

DIN NOAPTEA NEAGRĂ

A SUFLETULUI RĂTĂCIRE

SUNT GOL ȘI ÎNFRIGURAT

ÎTI CER CU ÎNDURARE 

SĂ IES DIN IZOLARE

PĂȘESC ÎN CERC 

SĂ IES DIN CERC 

PĂȘESC ÎN PĂTRAT

SĂ IES DIN PĂTRAT

PĂȘESC ÎN TRIUNGHI

SĂ IES DIN TRIUNGHI

PĂȘESC CĂTRE LUMINĂ

RUBEDO RÂD LA SOARE

CU FAȚA CĂTRE LUNĂ

ÎN SPIRALA DE AUR 

CA FIBONACCI PĂȘESC!

Of,Elif Elif

Toti tânjesc dupa tine

Dar niciunul nu iti stie de bine

Asa cum altii știu de tine

Toti te vor,dar putini te au

Dar ei nu stiu

Ca tu esti cea care a dat naștere clasei

Și-n versul meu ce va trăi

Sigur ma voi iubi

Pentru ca stiu

Ce va fi

(Viata adevărată, de însuși Pavel Eminescu)

Pe umerii tai lin curg insomnii

As vrea sa plâng, dar ma închin

Patez cu roșu aprins  obrajii tai blajini

Te înec in iubirea mea, totul ca un chin

Te cuprind, te resping, ma simți ca un spin

Durerea sa-ți curm, visele-ți pe ploape

Și moartea-ți bate-n inima tot mai aproape.

Tu Adam, eu Eva, un fruct, o patima ne desparte

Sub sânge, in vene, in artere, in materie cenușie

Suntem niște patimi, rupte din foi pline de arte Găsindu-ne sfârșitul pe aceeași mosie.

Pierdem esența iubirii in a lumii ironie,

A mortii ceremonie.

Inimile sunt torturate in agonie

Cărțile de romanță stau pe raft in armonie.

A femeii viclenie?

A bărbatului vedenie?

A sfinților șiretenie?

A zeilor astenie?

A omenirii simfonie?

Ne modelam după a bărbatului fantezie

Un viciu, o iubire, o drama, o crima târzie

Ne aruncam între întodeauna și niciodată

Sa ajungem pe o foaie o poezie.

In fumul țigării,decedata,

In ochii lumii, degradata,

In paginile Bibliei, posedata

In mintea lor, substantivata.

Am învățat să cresc din crăpături

așa cum lumina intră printr-un perete vechi

fără să ceară explicații.

Nu m-a învățat nimeni cum se face.

Viața m-a spart încet,

ca pe un vas prea plin de cer,

și am crezut o vreme

că fisurile sunt sfârșitul.

Dar prin ele

a început să respire Dumnezeu în mine.

Am simțit cum durerea nu distruge —

ci deschide.

Cum ceea ce doare

lărgește spațiul pentru iubire.

În locul unde m-am frânt

a crescut o blândețe nouă.

În locul unde am plâns

a răsărit liniștea —

nu liniștea aceea goală,

ci liniștea care știe

că totul are un sens tăcut.

Am învățat să nu-mi mai ascund rănile.

Ele sunt ferestrele mele.

Prin ele intră oamenii,

prin ele iese lumina,

prin ele se vede cât de mult

am iubit.

Nu m-am ridicat prin forță,

ci prin acceptare.

Nu m-am vindecat prin uitare,

ci prin îmbrățișare.

Am îmbrățișat tot:

și ce m-a frânt,

și ce m-a salvat,

și ce m-a lăsat singură

ca să învăț

să fiu întreagă fără sprijin.

Și astăzi cresc.

Nu perfect.

Nu fără teamă.

Dar cu o pace așezată în oase,

ca o apă liniștită

care știe că adâncul ei

nu poate fi tulburat de suprafață.

Am învățat să cresc din crăpături

pentru că iubirea nu locuiește în ziduri intacte —

ci în locurile unde inima

a avut curajul

să rămână deschisă.

Iar acum știu:

ceea ce părea rupt

era doar începutul

înfloririi mele.

În soare ești soare
În vânt al meu dor muțit
În ferestre și oglinzi a mea umilă încercare
Un ecou vechi dar tânăr și aprins
Într-o grădină o înâlțată floare.
În vânt ești vânt
Vii și alini,rascoli și pleci
Lăsând în urma mirări și așteptări amare.
De ce-i sinele în lume,de cum,de ce și pe cine învinovățești.
Fii vânt și soare în amintirea mea
Fii tot ce e mai departe de mare
Ochi albaștri verzi vezi
Nu pot sa ma înec
Nu doare dorul ce durere nu are.
Fii vânt,fii soare și n-o sa uit
De scântei stinse
De neîmpărtite ramuri
Fii vânt și soare să mă îndrept
Spre zări croite, spre a mele mări departate valuri.

Te rog de azi
Sa nu iti mai fie frica
Cum altii te privesc,te cintaresc
Cum altii te descriu fara cuvinte
Sau te picteaza fara interes

Te rog de azi
Nu iti mai cere scuze,
Ca bate vintul,frunza a cazut
Si nu umbla mai tot timpil desculta
Dupa aplauzele care sau oprit.

Și când ne doare, închidem ochii sa simți adâncimea durerii sau pentru a ne spune proprii minții să dăm totul uitării?

Când doare atât de tare, ce ne face să nu putem închide niciun măcar un ochi, faptul că oricum meritam să îndureram acesta durere sau nu merită nici măcar să trăim cu ceva atat de dur și adanc-n al nostru suflet, cu ceva ce nici măcar nu putem explica?

Sau cum e atunci când nici măcar nu vrei sa dormi, pentrucă nici măcar numai vrei sa continui viața care ți s-a pus în pale de nicăieri s-o trăiești? Cum e când vrei sa treci în neființă oare? Și de ce, pentru ce sau pentru cine mai cu corectitudine spus?

Pentru cineva care nici nu e om, nici nu iubește, nici nu stă.

Nu simte prin ce treci și nici nu i-ar păsa pentrucă nu degeaba  te vrea doar suferind și pleacă când îți este lumea cea mai dragă

Deoarece acești oamenii nu stau cu zile nedormite, ei doar îți consumă timpul prin iluzia prezenței, îți torturează viața cu cea mai dulce-cruda minciună:" Eu nu o sa te părăsesc niciodată. "

Suntem numai valuri ce strivesc suflete, atât ne-a mai rămas 

Căutam sensul vieții, măcar un timp, o trăire, o clipă efemeră, dar te-ai prefăcut în oceanele care înghit doar lacrimile mele

Umbre mute de noaptea care ne învăluia, intr-un soare mort, aproape perfect Iubirea ta? O "minciună făr' de păcat", căci este imposibil să suferi-n taine după ceva ce nici măcar nu a existat 

Perfecțiunea?  Un chip nexistent al dragsotei tale, căci se spune că, când iubești vizualizezi chiar și coșmarul vieții ca și când ar fi un rai infinit, fără minciunile lumii grele

Când iubești dragsotea îți luminează inima, devii doar bunătatea sublimă a cerului fiindcă doar îngerii îți mai recunosc suspinle, când oamenii văd tot ce ar putea distruge la un suflet atât de vioi și plin de viață, care poate ar fi încă supraviețuit-n amurg, deși iubirea-i moare, iar trupul plecat

Ne-am întâlnit doi copii, cu suflet curat,

Într-o lume grăbită, iubirea ne-a legat.

Râsete, vise, priviri ce ardeau,

Două inimi fragile ce tot se căutau.

Dar vântul a venit cu vorbe greșite,

Cu umbre de teamă, cu clipe rănite.

Și pașii s-au dus pe cărări diferite,

Deși inimile noastre rămâneau nedespărțite.

Au trecut luni de dor și de tăcere,

Dar eu încă simt a ta adiere.

Chiar dacă viața ne-a pus la distanță,

Eu încă păstrez în suflet speranță.

Te-am sunat în noapte, cu glas tremurat,

Și-ai știut cine sunt, n-ai uitat.

Un „follow” mic, o privire pe furiș,

Semne tăcute că dorul n-a pierit.

Și zile trec, dar doru’ rămâne,

Ca foc ascuns ce arde-n tăcere.

Lângă alt braț găsesc alinare,

Dar tu ești visul ce nu moare.

În ochii tăi aveam galaxii,

În zâmbetul tău veșnicii.

Azi rătăcesc prin pași nesfârșiți,

Dar gândul la tine nu l-am stins.

Poate că timpul ne-a vrut străini,

Dar inima știe: tot tu îmi ești plin.

Și chiar dacă drumuri ne-au despărțit,

Iubirea din mine n-a murit.

Căci oricât departe-ai fi de acum,

Eu simt că destinul nu ne-a pus punct.

Suntem poveste fără sfârșit,

Două inimi ce nu s-au stins.

Oh nu-mi lua vederea ,

Că în zadar suspin și plâng 

Încerc să-ți uit privirea 

Și vreau în brațe să te strâng .

Să te strâng așa de tare ,

Să nu te lași să pleci 

Și să nu dai uitare 

Să nu mă lași pe veci .

Devin cuprinsă de rugină 

Cu tot cu a mea tărie, 

Și acum ești lumină 

Întâlnindu-mă-n câmpie .

Atâtea inimi sparte ,

Râzi că un băiețandru 

Te văd tot mai departe 

Dar la fel de tandru .

Tu îi dai vieții contur 

Și cred c-așa-i mai bine ,

Te rog doar să te uiți în jur 

Ca să mă vezi pe mine.

S-a cam făcut răcoare 

Și te-am visat murind 

Lacrimile-s ape curgătoare ,

Văzându-mă trăind .

Tot mă gândesc la tine ,

Eu știu că n-a trecut 

Și vreau să se termine 

Ceva ce nu am vrut .

Iar într-o zi de toamnă 

Curând în viitor 

Sufletul o să adoarmă,

Și nu-mi va fi ușor .

Uită-te la visele noastre ,

Știu multe sunt cam rele 

Plimbându-ne pe mările albastre 

Privind cerul cu multe stele .

Odată te-am văzut 

Distrus și plin de sânge ,

Dar te iubesc la infinit 

Și inima îmi plânge .

Te-ai întrebat vreodată cum se construiește un dor?

Din ce fibre invizibile se țese un suflet,

Cum fiecare absență devine mortar,

Iar amintirile – cărămizi din lut ars,

Aruncate la întâmplare într-un labirint?

Eu te-am zidit pe tine în mine.

Ai devenit coloana vertebrală a cerului meu,

O catedrală de sunete mute

Unde rugăciunile sunt doar șoapte

Pe care le murmur când toți își întorc privirea.

Dar iubirea asta nu e un templu.

E un pod suspendat,

Fragil, arcuit peste haos.

Lemn putred de regrete,

Lanțuri din tăceri ruginite,

Un pod pe care merg desculță

Căutându-te.

Mâinile tale erau arhitecți.

Cu ele ai modelat o lume,

Dar ai lăsat zidurile nefinisate,

Ferestrele deschise către un nicăieri,

Și m-ai lăsat să privesc,

De pe marginea golului,

Cum pleci.

Acum stau pe dărâmături,

Reconstruind fiecare clipă.

Pereți din dorințe,

Acoperiș din promisiuni frânte,

Și o poartă prin care tu n-ai să treci.

Te-ai întrebat vreodată cum se demolează un dor?

Eu nu știu.

Dar fiecare piatră pe care o ating

Mă lovește din nou

Cu absența ta.

Lasă-mă să mor în lumea mea

Sufletul meu să devin-o stea 

Stea căzătoare 

Vreau să rămân fără suflare 

La-mea suferință n-am alinare 

La capul meu s-ardă o lumânare 

Am eșuat complet l-această încercare

Sătul de suferință și lacrimi amare 

Pășesc ușor pe a iadului cărare 

Sufletul să-mi ardă precum o cometă 

Cuprins de focul iubirii ce n-o regretă 

Urechile mele s-audă 

Pentru ultima dată vocea ei plăpândă 

Cum plânge și suspină 

Crezând că destinu-i de vină 

Ochii mei nu o să vadă 

Cum din ochii ei o lacrimă o să cadă

O lacrimă de gheață 

Pentru c-am plecat din această viață