Стихи из этой категории
Spaime
lângă mine s-a așezat o vrabie
jumătate neagră
jumătate galbenă
tremuram amândoi pe aceeași ramură
împărțind întunericul
ea își aranja cu un fel de pedanterie
meditativă
penele
răscolite de crivăț
eu îmi frecam în neștire palmele
pentru întâia oara se întâmpla
să se întâlnească la un loc
un om și o pasăre
mă gândeam
într-un dialog al surzilor
ea cu sunetele ei intraductibile
eu cu verbele mele pline de ifose
în timp ce sub picioarele noastre
auzeam crăpând pietrele
Doamne
m-am pierdut în iarna aceasta
ascuțită ca un tăiș de sabie
printre miliarde de fulgi de zăpadă
inexorabil
unde ești femeie frumoasă cu ochii albaștri
să alungi din calea mea lupii
să-mi deschizi un drum de lumină
și liniște
care să treacă prin mijlocul inimii tale
unde să lași un loc și pentru o pasăre…
metamorfozele unui gând/3
iertarea
e un cuvânt cu mireasmă înviorătoare
ce-nflorește-n inimă;
iertarea
e o desprindere din focul spiralat
al amintirilor neplăcute,
e o recalibrare a ființei umane.
Contemplație
o lumânare aprinsă
seamănă cu o femeie îndrăgostită
degetele olarului decupează cruci în argila nearsă
să facă drum luminii către inimi
pâlpâirea flăcării dinăuntru
trezește la viață spiritele adormite
apropie sufletele înghețate de frigul năzuros al zilelor
și al nopților
configurează personaje împinse la limită
ca în Galeriile Saatchi Art
ceara gălbuie se scurge pe-alături
și se-ntărește în forme bizare în oala de lut
doar flacăra tremură docil și ireal umbrele
tavanele
pereții
fără să-i pese de gerul de-afară
care adună toate florile de gheață ale iernii
în ferestre
de curgerea abstractă a timpului
în urma căruia aud din nou ropotul copitelor inorogului
încălecat de aceeași femeie îmbrăcată sumar
într-o rochie roșie
călare
la fel cum se întâmplase și mai înainte
tot în Decembrie
când rămăsesem însingurat înăuntru-mi
spânzurat de inimă
în propria-mi deznădejde
chiar acolo
dedesuptul candelei
în care abia mai licărea un strop de lumină
ca o speranță…
Iarăși sunt lent....
POEZIE
Copacul nostru plin de viață
Și voie bună pan' dimineață.
Acolo unde e verdeață
Se numește Acasă;
Și picnicul de pe masă ne-așteaptă
Stand toți cu rasete și dulceață
Suntem împreună uniți și prin furtună.
Cu dragostea la vigoare, și păsările cântă.
Florile din gradina, ne cheamă..
Mai se usucă
Noi murim însetați de prea multă ură..
Umbre de tristețe,
Sunt trist, și cerul pare mai greu, mai pustiu,
Parcă și vântul s-a oprit, nu mai e viu.
În suflet, umbre dansează încet,
Îmi lipsește tot ce-a fost și tot ce nu mai e drept.
Aș vrea să pot opri timpul, să-l trag înapoi,
Să fiu iar copil, sub aripa ta, amândoi.
Dar acum rămân cu amintiri închis în tăcere,
Și gândurile-mi fug, plutesc în durere.
Nimic nu pare să aline golul adânc,
Și fiecare zi e un munte pe care-l urc.
Aș vrea să plâng, dar lacrimile au secat,
Tristețea mea e un râu, fără capăt.
Dar poate, cândva, printre nori și furtuni,
Voi găsi un colț de pace, în gânduri și rugăciuni.
Și-n tristețea mea adâncă, poate va răsări
O rază mică de lumină, ce mă va călăuzi.
Sunt trist, dar știu că, undeva, e un drum,
Ce duce spre tine, tată, chiar dacă e-n fum.
Și până când ne vom regăsi iarăși, cumva,
Voi păstra amintirea ta ca pe o stea.
Другие стихотворения автора
Epopeea unei Iubiri uitate
Se spune că a existat odată,
O iubire, ce nu s-a mai văzut niciodată
Și-n fiecare zi, puțin mai mor,
Gândindu-mă la al lor pur amor.
Ea cu al ei suflet cald și blând
Împodobea strașnic acest pământ,
Grația-i plutea pe marea privirilor
Și va exista dincolo de sfârșitul vremurilor.
Procreată c-un fel sui-generis
Cu o frumusețe colorată de iberis
Și-o aură ce sufletele mofluzeau
De glasul duios îl auzeau,
Iar el avea în adâncurile ochilor,
O frumoasă barcă cu pânze ale zeilor,
Și plutea-n largul iubirii ei,
El fiind structura acestui temei.
Ei sunt nesfârșitul început,
Alfa și Omega din debut,
Ea, lumină ce-ncălzea pământul,
El, furtuna ce îi căuta cuvântul.
Dar din apusul infinitului, apare-un vrăjitor,
Cu-n chip turnat de slujitor,
Cică fură iubirile din inimi aprinse,
Iar din răutate, pusese mâna pe-alor iubire.
Un fir rupt, desprins din frumusețe
Parcă-i un vis, de ce se-nfiripă altă poveste?
Și răvășit de această a lui rea încercare,
Privi cerul trist și îi jură răzbunare.
Bătând în lung și-n lat, pe-acest pământ
Și înlănțuit de marele său jurământ,
Îl găsește pe vrăjitor, dar rupt de realitate,
Îl prinde strâns, cu furia unei dorințe sfărâmate.
Agonia din ochii lui stârnea numai ură
Cum o inimă poate să bată singură,
Zăcând în ea numai amărăciune
Înecând altarul de înțelepciune?
“Cu ce-ți sunt dator eu ție
De ți-am plătit așa de mult?
Mai lipsit de a mea iubire!”
Răsună în lume tumult.
“Ascultă bine la ce-ți zic:
Până acum oamenii n-au găsit alt drum
Spre adevăr, decât greșeala…
Te-ai lăsat pradă mâniei, ești numai scrum”
Se dovedește totul e spre nimic,
Că vrajitorul, nu-i el inamic,
Ea a iubit mai mult viața nesfârșită,
Și-a lăsat o poveste de iubire în gheață….
Pe când ei se iubeau,
Acest vrajitor îi socoteau,
Prețul iubirii lor, nemurirea,
Ceea ce ea foarte mult își dorea.
Iar acum, printr-un act teatral
Se naște un moment spiritual
El își dă sufletul la schimb,
Că în inima ei, să se nască iubirea sucomb.
El moare într-un chin de neimaginat
Plângându-l în pumni cei ce l-au iubit,
Ea-și recapătă iubirea pentru sufletul lui
Dar ce să vezi… ia-l de unde nu-i!
Și acum se spune că suspină
Sub un trunchi de salcie bătrână
Unde trupul îi zace sub pământ
Iar în al ei suflet, un frământ.
Omenie sau omenire Doamne?
„Tată, ce sunt aceștia?”
— Oameni, fiule, dar nu toți sunt ceea ce par. De aceștia trebuie să te ferești.
„Dar de ce, care-i explicația?”
— Vezi tu, fiule, nu toți șerpii sunt veninoși, dar toți mușcă…
„Și nu știu ce e iubirea?”
— Știu, fiule, dar o folosesc acolo unde nu trebuie: în averi, în păcate, în cele lumești.
„Dar unde le este speranța?”
— În ziua de azi, fiule, speranța este pâinea omului sărac. Cei care o au, o țin strâns; cei care nu, doar o visează.
„Dar ei nu sunt oameni liberi?”
— Se declară liberi, fiule, dar libertatea lor e doar o iluzie. „Mai-marii lumii” le lungesc lanțurile, iar ei cred că au drepturi, dar ,,mâncarea,, le este trasă tot mai departe ca tot să nu ajungă la ea.
„Și nu știu că într-o zi vor muri?”
— Știu, fiule, dar uită că nu avuția va plânge după ei când vor părăsi această lume. Nu lucrurile nesufletești vor fi cele dăruite pentru iertarea sufletelor lor.
„Și unde este adevărul?”
— În fața lor, fiule, dar adevărul doare prea mult ca să-l accepte.
„Tată, dar eu cum trebuie să plec?”
— Când vii pe lume, fiule, vii plângând, iar cei din jur se bucură de venirea ta. Pleacă astfel încât toți să-ți simtă lipsa, iar tu să pleci zâmbind.
„Dar, tată, de ce sunt așa răi?”
— Fiule, Eu sunt Bunătatea Lumii. Ei nu sunt răi, ei sunt fiii Mei.
Sacrificiu în lumina nopții
De-aș ști că șoaptele-mi tăcute
Te-ar mângâia într-un suspin,
Ți-aș da și ultimul cuvânt
Să-ți fie cântec, și alin...
De-aș ști că sufletul din mine
S-ar preschimba-n eternă flacără,
Ți-aș dărui întreaga-mi lume
Să-ți lumineze calea-n umbră.
De-aș ști că inima-mi zdrobită
Ar fi altar pentru iubirea ta,
Aș rupe-o singur din piept, grăbită,
Și ți-aș lăsa-o veșnic așa.
De-aș ști că vorbele-mi tăcute
Ar înflori ca-n nopți o stea,
Le-aș risipi pe-ale tale șoapte,
Să-ți fie cântec inima.
Scrisoarea a-|| a
În vasta întindere a pânzei existenței deasă,
Unde umbrele dansează și lumina încântă,
Adâncimea strângerii iubirii devine clară,
Ca inimile împletite ce bat impreuna, fără teamă.
În tapiseria vieții, ești firul meu de aur,
Împletindu-mi fiecare gând, cuvânt și fapt,
Parte integrantă a ființei mele de tezaur
Căci fără tine, sunt pierdut, nevăzut .
În labirintul iubirii, ești steaua mea călăuzitoare,
Luminând calea, atât aproape cât și-n departări,
Iar furtunile pot răvăși și vânturile să sufle,
Cu tine lângă mine, nu mă tem de nici un vai.
În această lume crudă si-atât de vastă ,
Tu ești ancora care mă ține întreg,
Fără tine, nu sunt decât o piatră goală,
Un simplu ecou al unui suflet bleg.
Tu ești melodia cântecului meu tăcut,
Culorile care pictează cerul meu în tonuri gri,
Fără tine, nu sunt decât un trecut uitat,
Pierdut în sălbăticie, incapabil a grăi.