Încrâncenare

Lui Nichita Stănescu îi plăceau numerele

începând cu unu

care era chiar el

toate celelalte numere începeau de la doi

și se supuneau principiilor matematice de bază

adică adunării, scăderii, înmulțirii și împărțirii

unu însă făcea excepție de la regulă

nu-l puteai aduna pe Nichita Stănescu cu altceva nici scădea, înmulți sau împărți

orice operație cu Nichita Stănescu ar fi fost incompatibilă din start

fiindcă nu exista o corespondență între el și excesul de lucruri sau de ființe din jur

prin moarte el a rămas tot unu

o capră mâncată de 100 de lupi nu scade nici nu crește numărul lupilor

cu sau fără capră sunt tot 100 de lupi

iar mulțimea vidă a caprelor mâncate de lupi poate fi demonstrată doar matematic

cred

capra face parte din altă ecuație și nu influențează mersul stelelor pe cer

nici dansul nocturn al melcilor

matematic vorbind un iepure adunat scăzut înmulțit, împărțit la o vulpe

nu face nimic

într-o astfel de relație unu rămâne tot unu

sau una

Nichita Stănescu a înțeles că nu poate fi compatibil nici cu o pasăre nici cu o femeie

nefiind nici pasăre nici femeie și că nu se poate aduna împărți scădea și înmulți cu nimeni...

ne întrepărtundem viețile tixiiți în cutii de chibrituri

în acele abominabile blocuri ceaușiste

moștenite din tată în fiu

și devenim încet-încet niște oameni din plastilină

modelați după zgomote

un fel de comis- voiajori antropofili

gen Gregor Samsa

gravitând  perpetuu între un creier bolnav

și o inimă devastată de temeri

într-o lume-a lui Kafka

în care te poți trezi dimineața din om

într-un gândac negru de bucătărie

pe femurul manichiuristei de la parter

ea însăși o femeie gândac

care plimbă în fiecare dimineață un câine lup

și-un iepure

( uneori absurdul e mai cumplit decât realitatea!)

corpul femei cu boua de blană

atârnat de perete

este ultima amintire despre trecut

de pe vremea când încă mai eram niște oameni

în niște cutii de chibrituri…

pe-o coloană se trec iubirile

pe alta coloană

despărțirile

alături de ele trebuie să evidențiezi cheltuielile

investițiile neregăsite în încredere

în dragoste

provizioanele

diferența dintre primele și ultimile

reprezintă profitul

pierderea

cu ce rămâi sau pierzi

dacă tragi o linie

dacă nu

se poate și altfel

să reportezi totul

profitul să-l reinvestești în iluzii

pierderea s-o deduci pe parcurs

din adaos

Anul Nou este întodeauna un prilej de speranță

doar cei cu inimi de piatră nu înțeleg

această contabilitate a vieții

care te scoate dator

numai după ce îți scade toate eșecurile

materiale consumabile

mijloacele fixe

obiectele de inventar

din impozitul pe exercițiului fiscal

încheiat

și-ți reține doar sufletul...

Judecătorul Dionise Cocon, un bărbat la vreo treizecişicinici de ani, pe care roba neagră, cu zeci de falduri, flutura ca pe o sperietoare de ciori, deschise şedinţa ordinară a Judecătoriei din Urlaţi, săgetând asistenţa cu o privire distrată.

– La ordine, zise grefiera din spatele unui vraf de dosare, cauza Lăcrămioara Mormoloc, având calitatea de reclamant…

Femeia care îşi auzi numele strigat, o blondă vopsită şi fardată violent, se ridică cu un gest afectat de pe bancă.

– Prezent.

– … şi Fabian Mormoloc, în calitate de intimat…

– Aici, să trăiţi ! răspunse bărbatul, aflat undeva în fundul sălii. Avea în jur de douăzeci-douăzecişicinci de ani, era îmbrăcat în costum negru, cu sclipici, cămaşă albă şi cravată roşie, la care se adăuga un ghiul uriaş de aur, fixat pe degetul inelar.

– …în acţiunea de divorţ, înaintată de reclamanta de mai sus, continuă grefiera. Părţile au fost citate legal, sunt prezente în sala de judecată, procedura fiind legal îndeplinită. Reclamanta a cerut admiterea ca martor a mamei sale…

– Adela Mărcudescu, vă rog ! se insiunuă o bătrânică vioaie, cu pălărie şi ochelari de vedere, care semăna foarte mult cu reclamanta, dar care arăta cu vreo patruzeci de ani mai în vârstă decât aceasta.

– … A-de-la Măr-cu-des-cu, repetă grefiera, pe silabe, consemnând ceva pe un formular şi întinzând dosarul judecătorului.

Acesta parcurse câteva clipe dosarul, apoi îşi ridică ochii spre reclamantă.

– Aveţi cuvântul pe fond !

– Vă mulţumesc din suflet, domnule judecător ! se fandosi ea. Hotărârea mea este definitivă şi irevocabilă. I-am acceptat ani în șir beţia, infidelitatea, gelozia ( poate să confirme jumătate de cartier! ) , dar bătaia, domnule judecător, bătaia şi violenţa, cu care sunt tratată, ca să zic așa, de un an încoace nu i le mai pot tolera. Cer, prin urmare, desfacerea imediată a căsătoriei !

– Mulţumesc, zise judecătorul făcând semn martorei să se apropie. Ia spune-mi, mamaie, ce s-a întâmplat în data de 13, luna trecută ?

– Ceea ce s-a întâmplat atunci, domnule judecător, turui bătrânica, întrece orice închipuire. Ne-am trezit cu el în stare de ebrietate pe la miezul nopţii strigând să-i deschidem că altfel sparge uşa, lucru care s-a şi întîmplat! A dat apoi buzna peste noi, ne-a lovit şi a distrus tot ce a găsit în cale : veselă, servicii de cafea şi de pahare, oglinda de pe hol, televizoarele şi multe altele, că nu-mi mai amintesc acum. Abia după ce am sunat la Poliţie şi ne-au sărit vecinii în ajutor s-a mai potolit, dar în zori a luat-o de la capăt…

Judecătorul o opri cu un gest moale, îngăduitor.

– Bine, bine, mamaie, poţi să iei loc ! Are cuvântul pe fond intimatul !

Pârâtul se apropie de bară cu siguranţa ostaşului dinaintea luptei, adică foarte degajat şi motivat.

– Cu voia dvs., domnule preşedinte, aş începe prin a vă asigura că nimic din cele susţinute de reclamantă nu rezistă unei analize riguroase, după cum nici pretinsa agresiune asupra acesteia, clamată şi de martoră aici, nu stă în picioare. În fapt, ca să n-o lungesc prea mult, doresc să vă informez că mobilul acestei întîmplări este mai subtil decât pare, fiind construit în aşa fel încât să camufleze adevăratele intenţii ale reclamantelor: izgonirea mea din propria casă. Întrucât nu existau motive ca acest lucru să se întîmple cu acordul meu, reclamantele s-au gândit să mă atragă într-o ambuscadă…

Mulţimea din sală izbucni în râs, iar judecătorul, luat prin surprindere de argumentaţia pârâtului, se stăpâni cu greu să nu râdă la rându-i.

– Vă rog să păstraţi liniştea, fiindcă altfel evacuez sala ! Continuaţi, domnule Mormoloc ! Deci aţi fost atras într-o „ambuscadă”, ceea ce pare destul de verosimil, dar atunci cum se explică spargerea uşii ?

– Până la spargerea uşii e drum lung, domnule judecător ! Anterior pregătirii ambuscadei, reclamantele m-au căutat la telefon şi m-au chemat să facem o înţelegere amiabilă. Eu, de bună credinţă, am dat curs acestei invitaţii, destul de ciudate, având în vedere ora târzie, pe de o parte, și schimbarea bruscă de optică, pe de altă parte. Abia după ce pârâtele m-au tras înăuntru forţat, trădându-şi adevăratele intenţii, m-am dumirit şi am încercat o repliere pe stânga, unde se afla mama soacra.

– Şi din cauza acestei „replieri” soţia dvs. a avut nevoie de zece zile de îngrijiri medicale ? întrebă judecătorul. Dezvoltaţi acest aspect, vă rog !

– Am spus că am încercat o repliere pe stânga, unde se afla mama soacră, domnule judecător, dar reclamanta mă apucase deja de păr şi mă dizlocase de acolo ,trăgându-mă până în sufrageri ! Se înţelege că m-am zbătut să scap, efectuând, probabil, mişcări ample, fiindcă numai astfel se explică distrugerile menţionate mai înainte şi vătămările descrise în certificatele medico-legale. În orice luptă există şi pierderi colaterale, domnule judecător, şi ca să ne întoarcem la uşă, adică de unde am plecat, trebuie să ştiţi că uşa n-a fost sfărâmată pentru că aş fi vrut s-o distrug, pur şi simplu, ci pentru că trebuia să ies cumva din ambuscadă !

Judecătorul închise dosarul, puse pixul deasupra, păstrând o sprânceană smuncită în sus.

– Sentinţa rămâne în pronunţare pentru mâine la ora 14 ! zise grav, apoi îşi ridică ochii şi-l fixă din nou pe pârât. Mai spuneţi-mi ceva, domnule Mormoloc ! Cum se face că aţi ieşit fără nicio zgârâitură din „ambuscada” aceasta?

Pârâtul îşi lăsă spășit ochii în jos.

- Nici eu nu-mi explic, domnule judecător!

mă trezesc într-o haltă pustie
stingher
așteptând
să iau către tine
un gând…

de la o vreme nu mai simți nimic

emoția e ca o rană deschisă

vezi sângele țâșnind

ca dintr-o fântână arteziană

coagulându-se

prinzând coajă

cicatrizându-se

și tresari ca din mijlocul unui vis

la dracu`

ce-a fost asta

și de ce naiba ai tras storurile

de ce frigiderul e gol

unde îmi sunt berile alea nenorocite

n-ai observat că afară a venit iarna

trageți o pătură peste tine

iubito

astăzi n-am chef

degeaba buzele mele ți se lipesc de umeri

nu m-ai tresari

ai pe față expresia aceea

ca atunci când sărutai moaștele Sfintei Parascheva

caști

lucru care n-are nimic în comun cu dragostea

nu mai e ce-a fost

îmi amintesc când te rupeam în fouă

ca pe-o grisină

îți trosneau oasele

ți se încordau mușchii

nervii

acum dormi nemișcată pe-o parte

cu spatele

îmi faci poze

cu diafragma deschisă la + infinit

iar mie mi-e foame

atracția s-a deghizat într-o senzație copleșitoare

de foame

mă duc să-mi cumpăr o doză de bere

și-o pâine

dar nu-ți promit că mă-ntorc prea repede...

Plângea pământul fără rost,
un vis frumos, pierind anost.

Putreziciunea caută în suflete
prada neprihănită
crescută din clipele curate
în care albul gândului
nutreşte speranţa curăţeniei
departe de mirosul
propriei putreziciuni
moştenite din naşterea primară

În copacul crescut
din inima universului
un singur pământ
o singură istorie
atârnă ca un fruct copt
gata să guste putreziciunea

Pe o altă creangă
o floare se deschide
în preistoria unui alt fruct

Un zambet poate schimba multe
Clipa, ziua, sau chiar viata
De vrei sa ai o zi frumoasa
Zambeste cand te trezesti dimineata

Zambeste celor ce te inconjoara
Zambeste trecatorului grabit
Zambeste copilului ce te priveste
Zambeste soarelui, si florilor, si omului iubit

Si daca te-ntalnesti cu suferinta
Zambeste bland, cu bunatate
Si-o sa constati ca este bine
Si raul a fugit departe….

Iar daca poti, zambeste printre lacrimi
Zambeste si cand sufletul iti plange
Zambeste si nu pierde speranta
Gandestete ca binele mereu invinge

Dar daca unii nu prea inteleg
Ce este zambetul si gandul bun
Cu tine nu-i lua pe cale
Gasesteti un alt drum…..

Am vrut să adun odată

Cât în brațe să încapă

De pe boltă multe stele

Visele aă-mi țes din ele .

Vis de dor ,de bucurie

Să le țes pe alba-mi ie .

Vreau să-mi uit zilele grele

Zile fără bucurii ...

Amintirii-copilării ...

Iluzie perfectă, vis înstelător,
Pe drumul vieții, pași ce se coboară,
Cu ochii-n stele, sufletul se soară,
Și inima-mi tresaltă, căutând amor.

Pe aripile dorinței, alături de furtună,
Străbat văzduhul, prin abisuri străine,
În căutarea ta, iubire divină,
Cu zâmbetul tău, ce mă încântă și mă-nlănțuie.

Oglinzi fermecate, îți ascund fața,
Și-n tainice susururi, te strig în noapte,
Iluzie perfectă, mă-nșeli și mă ispitești,
Dar totuși ești aici, și-n sufletul meu crești.

Într-un vals de fum, realitatea se pierde,
Prin labirintul timpului, îți caut privirea,
Dar în locul tău, întâlnesc doar uitarea,
Și simt cum pieptul meu de dor se-aprinde.

Iluzie perfectă, te simt atât de-aproape,
Dar degetele-mi se lasă, fără să te-atingă,
Și-ntunericul mă-ngroapă, într-un ocean de lacrimi,
Sufletul meu se zbate, într-o lume efemeră, fără scăpare.

Când mă trezesc și văd că tu nu ești,
Știu că în vis te-ai ascuns, iluzie perfectă,
Și aștept noaptea, să mă-ntorc la tine,
Să te regăsesc, în tărâmul inimii mele.

Vino vântule să-ți dărui
doruri vechi în care stărui,
căi sculptate-n amintire
doar cu umbre de iubire.

Mă cuprind cu foc în suflet,
pas cu pas îmi sunt răsuflet,
dor când mintea îmi e trează,
nopți la rând mi le retează.

De-i veni în prag de seară
când din doruri iau povară
clipe strânse într-o viață,
mai așteapt-o dimineață.

De te-nalți în vârf de noapte
peste visele-mi răscoapte,
lasă-mi dorul din născare
plin cu dragoste de soare.

Nu veni în ziua toată
că-s plecat ca altădată
să mai prind pe ulicioară
dor de-o tânără fecioară.

Dar mai bine stai departe
de trăirile-mi aparte,
până gândul o să moară
lasă doruri să mă doară.

Si fiecare zi se scurge,

Făr’ să zâmbim sau să iubim,

Îngândurați și plini de teamă,

Uităm complet să mai trăim!

Uităm c-avem părinți sau frate,

Soră,bunică sau soție,

Ne cufundăm în griji și treabă,

Lăsând ce-i important pe mâine!

Mâine o să am timp pentru o rugăciune,

Cu siguranță și pentru o cină în familie,

Și timp pentru odihnă o să fie,

Uitând că mâine nu ne aparține.

Ce ne aparține este AZI,

Cei dragi,credința și prezentul,

Să învățăm să prețuim,

Să apreciem și să iubim

Căci doar așa știm că trăim!