E toamnă

frunze pe asfaltul rece de decembrie,

tremurânde, precum petele de pe perete.

picuri grei cad și tac,

precum codrul dulce-ndepărtat.

amorul sumbru și preludiu,

s-așază precum bruma trecută-ntr-aici.

florile de piatră se topesc ca-n mozaici,

încercând să facă față noului mediu.

rouă curge-n jos p-asfalt,

curmându-și sufletul umplut d-un ritm muzical,

alert, stângaci și apăsător,

precum greierii ce răsună de lângă izvor.

După noaptea cea amară

Petrecută-n ulicioară

Îmi stateai în poală,

Timpul ziceai că-mi zboară.

Sus în teiul lui Nea Ghiță,

Oi țuca a tale buze,

Dulci ca dorurile-mi arse,

Mi-i aduce vr-o zeiță .

Gelos mai pot fi pe soare,

Ce ți atinge buzele-amare,

Nu mi doresc să știi că doare..

Acest joc de-a sta-n teroare.

Doar un lucru îmi doresc,

În al nostru loc secret,

Luna să ne cânte-n șoapte

Dulci armonii de noapte.

Când această va pleca,

Gelozia-mi va apărea.

Cum el poate să-ți atingă,

Buzele să ți le-ncingă?

Câteodată mă gândesc,

El n-are niciun defect?

De ce pe el îl poți iubi

Și pe mine m-ai părăsi?

Doar în codru mă cunoști,

Și mi-oferi un anumit rost.

Tu în viață mă ghidezi,

Chiar dacă n-avem aceleași idei.

Dar încă mă întreb,

Are el ceva complex?

Ceva mai bun ce eu nu am?

Sau e un motiv banal.

Doar prieteni nu vreu să fim

Ori doi porumbei zburlii,

Ori nimic,

Pe veci, doi seci.

Doi ochi se pun pe pieptul meu ca bruma…

Să știi ca n-am uitat minciuna,

Gandu-mi zboară tot la tine,

Cum să fac să fie bine?

Ce i interesează pe ei..?

Ce ne spunem noi în tei.

Lângă stâna din grădina,

Ne țineam strâns în tihnă.

Nu deschide încă ochii

e târziu, n-am chef de…

nu contează ce am spus

haide sus, mai sus mai sus.

Poartă-te superficial,

și vei primi superficialitate.

Poartă-te demn,

și vei primi demnitate.

Alege să fi tu,

și vei primi realitate.

Alege să fi alții, 

și vei primi falsitate.

Alege să fi flori,

și-ți vei lăsa aroma înfiptă-n mintea cuiva.

Alege să fi piatră,

ș-ai să rămâi precum o rană.

Alege să fi dur,

dar nu aștepta bunătate de prin jur.

Alege să fi bun,

dar nu aștepta înțelegere în sejur.

Alege să te simți,

ca să nu te lași de-o parte.

Alege să fi tu,

ca să nu te pierzi în aglomerație.

Te văd întinsă pe holul gol,

arătând cu degetul spre-un colț de rol,

unde florile și lumânările stăteau,

ca niște vise vechi ce niciodată nu plecau.

Am încercat să te ridic,

tu-mi șopteai încet, fragil,

prin buze firave, ca un suspin de iarnă:

„Ficat mort” – ce înseamnă, oare?

Și-am cerut ajutor,

iar ochii tăi cădeau în gol,

picau pe spate, ca trupul,

jos, pe holul azur, fără control.

Printre buze-mi șovăiai,

„Ai grijă ce dai”,

tot ecranul s-a înnegrit,

iar eu m-am apucat de zgonit.

Flori și lumânări în colț,

noapte caldă,-ntunecată,

întinsă pe holul gol,

stă un om fără suflare.

Cu ochii-nchiși,

ș-abia mai suflă,

florile s-aprind în vis,

și totul moare, fără niciun zvâcnit.

cad castane ruginite,

cad și stele înflorite,

cad luminile din cer,

să vestească al tău ger.

am căzut și eu pe gheață,

dar m-am prins de o verdeață,

sprijinindu-se de-o piatră,

salvatoarele din viață.

chiar de nu a fost prea blândă,

a fost totuși o învățătură,

și cu toate astea m-am ridicat,

din a ta ghiară de comunicat.

deși mi-au căzut toate speranțele,

nervii îmi rămân ca agrafele,

prinse-n părul meu vâlvoi,

de-l vedeai ca un trifoi.

cad tot mai multe cuvinte pe hârtie,

rostogolindu-se în agonie,

deși nu sunt toate din mânie,

le-aș putea face o melodie.

toate cad într-un final,

contează să aibă un scop nominal,

precum sentimentele transmise

nopți și zile printre vise.

fiecare, numai pentru el,

prin puterea setei de-avere,

își construiește

babilonul cel mare- 

un fel de matrice de percepere a realității.

pe străzile pustii și-ntunecate ale cetății,

ești lovit de

pene de corbi,

zgomot de petarde,

umbre din fumigene,

zăngănit de cătușe....

căteva elemente din arsenalul scutului pentru

democrație.

În liniștea nopții cobor pe pământ ma uit în zare și vad un cuvânt, 

Rostit de un biet bătrân cu puține cuvinte așezate pe rând, 

Ma opresc și ma așez blând când din neant apare zburând, 

O lumina ca soarele arzând,

Deodată se oprește timpul și spun unde i bătrânul ce-l văzusem plângând. 

Nu m-am născut din aur, ci din rugină,

Din pumnul strâns al celor fără vină.

Mi-au ars cuvintele pe limbă, dar n-am tăcut —

Căci tăcerea e un lanț ce-ți rupe sufletul mut.

Am mers desculț prin sângele altora,

Am văzut cum se ridică ziduri din lacrimi și ordine false.

Și totuși, am ales cu inima spartă să fiu de partea celor călcați în pulbere,

Chiar dacă lumea mă scuipă și mă ceartă.

Când voi fi carne frântă sub pământ,

Să nu-mi puneți flori — puneți jurământ:

Că n-o să lăsați dreptatea să moară de foame,

Nici să fie vândută pe două icoane.

Până la ultima suflare, voi fi cu cei asupriți,

cu vocile arse, cu visurile strivite,

Cu ochii care plâng fără să ceară nimic —

Doar o fărâmă de lume

Unde omul nu mai calcă omul,

ci-l ridică.

Din vina ta 

Am ajuns un băutor 

Ce nimica nu mai vrea

Doar să uite de-al tău dor

Vreau sa beau, să-nebunesc 

Chiar în astă seară 

Te-am dorit,și te doresc 

Pentru a mia oară 

Vreau să beau,sa mă distrug 

Niciodată să mă obișnuiesc 

Ca  de tine eu sa fug

Te-am dorit și te iubesc!

cu patru mii de ani-nainte de „momentul sfânt”,

care se petrecuse-ntr-un  cătun numit Capernaum

( unde se nasc, destul de rar, ce-i drept, doar sfinții),

Geometria sacră pusese stăpânire pe Pământ

și-nfăptuise lucruri stranii, trecând peste puterea minții

 pe care noi, profanii, le mai vedem și acum.

abia ieșiți din epocile pietrei, cei vechi nălțară piramide de-anvergură,

 (figură geometrică-ntâlnită cel mai des pe Terra),

cei antici  se aplecară spre artă și cultură,

ducând pe culmi nemaivăzute  sfera,

sfârșind în Evul Mediu cu tortura.

din preistorii-ntunecate istoria trecuse timpu-n vârf de daltă

știința cerului și scrisu-n cronici din bazaltul cel mai tare,

renscentiștii se înobilaseră și ei prin  artă,

umblând pe mări către Americi și Indii rămase în uitare.

Doar noi, contemporanii, cei din urmă, epigonii,

de la savant pân`la plebeu,

îndrăgostiți de cub, de cerc, de prismă sau elipsă,

mai gelozim, în taină, încă  faraonii.

iar câteodată  chiar pe Dumnezeu,

(prezent mereu în toate și mereu în lipsă!)

nu-mi mai amintesc ce-am fost în viețile mele dinainte

n-am nici cea mai vagă idee

doar că uneori îmi vine să zbor ca o lebădă

să urlu la lună

să mușc trecătorii grăbiți de gleznă

să dorm în peșteri

îndemnuri care-mi vin din străfunduri

insidios

sustrăgându-se controlului minții

nu-mi explic nici spaimele viscerale

pornirile războinice

gustul sălciu al sângelui

dintr-o viață care nu-mi aparține

mi-e greu să admit că eu

cel de azi

vin din preistorii

că am trecut dintr-o viață în alta

așa cum ai trece prin vagoanele unui tren

în timpul mersului

sau că aș fi martorul tăcut al tuturor fărădelegilor

celui care am fost

înainte de a mă naște

că verbul a fi înseamnă mai mult decât poate cuprinde o viață

fiind

mă gândesc

o sumă a tuturor vieților trăite

succesiv

excluzând moartea

care nu apare distinct în Dicționarul Explicativ al Vieții…