Atlasul unui suflet în cădere

Ajunge! Destul! Opriți acest joc,

Al urii ce arde și suflete stroc.

Nu suntem culori, nici steaguri, nici nume,

Suntem oameni, nu umbre pierdute prin lume.

Nu pielea mă face mai bun sau mai rău,

Nu haina, credința sau drumul meu greu.

Nu-i vina mea că m-am născut altfel,

Că iubesc diferit sau mă rog altui cer.

Tu, ce strigi că dreptatea e-n mâna ta,

Și hotărăști cine-i "păcat" și "scăpat",

Privește mai bine, vezi inima mea,

Bate la fel, chiar de nu ți-e pe plac.

Culoarea nu-i crimă, iubirea nu-i boală,

Credința nu-i lanț, nici lege brutală.

Om ești și tu, om sunt și eu,

Și tot ce ne-nvață e doar Dumnezeu.

Hristos n-a urât, n-a arătat cu degetul,

N-a spus "Tu nu meriți" și n-a pus pe nimeni la zid.

Dar voi ați făcut din iubirea Lui sabie,

Și-ați transformat cerul în vis interzis.

STOP! E destul! E timpul să vezi,

Că lumea nu-i scrisă în alb și în negru.

Oprește-te, frate, și lasă-mă-n pace,

Căci Dumnezeu ne-a vrut liberi, nu sclavi ai urii tale!

Eu nu sunt om – nu pot fi.

Prea multe furtuni se ciocnesc în pieptul meu,

Prea multe voci care strigă în același timp:

Să iubesc. Să urăsc. Să mă ridic. Să ard.

Să mor. Să trăiesc iar, ca o flacără care refuză

Să se stingă.

Sunt înger când dau tot ce am –

Inima mea e un altar pentru ceilalți,

O punte peste prăpăstiile lor.

Mă aplec, mă sfărâm, mă pun pe ultimul loc,

Dar nimeni nu rămâne să îmi mulțumească.

Oare au văzut măcar cum s-a rupt din mine

Pentru a-i ține întregi?

Dar uneori, suferința mă schimbă –

Devine o umbră care-mi atinge mâinile,

Și devin demon.

Răzbunarea mea nu e un foc,

E o gheață care curge prin venele mele,

Rece, tăcută, nemiloasă.

Îmi privesc reflexia și nu mă recunosc,

Dar nici nu-mi pare rău.

Mă simt vie doar la extreme.

Vreau să fiu peste tot, să văd totul,

Să cunosc fiecare colț al lumii,

Să strâng toate iubirile posibile,

Să fiu zeița care dansează pe marginea prăpastiei,

Adorată de mulțimi și în același timp

Singură până la os.

Mă epuizez alergând spre validare,

Dar și ea mă dezgustă –

Centrul atenției e o scenă

Pe care nu vreau să joc, dar de pe care nu pot coborî.

Vreau să fiu văzută, dar nu înțeleasă,

Și totuși urlu după cineva

Care să pătrundă haosul din mine

Fără să-mi ceară să-l traduc.

Viața asta îmi pare mică,

Prea strânsă pentru inima mea expansivă,

Prea plictisitoare pentru setea mea de infinit.

Vreau să trăiesc nebunește,

Ireal, irațional, ca un vis euforic,

Să sar dintr-o viață în alta, să ard fiecare punte,

Să fiu o explozie care nu se mai oprește.

Dar mă simt moartă în același timp,

Un miez uscat într-o lume care cere strălucire.

Și creierul meu e obosit,

Stricat de ritmurile pe care singură le-am impus.

Nu știu dacă pot să mă opresc,

Nu știu dacă vreau.

Poate sunt înger, poate demon.

Poate am fost menită să fiu amândouă.

Un paradox viu, un haos frumos.

Dar undeva, în acest carusel de extreme,

Îmi doresc doar ca cineva să-mi spună:

„Ești destul. Tu, așa cum ești,

Cu toate contradicțiile tale,

Ești destul.”

M-am săturat de ziduri ce strigă,

De glasuri ce dor, de mâini ce înving,

De nopți fără pace, de teamă ce plânge,

De timpul ce trece, dar nu mă atinge.

În casă-i tăcere, dar nu e de pace,

Cuvintele-s arme, iar liniștea tace,

Priviri ce rănesc, ca otravă în vene,

Și inima strigă: „Ajunge, destule!”

Vreau soare-n priviri și voci ce m-alină,

Să uit umbrele reci, să-nvăț să revină

O clipă de viață, un zâmbet curat,

O iubire sinceră, ce n-am visat.

Nu vreau să mă tem de pași pe podea,

Să tresar la un glas sau să-mi pierd steaua mea.

Vreau brațe ce țin, nu lovesc fără milă,

Vreau o viață de om, nu o luptă umilă.

Cine sunt eu? Sunt suflet, sunt viață,

Nu un obiect pe-o masă de gheață.

Îmi vreau libertatea, iubirea de sine,

Un colț de lumină doar pentru mine.

Așa că strig azi, cu glasul curat:

Ajunge, e vremea să fiu vindecată!

Nu cer decât dreptul la o zi cu iubire,

Să las în trecut umbrele de mânie.

Nu vreau un Dumnezeu înghesuit în doctrine,

Nici credință ce sufletul în lanțuri își ține.

Nu vreau sfinți de carton ce aruncă osânde,

Dar trăiesc fără milă, cu inimi flămânde.

Nu vreau o religie ce desparte și frânge,

Ce pune hotare și suflarea o stinge.

Vreau un Dumnezeu ce iubește, ce iartă,

Ce nu judecă omul după haina purtată.

Mă numiți păcătoasă, fiindcă nu urăsc,

Fiindcă văd în oricine chip dumnezeiesc?

Dacă iadul înseamnă să iubesc pe oricine,

Atunci focul acela e mai sfânt decât tine.

Voi, ce scuipați venin în numele Lui,

Ce faceți din rai doar un club pentru voi,

Dumnezeu nu e zid, nu e lege pustie,

El e prieten, e viață, e blândețe, e glie.

Nu trăiesc să respect un tipar prefăcut,

Nici să cânt despre har, dar să fiu un mormânt.

Eu trăiesc să iubesc, să ridic, să alin,

Nu să împart lumea în „rău” și „divin”.

Credeți ce vreți, osândiți-mă iar,

Dar știu că în cer nu-i un tron de amar.

Dumnezeu nu e religie, nici frică, nici chin,

El e prietenul meu. Și-mi e de-ajuns. Amin.

Dacă ai ține la tine cât de mult eu țin de tine,

te-ai învălui în lumina zilelor mele,

fiecare gând ar fi o adiere de dor,

fiecare pas, un cânt de alinare pentru sufletul meu.

Ai fi cu tine cum sunt eu cu tine –

neîncetat, cu fiecare clipă ca pe un dar.

Dacă te-ai iubi, cum o fac eu,

ai înțelege că iubirea nu cere,

nu cere nimic altceva decât să fie –

simplă, pură, fără forme,

fără ziduri de apărat,

fără măști de purtat.

Te-ai îmbrățișa, știind că tu ești tot ce am,

și tot ce am fost,

și tot ce voi fi.

Te-ai cunoaște în adâncurile tăcerii,

în acele colțuri de lumina dimineții

în care eu mă regăsesc cu tine,

fără cuvinte,

fără planuri,

doar un puls comun între două inimi.

Dacă te-ai iubi, aș putea să îți dau toată iubirea mea

fără frică, fără teamă de-a pierde.

Dacă ai ține la tine,

ar însemna că tu mă porți în fiecare zi,

ca un secret păstrat în pielea ta,

ca o fereastră deschisă către lume,

unde doar noi doi știm cum să iubim.

Și cum tu îmi mângâiai sufletul odată, va știi doar cerul și soarele ce a băut odată-n impuls cu plusurile inimile noastre 

Ce-ar fi bătut și acu dacă înfierbințeala și iuțeala soarelui nu ne-ar apune-n asfințitul iernii palide 

Te citesc doar prin novele, printre rânduri goale flamande de iubire, dar ea nu mai vine căci n-are ea atâtea brate sa năpustescă încercării mele de supraviețuire 

Și câtă inimă am pus în tot ce azi nu-i iubire, ci sunt doar frânte amintiri morbide

Țin în mine tot ce-i mort , iubirea noastră contracost 

Te iubesc, păstrând un amor viu ce atât de mort căci îl alimentezi doar prin părăsire și speranțe false

Și tare mi-as dori sa pot face și eu la fel, dar nu-mi permit să disprețuiesc un străin, pe care l-aș fi iubit și acum sub cerul ce ninge, deși amorul lui a apus pătruns-n flacără verii temută

Al meu suflet nu îmi dă voie sa-l înec adânc-n inimă

Dar n-as putea să te dau uitării vreodată, când inima arde încă in iluzia și vraja amorului ce mă îngenuncheză mută

Nu plânge că ne-a fost iubirea
Prea tânără, prea fără rost;
Așa a vrut tăcută firea,
Așa ne-a fost scris: n-a fost.

Eu te-am iubit cu dor ce strigă,
Tu m-ai iubit cu pas ușor;
Când unul arde, altul frigă,
Și nu-i păcat, nici vină-n dor.

Nu te-am cerut să fii ca mine,
Nici n-am voit să te opresc;
Doar soarta, aspră și străine,
Ne-a pus să fim… dar nu să fim.

Se-ntâmplă uneori iubirea
Ca floarea-n prag de primăveri:
Răsare-n grabă, stă-n uimire
Și moare-n vis de mângâieri.

Rămâi cu bine. Te primesc
Așa cum ești, fără cuvânt.
Te las din drag, nu te părăsesc,
Căci n-am cum lupta cu ce-i sfânt.

Și dacă-n timp, cândva, târziu,
Ți-oi trece-n suflet ca un gând,
Să știi: te-am iubit așa cum știu
Copiii… când iubesc profund.

Ai fost o lecție deghizată în iubire

Nu ai fost nimic din tot ce-am sperat

Deși mi-ai promis că o să mai fim

Ai fost doar ceea ce-am avut de învățat...

Ai fost lecția care m-a făcut să văd 

Cât de mult mă puteam multumi cu puțin 

Ai fost dovada că tăcerea duce la prăpăd 

Când nu-mi doream decât o ultimă îmbratișare la un vin.

Ai fost lecția că singurătatea nu înseamnă plictiseală 

Și că respectul n-ar trebui să fie negociabil 

Ai fost lecția ce m-a făcut să sufăr ca niciodată 

Lecția fără meditații... cum să-mi pregătesc sufletul în prealabil.

 Ai fost lecția care cu durere mi-a arătat locul,

Omul de la care nicicând nu m-aș fi așteptat,

Că atunci când îți dorești cu ardoare ceva

Oricât ai răbda și spera... niciodată nu-l vei avea...

Deși te-ai vrut o lecție, eu pică nu îți port

Și nici la întrebări, azi nu mai caut răspunsuri 

Nimic n-aș mai schimba chiar de-aș putea să pot

Datorită ție, gândurile, azi îmi sunt zeci de pagini în versuri...

Parfumul tău a rămas pe haina mea ,

Cu momente ce ne veselea .

Dar a rămas doar o amintire,

Și simțeam o împlinire.

Dar aceasta împlinire a dispărut  ,

Și a rămas doar în trecut .

Îți miroseam mereu parfumul ,

Iar acum mă apucă plânsul.

Poate nam fost ce îți doreai,

Dar nici nu plecai .

Langa mine 3 luni ai stat ,

Și pe acestea le-ai lăsat .

Mirosul tau poarta amintiri ,

Și cu acele priviri .

Poate era mai bine daca nu ne cunoașteam,

Și așa poate nici nu te mai iubeam .

Nici nu mai pot, când tu exiști!

Nici nu mai vreau, când nu mă vrei!

Tu, limpede între intruși 

Eu, putregai între atei.

Deschid o poză din trecut,

bocesc, ca un copil boem

și  mor, strădaniei avut

sub pâcla, unui alt poem.

Amorf, trudesc ca orșicare…

Eu, care ieri mă bizuiam celest,

mă simt, mai putregai din fire

și mai trecut,

                          rămân, un rest...

În sufletul meu e direct furtună, nu pot s-o numesc ploaie de vară 

Nu-i numic frumos de când amintirile au început să-mi dispară 

În vânt și ploaie rece mă chinui de trei ore să-mi aprind o țigară

După nori nu mai vine soare dacă a apucat să se facă seară 

Plouă cu regrete iar sufletul îmi este complet inundat 

Iubirea este o binecuvântare însă eu sunt blestemat 

Mă gândesc doar la ea și încep să uit cine sunt cu adevărat

Mă doare din ce în ce mai tare și nu știu ce trebuie să fac  

Nu găsesc nici o rezolvare prin care inimi să pot să-i fac pe plac 

Nu știu cât timp o să mai treacă până când am să reușesc sa mă adun

Am început să vorbesc doar nu mine, nu vreau să cred că-s nebun  

First it started with a spark

and a seed covered in dark.

Time was passing

and that spark grew into a flawless light

and the seed was growing right,

seeing the smile of the light.

Time was passing

and the light grew into a marble sun

and the seed, once fruit of light

grew into a flower of sun.

All was fine, but times got hard

and the sunflower got harsh...

Slow the power of the sun made the flower turn around.

Sad and hurt the sun decides

''leave the flower far behind"

and the flower without light

became a statue petrified...

"What is next?", the flower asked...