Trandafir

A asculta înseamnă

Să-ți folosești cugetul în mod util

Și să te lași lovit

De silogismul proiectil

Să construiești pe o fundație de rocă

A vieții sinecdocă

A asculta înseamnă

Să te dezlegi de grămadă

Și să te lași lovit

De-a adevărului tornadă

Să fi victorios prin a obține pace

În mintea fugace

A asculta înseamnă

Să nu adopți postura curmeziș

Și să te lași lovit

De-a revelației tăiș

Să descoperi alte unghiuri congruente

Și noi argumente

A asculta înseamnă

Să riști să pierzi ceea ce prețuiești

Și să te lași ucis

Astfel să poți să trăiești

Aparent haotică

Mișcarea din punct

Necontrolata evadare din cuvânt

Scopul găsit, zvâcnind din gând

Cuvintificarea posibilizând

Potența cuvintificării e cea ce unește

Patru dimensiuni de eternitate

Și care definește

Infinitul cu a lui legitate

Cuvântul erupt din cuvânt

Se revarsă în primul punct

Se revarsă pe pământ

Spirala melcului atomul parcurge

Împerecheat cu timpul ce prin toate curge

Deschide un evantai de posibilitate

Pentru cele patru împreunate

Formând unul acesta străbate

Din prima eternitate spre prima eternitate.

Văd că timpul te-a lenevit

Și în gând ai adormit

Te văd că nu vrei să isprăvești

Vrei să rămâi ceea ce ești

Uitarea te-a redus la tăcere

Te-a înecat în complacere

Și lași vorba neatriculată

Iar timpul îți cere a lui plată 

Mai bine mai târziu decât niciodată

Văd că ești de timp gonit

Și instinctul nu ți-e domilit

Te văd că vrei să isprăvești 

Să fii mai mult decât ce ești

Să construiești propriul sistem

Țintești spre cel mai înalt barem

Împingi conturul spre extreme

Iar timpul îți răspunde prin blesteme

Decât prea târziu mai bine prea devreme

Văd că timpul te-a amorțit

Și imaginea ți-a desuflețit

Te văd n-ai cum să isprăvești

Nu ești decât ceea ce ești

Deși ți-ai dat tot interesul

Ai recoltat doar înțelesul

Al tău scop, al tău sicriu

Iar timpul nu a fost veșnic viu

Mai bine niciodată decât prea târziu.

Cât timp ne vom preface că faptele din trecut

A noastră identitate au alcătuit

Când ne vom da seama că vechiul e tăcut

Și de prea puțin a fost înlocuit

Înaintașii noștrii nu pot fi al nostru conținut

Și nici ale lor victorii

Ei singuri le-au trudit, nu noi le-am obținut

Nu noi suntem învingătorii

Cât vom mai sta în a trecutului adăpost

Și vom fi mandrii de-a altora creație

Cand vom găsi al nostru rost

Și a noastră semnificație

Oare nu am secat de tot a laudei izvor

Prin amintiri și prin istorie

Și am muls la nesfârșit a mândriei rezervor

Fără a obține vreo victorie

Ce anume mai recent ne definește pe hartă

Și ce ne reprezintă

Cum ne raportăm la noi și la a noastră soartă

Care este a noastră țintă

Cand vom produce o Românie

Care nu rimează cu ipocrizie

Cu hoție

Care generează motive de mândrie

De mândrie adevărată

Câștigată și asumată

Și ne vom concentra pe acutizarea momentului

Și a prezentului

Cand ne vom construi propria identitate

Și ne vom măsura a noastră capacitate

Si sensibilitate

Si particularitate

Si seriozitate

Trecutul e trecut, e bine să-l cunoaștem 

Dar nu putem sa îl renaștem

Însă putem sa învățăm din el

Putem să construim un alt model

Putem să îl respectăm

Dar nu să îl repetăm.

Trecutul comun pe noi doi ne unește

Suferința e ceea ce ne definește

De ce atunci suntem diametral opuși

Și discordiei supuși?

Memorile tale și ale mele sunt

Ne-am alăptat de la același cuvânt

De ce atunci vorbim limbi diferite

Iar privirile ne sunt ferite?

Sângele și jertfa amandoi împărtășim

Și amandoi vrem să construim

De ce atunci față în față stăm

Și reciproc ne sabotăm?

Suntem singuri împotriva nimănui

Ne-am pierdut contactul cu trecutul

Suntem desprinși de timpul veacului

Și-am declarat loialitate algoritmului

Alegem în mod liber să nu avem libertate

Ignorăm vocile vechi răgușite ce ne ceartă

Creăm sfinți noi și-o altă divinitate

Trăim în lume nouă, ghidați de-o nouă hartă

Ne-am pierdut contactul cu ale noastre rădăcini

Și nu mai știm ce anume ne încheagă

Nu avem ochi pentru bătrânele lumini

Vedem lacune ce de la sine se propagă

Nimeni nu mai cunoaște limbile trecutului

Graiul a fost cu toporul înlocuit

Cuvintele sunt mai apropiate răcnetului

Iar tot ce este sentiment rămâne nerostit

Adevărurile de ieri sunt azi confuzii

Ne-am rupt orice legătură cu noi înșine

Și am înlocuit iubirea cu vise și iluzii

Ne-am izolat și ne luptăm cu cine?

Ne-am izolat și ne luptăm de unii singuri

Împotriva nimănui.

 sculptez în cuvintele-bolovan de la poalele muntelui

dalta scoate scântei roșii și galbene

sub capul plat al barosului

vreau să cioplesc o floare de piatră

din bolovanul alb al iubirii

și s-o dăruiesc iubitei

de ziua ei

știu un loc în care găsesc bolovani în toate culorile

și nuanțele

având corespondent în plaja alunecoasă a cuvintelor

tonurile de gri aparțin cuvintelor domestice

casă, ogradă, ogor, animal, plug, seceră

tonurile de alb sunt specifice sentimentelor precum dragoste

prietenie, frăție, iubire, dăruire

tonurile de negru aparțin trăirilor dureroase

supărare, disperare, despărțire, ură sau răzbunare

tonurile de maro sunt asociate cu gândurile negre

gelozia, insatisfacția, nefericirea, resemnarea

iar tonurile roz exprimă bucuria, exuberanța, împlinirea,

izbânda

și mai am câteva grămezi de pietriș

cu pietricele netede de culoare roșie, albe ca marmora

sau negre cu străluciri de diamant

pietricele fosforescente în toate culorile care se deschid la lumină

pe care te poți întinde

și privi către cer

sau face dragoste

o bogăție neprețuită pentru un sculptor nebun ca mine

ocolit de oameni obtuzi

care nu găsesc nimic interesant în cioplitul pietrei

doar iubita mea a descifrat adevărata ei frumusețe

îi place pietrișul sub clar de lună când pietricelele se trezesc

și formează imagini simetrice

multicolore

ca într-un caleidoscop...

Oare dormi liniștit,

neștiind,

dacă sânge din sângele tău...

respiră?

Oare îți mai suntem prin gânduri,

trăind,

dacă propriul tată nu sună, 

să vadă dacă copii lui în seară...

ațipiră?

ne-am încropit casă într-un vârf de munte

în ultima zi a anului

acolo nu-ți poți face decât o casă pe temelii de piatră

neacoperită

deasupra ei așezi cerul

ziua primești înăuntru Soarele

noaptea Luna și stelele

ploaia și frigul nu ne mai sperie

ne strângem în brațe ca doi albatroși

care se regăsesc după un drum lung și istovitor

peste mările și oceanele lumii

locul nostru de-aici este și a lor

va fi mereu locul lor magic de plecare

și de întoarcere

în fiecare an al vieții

noi nu avem aripi să zburăm spre țărmurile arctice

de la marginea lumii

sau spre tropice

Dumnezeu ne-a pedepsit să rămânem prizonierii pietrei

să trudim toată viața pe câmpiile sterpe ale speranței

cu mâinile goale

în ultima noapte a anului

vom dormi nepăsători și neprihăniți ca pruncii

îmbrățișați în toată durerea noastră

de-a ne fi născut oameni...

Sweet childhood, honey of life's delight,

From you, I learned the means of living.

Yet fragile you are, like the thinnest string,

I wish you'd return, but you're gone from my sight.

Now I look back with longing and wonder, 

Your memories keep my heart warm like fire.

Tough times runs fast and you're no longer near,

I carry your light forever, from now and in everything that's here.

Plutesc între iluzii, ca un nor strălucitor,
Dar mă prăbușesc în realitatea rece, fără dor.
Fiecare pas mă ține legat de un trecut ce arde,
Iar prezentul îmi scapă, o rană ce mă doare.

Făptura de Vis ce îmi trăieși tu mereu în pieptul de urs. Purtată îmi ești, mereu călătoare, în zbor de albină, în miros de Floare-de-Soare. Grăită de seară, tăcere de zi, în zborul tremurat al lacrimilor tăcute de Nori.

Te-adun, te răsfir, te cerm, te cuprind și admir pasărea văzduhului ce aripile-și deschide timid. Pescărușul de mare, rîndunica de vară tîrzie, puiul gălbui în ciripitul flămînd ce îl aud venind din depărtare. Mi-astîmpăr setea toropelii de vară în ochii tăi plini de cuvinte și te-am luat mereu purtată în a mea îmbrățișare.

Scriu rînd după rînd, purtîndu-ți tăcerea în gînd și știu că jăratecul fierbinte ce-ți arde e căldură de bine, de liniște-n mine, de zîmbet în tine.

Ești o corabie a vieții, zborul spre Absolut, mierea curgîndă ce naște-abundență și frumusețea de Floare. Dar multe umbre cu frică de Soare se vor izbi în căutare de-a ta căldură. Doar focul din tine trăiește și arde tot ce e pleavă și nimicnicia ce-i trecătoare. Și, mereu, chiar și cînd ochii îmi sunt închiși, ploapele grele sau orb de praful din jur, te văd și te-admir - rîndunea cutezatoare.