Стихи из этой категории
Greșeală
Nu m-aș întoarce nici cu gândul la barca din care am fost aruncat
dar
Mă mai opresc adesea să ascult ce are Universul de zis
Chiar și când tâmpla timpului se zguduie și-mi rupe inima ca un pod șubred
Când mă simt împovărat nu mai port masca suferinței
căci
E frumos să te iubești, întins, cu ochii închiși simțind cum clipele îți smulg câte un zâmbet
Iubește-ți aripile, zbori oriunde te duce adierea vântului.
Curaj
Pe drumul vieții, cu pas hotărât,
Raul pornește, de soartă-nfruntat,
În piept un foc ce nu poate fi stins,
Încrederea-i farul ce-l ține aprins.
Prin umbre și vânturi, furtuni ce-l lovesc,
El știe că timpul e dar pământesc,
Cu fruntea sus, privirea spre zare,
Curajul îi crește din orice încercare.
Nu se lasă-nvins de teama din jur,
Căci știe că-n sufletu-i zace-un tezaur,
Puterea de-a crede în ce va veni,
Și-n steaua ce-l poartă spre zile târzii.
În clipe de slabiciuni sau de dor,
El găsește în sine un tainic fior,
Un glas ce-i șoptește: "Tu ești destul,
Ridică-te, Raul, și urcă spre culmi!"
Cu pași fermecați, în față pășește,
Și lumea-n lumină încet înflorește,
Încrederea-n sine devine un scut,
Iar curajul, un cântec mereu absolut.
Așa-i povestea lui Raul, eroul,
Ce-n inima sa și-a găsit tot ecoul,
Cu-ncredere-n drum și curaj neclintit,
El știe: în viață, nimic nu-i finit.
Dar, cine?
Dar, cine-n viață n-a rostit cuvinte
Pe care mai apoi le-a regretat,
Pentru că ele au produs durere
Celui căruia, tu te-ai adresat
Dar, cine n-a iubit în tinerețe
O cosânzeană ca-n povești,
Ca să constate după o vreme
Cu ea, tu, greu te potrivești
Dar, cine n-a pierdut ființa dragă
Atunci când nimeni nu se aștepta,
Și vai ce lungă și grea a fost uitarea
Ca să-ntelegi că Sus e scrisă soarta
Dar, cine n-a mințit odată-n viață
Pentru că adevărul spus ar fi durut,
Cu toții ne-am salvat cu o minciună
Chiar dacă ce am zis n-a fost crezut
Dar, cine poate să înțeleagă omul
Când astăzi zice una, mâine altceva,
Înclin să cred că șarpele șiret e vina
Ce fructul le-a servit...lui Adam și Eva!
„Străjerul”
Atâtea posturi sunt vacante,
Și-atâtea slujbe-s de făcut,
Mai grele nu-mi vine a crede,
Dar mai usoare sigur sunt!
De ce străjer,de ce mereu eu să veghez?
O,pumn de lut,
De ce-mi ceri socoteală?
Când destinația ta a fost sortită,
Încă din plămădeală!
A patra strajă încă nu a trecut,
Dar cu mine de mână,
Nu vei mai fi doar lut!
Nu dispera,mai fă un pas
Chiar dacă-i șovăielnic,
Dă drumul lacrimei să curgă,
Căci ea te face mai puternic,
Privirea ațintește-o sus ,
Privește dincolo de zare
Chiar dacă-i intuneric mare,
Isus e dincolo de zare!
Iarnă târzie
Albă și neașteptată, iarna s-a întors,
Cu fulgi de nea și ger, ne-a surprins pe toți.
Natura, adormită, a fost trezită brusc,
De vântul rece și ninsoarea ce-a căzut.
Copacii, goi de frunze, s-au îmbrăcat în alb,
Casele, acoperite, par castele de cristal.
Pe străzi, copii se joacă, fac oameni de zăpadă,
În timp ce adulții se grăbesc spre case, la căldură.
Soarele, palid, se ascunde după nori,
Lumina zilei scade, se lasă întunericul.
Dar iarna are farmecul ei, nu-i putem nega,
Cu peisajele ei magice, ne încântă privirea.
Așteptăm primăvara, cu soare și căldură,
Dar până atunci, ne bucurăm de iarnă, de zăpadă.
Să ne amintim de copilărie, de jocurile în zăpadă,
Și să ne lăsăm purtați de magia iernii neașteptate.
Greșeală
Nu m-aș întoarce nici cu gândul la barca din care am fost aruncat
dar
Mă mai opresc adesea să ascult ce are Universul de zis
Chiar și când tâmpla timpului se zguduie și-mi rupe inima ca un pod șubred
Când mă simt împovărat nu mai port masca suferinței
căci
E frumos să te iubești, întins, cu ochii închiși simțind cum clipele îți smulg câte un zâmbet
Iubește-ți aripile, zbori oriunde te duce adierea vântului.
Curaj
Pe drumul vieții, cu pas hotărât,
Raul pornește, de soartă-nfruntat,
În piept un foc ce nu poate fi stins,
Încrederea-i farul ce-l ține aprins.
Prin umbre și vânturi, furtuni ce-l lovesc,
El știe că timpul e dar pământesc,
Cu fruntea sus, privirea spre zare,
Curajul îi crește din orice încercare.
Nu se lasă-nvins de teama din jur,
Căci știe că-n sufletu-i zace-un tezaur,
Puterea de-a crede în ce va veni,
Și-n steaua ce-l poartă spre zile târzii.
În clipe de slabiciuni sau de dor,
El găsește în sine un tainic fior,
Un glas ce-i șoptește: "Tu ești destul,
Ridică-te, Raul, și urcă spre culmi!"
Cu pași fermecați, în față pășește,
Și lumea-n lumină încet înflorește,
Încrederea-n sine devine un scut,
Iar curajul, un cântec mereu absolut.
Așa-i povestea lui Raul, eroul,
Ce-n inima sa și-a găsit tot ecoul,
Cu-ncredere-n drum și curaj neclintit,
El știe: în viață, nimic nu-i finit.
Dar, cine?
Dar, cine-n viață n-a rostit cuvinte
Pe care mai apoi le-a regretat,
Pentru că ele au produs durere
Celui căruia, tu te-ai adresat
Dar, cine n-a iubit în tinerețe
O cosânzeană ca-n povești,
Ca să constate după o vreme
Cu ea, tu, greu te potrivești
Dar, cine n-a pierdut ființa dragă
Atunci când nimeni nu se aștepta,
Și vai ce lungă și grea a fost uitarea
Ca să-ntelegi că Sus e scrisă soarta
Dar, cine n-a mințit odată-n viață
Pentru că adevărul spus ar fi durut,
Cu toții ne-am salvat cu o minciună
Chiar dacă ce am zis n-a fost crezut
Dar, cine poate să înțeleagă omul
Când astăzi zice una, mâine altceva,
Înclin să cred că șarpele șiret e vina
Ce fructul le-a servit...lui Adam și Eva!
„Străjerul”
Atâtea posturi sunt vacante,
Și-atâtea slujbe-s de făcut,
Mai grele nu-mi vine a crede,
Dar mai usoare sigur sunt!
De ce străjer,de ce mereu eu să veghez?
O,pumn de lut,
De ce-mi ceri socoteală?
Când destinația ta a fost sortită,
Încă din plămădeală!
A patra strajă încă nu a trecut,
Dar cu mine de mână,
Nu vei mai fi doar lut!
Nu dispera,mai fă un pas
Chiar dacă-i șovăielnic,
Dă drumul lacrimei să curgă,
Căci ea te face mai puternic,
Privirea ațintește-o sus ,
Privește dincolo de zare
Chiar dacă-i intuneric mare,
Isus e dincolo de zare!
Iarnă târzie
Albă și neașteptată, iarna s-a întors,
Cu fulgi de nea și ger, ne-a surprins pe toți.
Natura, adormită, a fost trezită brusc,
De vântul rece și ninsoarea ce-a căzut.
Copacii, goi de frunze, s-au îmbrăcat în alb,
Casele, acoperite, par castele de cristal.
Pe străzi, copii se joacă, fac oameni de zăpadă,
În timp ce adulții se grăbesc spre case, la căldură.
Soarele, palid, se ascunde după nori,
Lumina zilei scade, se lasă întunericul.
Dar iarna are farmecul ei, nu-i putem nega,
Cu peisajele ei magice, ne încântă privirea.
Așteptăm primăvara, cu soare și căldură,
Dar până atunci, ne bucurăm de iarnă, de zăpadă.
Să ne amintim de copilărie, de jocurile în zăpadă,
Și să ne lăsăm purtați de magia iernii neașteptate.
Другие стихотворения автора
Și tăcerea ta o simt
Am în telefon, cateva poze cu ea,
Nimic regizat — un zâmbet, o cafea,
Un tricou larg, părul ciufulit,
Dar Doamne… cât o iubesc. Atât de liniștit.
N-o spun des, că nu-s poet cu normă,
Dar când o văd, lumea prinde formă.
E ceva între noi ce n-are nume,
Mai real decât tot ce zice lumea bună.
Nu-mi trebuie filtre, nici povești sclipite
Am serile cu ea și ochii ei obosiți
Când plânge, nu fug. Când tace, o simt.
E fata aia pe care-o ții, nu o minți.
Și da, poate n-o înțeleg candse frânge
Dar stau. Rămân și când inima-mi plânge.
Îmi dau seama-atunci, când lumina dispare,
Că iubirea-i o flacără mută, dar care nu moare
Dulce crin, parfum de dor
Din al inimii locaș de jint
Te strig, te chem tânjind,
Dar tu, n-auzi, nu vii...
Plăpând mă lași... în agonii...
Mai am o speranță și un crin,
Mai ca-i să vii, măcar puțin,
Să nu mă lași, te rog, să mor
De-al crinului parfum de dor.
Mă strânge-un lanț, mă-nțeapă un spin,
Mai curge o lacrimă, mai trece-un timp.
Crinul, prea mult, câte puțin s-apleacă ușor
Ofilindu-se, secat de-atâta dor.
Lumânări în cuib de cuc.
Din ale mele suferinți s-adun,
Ele tac, dar parcă strig,
Unde plec, de ce mă sting...
E pamantul tot mai greu,
Despărțirea, tot mai rea
Dragii mei, mă duc cu tot,
Cu-al crinului parfum de dor...
Invitație
Cu ochi pictați de paradis
Și cu-n zâmbet cald de rai,
Te invit cu drag in a mea lume,
Să-mi bați cărare de aur spre inima ta,
Iar în umbra nopții, sub cerul senin,
Vreau să te iubesc, cu patimă și dor divin.
Ca flăcările sălbatice, în dansul lor haotic,
Să fii focul meu, arzând într-un extaz hipnotic.
Comoara unei lacrimi pierdute
Ai fost în viața mea o frumoasă lacrimă
Ce aluneca lin, încălzind obrazul vieții mele,
Dar când ai plecat, s-a răcit până și inima,
Cât de mult amar ai lăsat în urmele tale.
Acum, te-aș mai căuta să te mai adun,
Dar ai căzut un strop în altă lume ...
Oriunde ai mai fi, să-ți amintești ce spun:
"Căci din ochii mei, a început a ta poveste"
Te-am făcut o comoară, eu fiindu-ți hoț,
Furam din ale tale bogății ascunse doar clipe,
Ca mai apoi, să făuresc din ele, aur prețios
Dar ai plecat cu tot… lăsându-mi doar iubire...
Orchestrarea dorului nemuritor
Când te privesc, se-nalță universul,
În ochii tăi, o lume se destramă,
Și luna-și uită-n ceruri înțelesul,
Căci tu devii întreaga mea viață.
Pe pielea ta se scriu balade mute,
Un foc mocnit pe-altarul unui vis,
Iar mâinile-mi, de tine neștiute,
Te poartă-n vals spre margini de abis.
Din glasul tău se naște o orchestră,
Un cântec de vioară, plin de dor,
Îmi spui un singur cuvânt, e simfonia,
Ce-mi face sufletul nemuritor.
Atingerea ta arde ca o rugă,
Fiorii scriu poeme pe-al meu piept,
Iar în tăcerea nopții, chiar și luna
Se-oprește să asculte căt mi te doresc.
Nesigur in doi
Respir sigur, dar sufăr în doi.
Deschid ochii… și sunt goi…
Nu au strălucire să privească
Nimicul din singurătatea ce mă înconjoară.
Adorm sigur, dar visez la noi doi,
Deschid ochii…. și sunt moi…
Nimicul, dansând îi înconjoară,
Iar pe obraz rămâne doar o urmă amară…
Iubesc singur, nu suntem noi doi,
Deschid sufletul…dar simt război…
Tropode ce scârțâie ușa de metal ruginită,
A inimii mele lăsată să moară sigură.
Și tăcerea ta o simt
Am în telefon, cateva poze cu ea,
Nimic regizat — un zâmbet, o cafea,
Un tricou larg, părul ciufulit,
Dar Doamne… cât o iubesc. Atât de liniștit.
N-o spun des, că nu-s poet cu normă,
Dar când o văd, lumea prinde formă.
E ceva între noi ce n-are nume,
Mai real decât tot ce zice lumea bună.
Nu-mi trebuie filtre, nici povești sclipite
Am serile cu ea și ochii ei obosiți
Când plânge, nu fug. Când tace, o simt.
E fata aia pe care-o ții, nu o minți.
Și da, poate n-o înțeleg candse frânge
Dar stau. Rămân și când inima-mi plânge.
Îmi dau seama-atunci, când lumina dispare,
Că iubirea-i o flacără mută, dar care nu moare
Dulce crin, parfum de dor
Din al inimii locaș de jint
Te strig, te chem tânjind,
Dar tu, n-auzi, nu vii...
Plăpând mă lași... în agonii...
Mai am o speranță și un crin,
Mai ca-i să vii, măcar puțin,
Să nu mă lași, te rog, să mor
De-al crinului parfum de dor.
Mă strânge-un lanț, mă-nțeapă un spin,
Mai curge o lacrimă, mai trece-un timp.
Crinul, prea mult, câte puțin s-apleacă ușor
Ofilindu-se, secat de-atâta dor.
Lumânări în cuib de cuc.
Din ale mele suferinți s-adun,
Ele tac, dar parcă strig,
Unde plec, de ce mă sting...
E pamantul tot mai greu,
Despărțirea, tot mai rea
Dragii mei, mă duc cu tot,
Cu-al crinului parfum de dor...
Invitație
Cu ochi pictați de paradis
Și cu-n zâmbet cald de rai,
Te invit cu drag in a mea lume,
Să-mi bați cărare de aur spre inima ta,
Iar în umbra nopții, sub cerul senin,
Vreau să te iubesc, cu patimă și dor divin.
Ca flăcările sălbatice, în dansul lor haotic,
Să fii focul meu, arzând într-un extaz hipnotic.
Comoara unei lacrimi pierdute
Ai fost în viața mea o frumoasă lacrimă
Ce aluneca lin, încălzind obrazul vieții mele,
Dar când ai plecat, s-a răcit până și inima,
Cât de mult amar ai lăsat în urmele tale.
Acum, te-aș mai căuta să te mai adun,
Dar ai căzut un strop în altă lume ...
Oriunde ai mai fi, să-ți amintești ce spun:
"Căci din ochii mei, a început a ta poveste"
Te-am făcut o comoară, eu fiindu-ți hoț,
Furam din ale tale bogății ascunse doar clipe,
Ca mai apoi, să făuresc din ele, aur prețios
Dar ai plecat cu tot… lăsându-mi doar iubire...
Orchestrarea dorului nemuritor
Când te privesc, se-nalță universul,
În ochii tăi, o lume se destramă,
Și luna-și uită-n ceruri înțelesul,
Căci tu devii întreaga mea viață.
Pe pielea ta se scriu balade mute,
Un foc mocnit pe-altarul unui vis,
Iar mâinile-mi, de tine neștiute,
Te poartă-n vals spre margini de abis.
Din glasul tău se naște o orchestră,
Un cântec de vioară, plin de dor,
Îmi spui un singur cuvânt, e simfonia,
Ce-mi face sufletul nemuritor.
Atingerea ta arde ca o rugă,
Fiorii scriu poeme pe-al meu piept,
Iar în tăcerea nopții, chiar și luna
Se-oprește să asculte căt mi te doresc.
Nesigur in doi
Respir sigur, dar sufăr în doi.
Deschid ochii… și sunt goi…
Nu au strălucire să privească
Nimicul din singurătatea ce mă înconjoară.
Adorm sigur, dar visez la noi doi,
Deschid ochii…. și sunt moi…
Nimicul, dansând îi înconjoară,
Iar pe obraz rămâne doar o urmă amară…
Iubesc singur, nu suntem noi doi,
Deschid sufletul…dar simt război…
Tropode ce scârțâie ușa de metal ruginită,
A inimii mele lăsată să moară sigură.