“Cer de tavan”

patruzeci și una de idei,

au scris toți acești efemeridei,

efemeri ai vieții, sau a singurătății

dar toate astea au o cauză,

fiecare are o repauză.

la un moment dat, ești prea obosit ca să mai faci ceva,

așa că-ți iei o pauză

în care reflectezi la orice clauză,

din ce motiv ai ajuns acolo, cum te simți când ești acolo, poate este cineva.

cineva să te-ndrume,

pe această șină-n lume,

șina creației, unde nu toți au albume.

creația se dezvoltă din ceva,

cumva, cândva, ceva  a fost acolo

așa că tu te poți cultiva,

chiar dacă acum ești solo.

și e seară,

și iar nu dorm,

am cam dat-o pe alcool,

e singura soluție care,

îmi răspunde la orice întrebare.

de săptămâni întregi am insomnii,

și cheltui timpul cu bășcălii,

timpul care e foarte prețios,

văzut ca fiind un bibelou strămoș.

vreau să-mi închid ochii,

să visez,

să mă trezesc zâmbind,

și toată ziua sporind.

Și mă-ntreb, ce fac acum,

am dat de un popas, da nu-i capăt de drum, nu?

O mie de gânduri îmi zboară prin cap

și mă-ntreb să zic sau să tac?

Și deciziile îmi sunt grele de luat,

să continui sau să zac?

să stau sau să fac?

să vorbesc sau să dispar?

Și nopțile trec, și gânduri îmi zboară,

și orele trec și noaptea-i amară.

Răspunsuri nu vin, da întrebări tot îmi pun,

despre o existență a unei noi minuni.

Și nu e un singur lucru,

o singură-ntrebare,

sau un singur răspuns.

E o poveste de dileme la care n-am cum s-ajung.

Și stresul și presiunea sunt mari,

dar din gânduri tot nu-mi dispar,

o dată cu ele apar,

și mai multe întrebări care zac,

care nu țin neapărat de același scop, ș-același loc.

Ce să fac?

Asta-i întrebarea mea,

dar chiar și cu-n răspuns nu scap de ea,

după ea sunt multe altele care apar,

multe alte posibilități pe care le-aș putea rata.

De ce nu pot alege totul?

De ce nu poate alege altcineva?

De ce nu poate fi mai simplu și fără alte variante de fapt?

De ce nu poate fi un singur răspuns, pe care chiar să-l vreau?

De ce nu există doar una care să răspund la toate acestea?

De ce se înmulțesc pe măsură ce scad?

Și totuși totul începe cu un “De ce” și se transformă într-o infinitate de continuări,

o infinitate de alte povești

și o infinitate de cuvinte care-ți zboară prin cap,

ținându-te noaptea treaz.

Trece fumul peste rouă,

Se-nalță-n viața care plouă,

Doi pași și vezi deodată

Toată existența spulberată.

Gri mi-e astrul de cristal,

Negru ajunge-ntr-un final,

Tonalitatea toată mi s-a dus

Intr-un fum crud din văzduh.

De aș avea creioane nuanțate,

Aș avea propoziții enunțate,

Cu subiect și predicat,

Precum năravul meu stricat.

Trec norii până în zori,

Filmați de niște regizori goi,

Aceia suntem chiar noi,

Acoperiți de fumul din război.

e toamnă,

copacii încep să moară,

nostalgia verii pe sfârșite mă sufocă,

precum mirosul crinilor de rocă,

și stau și privesc,

aceste culori ca dintr-un portret,

și stau și mă gândesc,

poate nu apune totul la 3.

și stau și meditez,

chiar dacă frunzele se zbat atent.

și stau și citesc,

cuvine scrise-n minte perfect.

e toamnă,

culorile încep să piară,

deși conferă o atmosferă aparte,

luată din carte,

culori vibrante, care-ți aduc sufletul înapoi în trup,

căldură se termină,

și-ncepe un puternic frig acut.

e toamnă,

e bipolaritate excesivă,

a vremii și a vieții,

puternic retrospectivă.

cioburi de oglindă-s pe jos,

în al nostru dans grațios.

păsările-mi cântă-n geam

și-mi rostesc un vals teatral.

și pe la vreo patruzeci de ani,

o să-mi aduc de-aminte cântecul nostru medicinal.

care sufletul mi-l alina,

în timp ce dansul nu rima .

netulburat de sunetul sirenei

vânzătorul de înghețată

proptit în piciorul de lemn

privește

îndepărtatul zbor al pescărușilor

aripile se ating

nelăsând loc

întristărilor

sunt lucruri pe care n-am vrut să le dezgrop din mine

muriseră demult

la scurt timp după naștere

nici nu avuseră timp să tragă o gură de aer în piept

să scoată un țipăt

și-n locul lor s-a așezat liniștea

confortul cotidian

amiba Naegleria fowleri

care devorează nevăzută de nimeni

ca pe o bucată de brânză

creierul

.

e zvârcolirea dramatică a gândului

.

lepădarea apostoliror de Christos

.

neîncrederea

.

lipsa de orizont al culegătorului de smaralde

oportunismul alergătorului de cursă cu obstacole

și egoismul femeilor sterpe

nu arunci cu piatra în eroul căzut

s-ar putea ca alții să vadă călăul din tine

întotdeauna gunoiul plutește deasupra apelor limpezi

mirosul cadavrelor vii e mai cumplit decât cel al cadavrelor  moarte

(paradoxal!)

.

definiția cărnii

face trimitere la partea cea mai dezagreabilă a materiei

în care colcăie toate mizeriile lumii

omul

de departe

ilustrează perfect mizeria infinită a speciei

viața

boala incurabilă a umanității

purtând la vedere stigmatul tragic al morții

.

prezentul

un rânjet…

Purtăm povara păcatelor 

Ca pe-o cruce pe umeri;

Cădem pradă umbrelor 

Și ne simțim fără puteri.

Ne răscolește trecutul,

Ne pândește din culise,

Bântuindu -ne sufletul 

Cu realități nescrise.

Noi păstrăm sub preș 

Gândul la râvnita zi,

Când pasul nu dă greș,

Iar apa îl va limpezi.

Însă piatra tot rămâne 

Agățată de gurmaz 

Ca o pată de rușine,

Tatuată pe obraz.

Ce-a fost,nu se mai pierde 

Timpul nouă ne -apartine;

De ne stinge ori ne arde,

Dreptul nouă ne revine...

liniștea unei dimineți

încremenită de spaimă,

a secat

izvorul lacrimilor de căință.

la capătul drumului întoarcerii,

tatăl-cel îndelung răbdător,

ne face semne disperate

cu năframa.

Acum persoana e întruchipată

Cu multe măști și-n suflet pată, 

Nu știm cui să-i zicem frate 

ce ne dă speranță 

Și cui dușman pe viață 

Dă-m o mână de ajutor cu șarpele la spate

Din cauza greșelilor neuitate. 

Prieten, zicem celui care ne-a lăsat

în momentele grele

Și dușman celui 

care ne-a ajutat să eșim din ele. 

Uităm de faptele bune, 

Dar ținem minte trădările nebune, 

Luăm în seamă cum e îmbrăcat, 

Dar nu și sufletul curat. 

Uităm de unde ne pornim, 

De cel sărac ne râdem cu zâmbetul pe față, 

Lângă el nu ne oprim, 

Că e dobitoc uitat de viață

Măcar pe o zi sau două

Să uităm că ne plouă

Și să scoatem masca falsă, 

Să râdem cu zâmbetul adevărat

Și cu sufletul curat,

Să prețuim persoana cu care prin greu am trecut, 

Să iertăm dușamunl care rău ne-a făcut, 

Cu ochii închiși să tragem aer adânc în piept, 

Viața să o simțim, măcar, pentru un singur moment

singurul gest important în dimineața aceasta zgribulită

de noiembrie

este să-ți calci umbra  pe coadă

să-njuri printre dinți toți sfinții cu atribuții în cuantica norilor

să-ți bagi picioarele în ea viață

în el serviciu 

unde trebuie să semnezi neapărat condica

să răspunzi la același stupid

How are you men

care te scoate din minți

s-asculți conversațiile despre vreme

despre politică

pe-o vreme ca asta nu dai afară din casă un câine

nu poți ignora condiția câinelui de-a fi câine

cum să dai afară un câine

întreabă  și șeful retoric

ridic din umeri

da

mă gândesc

nu-i  corect  să dai afară din casă un câine

pe o vreme ca asta

cu omul e altceva

fak you men

câinele însă e sfânt

e cel mai credincios prieten al omului

femeia pune întodeauna condiții

câinele te iubește necondiționat

latră

nici nu mai contează dacă are pureci

limbrici

dacă face pipi pe covorul turcesc din sufragerie

cu seherezada

n-avem noi reacții la alte rahaturi

precum statul de drept

diaspora

apropierea planetei Nibiru

suntem penibili…