Pt cei ce vor urma..

Pe pereți se scurg 

Stropii de amurg,

Luna strălucește 

Sub streașină clipește.

Pomii moțăiau,

În vânt se legănau.

Amorțit pământul 

Își reflecta veșmântul.

Soarele se stinge

Prin gene se prelinge 

Și negura se așterne,

Moleșeala cerne.

Prin frunzișul voalat 

Pasărea s -a pitulat ,

Amuțind din ciripit

Și clipoci pripit..

Doar liliecii forfoteau,

Întunecimea iscodeau,

Doar cucuveaua glăsuia,

Asfințitul bântuia...

Se lăsase ger cumplit 

Peste pământul obosit.

Obrazul cerului pălise,

În cuib trilul amuțise.

Pomul tremură, suspină,

Oblojind a lui tulpină.

Vântul scârțâie pe -o casă,

Suflănd pe ulița sticloasă.

Pașii rătăcesc răzleț,

Fug în grabă de îngheț.

Sub o băncuță degerată 

Zăcea umbra nemișcată 

Unui ghemotoc blănos,

Ce scâncea după un os,

Scuturat de la frigură,

Cerșea din ochi căldură;

Fețe chircite,iritate

Îl ignorau din vanitate.

Cățelul împietri subit

Cu sufletu-i neămblănzit...

Supus la tăcere,

Crispat de durere,

Scrâșnea din dinți,

Îl scotea din minți 

Strigătul de ajutor 

Blocat pe interior 

Bătrânului neputincios 

Scuturat până la os 

De -o suferință cruntă 

Din existența lui măruntă,

Alunecând prin ea,domol 

Privea zările în gol.

Osândit singurătății 

Implora divinității 

Viața să și -o curme 

Pt cealaltă lume,

Eliberându-se de cruzime.

Decât să le mai deprime 

Nopți scăldate -n umbre,

Zile reci și sumbre.

De la fereastra -i fumurie 

Răzbate trist o melodie.

Ațipi bătrânu -n pripă

Și zbură pe o aripă...

Suntem oripilați de morți, 

Ne pitulam ca niște hoți;

Privim doar din depărtare 

Pierderea cuiva ce doare.

Deși avem aceiași soartă;

Toti ajungem materie moartă. 

Totuși ne ferim de subiect 

Ca de un mediu infect.

Suntem nepăsători și reci,

Afisam lacrimi seci,

Trecând pe lângă funeralii,

Atenți doar la detalii.

Cine s a stins,de ce și cum

Dispărut pe ultimul drum,

Însoțit de fețe identificate 

De morbida curiozitate. 

Rostim cu jumătate de gură 

Recital din Scriptura, 

Un Dumnezeu sa l ierte 

Pentru ființele inerte. 

Ne izolam etanș de gândul, 

Ca într o zi ne vine rândul, 

Căci ne ar expune fatal

Unui blocaj mintal...

Mi -este frig si întuneric, 

Te șoptesc in glas nevolnic;

Nu mai știu nimic de tine, 

M ai lăsat printre ruine.

Ma ia valul de furtuna, 

Imi bate inima nebuna, 

N o pot stăpâni deloc,

Cuprinsă de fiori si foc.

Gura ploilor din stele

Ma udă până la piele.

Cerul tremură in mine, 

Fuge gândul iar la tine.

Intre noi ,abis de gheață 

Stropi mă ard pe față. 

Ma topesc de dorul tău;

Eu martira, tu un Zeu.

Te aștept sa vii in Prag,

Suflet rătăcit de drag.

Eu voi crede pan la moarte, 

Ca nici un zid nu ne desparte.

Mă privea printre zăbrele 

Partea mea întunecată;

Să-i deschid porțile mele 

Spre căsuța -mi ferecată?..

Ori să mă lupt, confuză 

Cu prezența ei în mine,

Tremurând din buză 

Mă dezbrac de haine 

Și -n oază mlăștinoasă 

M-adancesc păn la bărbie,

Pe -o vreme sumbră și cețoasă.

Și cu veșmânt din măl și ploaie 

S-o iau la goană pe cărare 

Prin foșnet de pădure,

Unde răgete de fiare 

Mă străpung,mă -nfioară.

Umbre hâde și bizare 

Îmi taie calea, mă -nconjoară 

Și nu mai pot, mă prăbușesc 

Îngrozită, fără vlagă;

Din coșmar să mă trezesc,

Mă agăț de -o creangă 

Din răsputeri să mă ridic.

Și cu setea gurii de izvor,

Între lumini și întuneric 

Să răzbat,din nou să zbor...

sunt zile când mă prăbușesc din vârfurile inaccesibile ale minții

și mă zdrobesc de stâncile prăpăstioase ale gândului

degeaba îmi mai aud inima în piept

bătând ca un fluture

sub mine este o baltă de sânge

Eli, eli, lama sabactani
strig

și simt cum mi se prelinge sufletul din carne

dar nu mă aude nimeni

Doamne

n-am fost niciodată atât de singur

ca acum

pesemne că am murit sau sunt pe cale să mor

cineva îmi perfuzează plumb topit în venele goale

altcineva îmi pârjolește inima cu o lumânare aprinsă

poate chiar Diavolul

împotrivitorul

îngerul răzvrătit

cel care îmi deschide insidios porțile întunericului

și-mi răscolește toate spaimele omenirii zidite în mine

nu știu cum voi mai privi mâine dimineață

prin ferestrele zilei

Maria doarme cu pruncul în brațe

și zâmbește tainic

ca toate femeile:

„Fie mie, Doamne, dupa cuvântul Tau”

Stau la poarta Iordanului,

într-o dimineață cu zăpezi topite,

cu frica și speranța adunate în piept.

Glasurile preoților se ridică,

se răspândesc peste ape,

ca un vânt blând ce mângâie sufletul,

iar lumina se sparge în miile de stropi.

Apa tremură sub binecuvântare șoptind:

„curăță-l, ridică-l, iubește-l.”

Simt stropii cum udă pieptul meu

cum îmi udă gândurile ascunse,

frica, oboseala, îndoiala.

Toate se topesc încet,

în această apă sfințită.

Îmi aplec fruntea, rostind în tăcere:

„Doamne, curăță-mă, întărește-mă,

ajută-mă să pășesc drept

într-o lume atât de zbuciumată.”

Simt cum fiecare strop

mă leagă de Hristos, de începuturi,

de taina apei creatoare.

Privirea mea se pierde în cerul de dimineață,

în albastru care promite pace.

Simt cum păcatele cad ușor,

ca frunza moartă purtată de vânt,

iar lumina se așează între mine și cer.

Astăzi, nu doar apa este sfântă,

ci și inima mea, care se deschide,

care primește  drept dar, iubirea Ta.

Rămân nemișcat,

într-o liniște care nu poate fi rostită.

Știu că am întrat în povestea veșniciei,

a începuturilor.

Plec cu sufletul ușor, cu lumina purtată,

știind că fiecare zi poate fi o bobotează,

dacă las credința să-mi îndrume pașii.

într-o lume tăcută a obiectelor

a cuvintelor

a florilor

Maria

întruchipează excepția

ieșirea lucrului din abstract

din imobilismul acela dramatic al formei

denumită lebădă uneori

după aspectul aerodinamic al corpului

și aripi

Maria este o formă mișcătoare pe roți

la fel de însuflețită ca o femeie

oamenii de știință au descoperit forme de viață

în piatră

Eeistein în cuantica gândului

Maria mea are suflet

trebuie doar să învârt cheia în contact

să apăs pe accelerație

scenariul acesta l-am mai citit undeva

cu milenii în urmă

cineva își imaginase Cosmosul

ca pe o formă abstractă de relief

mai accesibilă decât cerul

de unde zeii coborau aproape sfioși printre noi

deghizați ca niște actori de mâna a doua

în lucruri…

Mă opresc, o clipă, să caut într-un ieri,

Comoara risipită a altor primăveri.

Dar strâng în palme rodul și tot ce-am învățat,

Păstrând în suflet cerul, curat și neîntinat.

O clipă, cât o viață, mai mult sau mai puțin,

Reînvie, prin ceață, fărâme de destin.

Privesc cu mândru zâmbet spre tot ce am clădit,

Un drum croit prin pietre, dar drept și împlinit.

Visul și realitatea se împletesc pe rând,

Îmi sunt amestecate de fiecare gând.

Aleg să cred în bine, în forța de-a visa,

Căci viața e o artă și o voi onora așa.

A fost... Dar cine poate să separe, precis,

Trăirile schimbate cu timpul într-un vis?

Rămâne însă urma unui pas curajos,

Ce-a transformat tot greul în ceva luminos.

A fost... Dar cine știe dacă mai are rost,

Când nimic va mai fi din toate cate-au fost?

Are un rost prezentul, e darul cel mai sfânt,

Să las o urmă caldă pe acest pământ.

Zâmbesc nedumerită, că am uitat să plâng,

Sunt foarte obosită și zilele mă strâng.

Dar mă ridic spre soare, cu ultimul fior,

Să-mi scriu cu demnitate destinul viitor.

viața ma învățat mereu

sa nu aștept nimic , de la nimeni

și la bine și dar la greu

dar totuși suntem , oameni

avem opiniile diferite

e și normal pentru noi

inimile sa ne fie iubite

pe dinăuntru suntem goi

unii fara de milă

alții mai rai și întunecați

fii o persoana stabilă

fraților, suntem frați

frați din altă mamă

dar cu același sânge

pentru asta nu am teamă

acum te rog, numai plânge 

hai sa dăm mână, cu mână

să cântăm imnul dreptății

cei cu inima cea bună

versurile realității 

Ce înseamnă soartă, noroc, destin?

La naștere, la viața pământeană 

Venim cu gemantanul plin?

Soarta, ne-a hărăzit un cer senin?

La naștere, suntem toți anonimi,

Părinții, pot fi săraci, dar oameni buni.

Au sarcina de a crește, aceste daruri,

Să răspândească în lume minuni.

Alte vlăstare, nimeresc în familii mafiote,

Cu instinctul de război și de moarte.

Viața pe PĂMÂNT, poate fi o gură de rai

Mulțumiți oamenii cu așa trai.

Dar, Divinitatea a trimis pe Pământ doi rivali

Binele și răul ; nu fac nici-o dată casă bună

Natura întreagă-i urgisită, în schimbare

Divinitatea, ne-a pus gând rău, oare ?