Teama

Ani, zile, săptămâni
Nu mai știu să le adun
Respir din ce în ce mai greu
Libertatea în plămâni

Timpul se consumă
Balanța stă-nclinată
Eu sunt blestemată...

Iadul are flăcări roșii
Vrea să mă înghită
Dar eu am flăcări albastre
Și îl ard înapoi

Tot ce știu pe lumea asta
E că nu o înțeleg
Timpul pare linie
Dar dacă-i cerc, nu neg

Iar timpul el tot se consumă
Balanța e tot înclinată
Eu sunt tot blestemată...

Blestemul îmi e dat
De propria-mi existență
Mortalitatea mea
E scrisă fără esență

Prezentul e tot ce am
Dar și el e acum trecut
Am 20 de ani
Simt că nu mai e mult

O dau în superstiții
Bat lemnul de trei ori
Vreau să trăiesc etern
Până o să mor

Timpul se consumă
Balanța stă-nclinată
Eu sunt...

Nu știu ce e după moarte,

Multă lume zice poate

Este rai? Este iad?

Este Jannah? E Jahannam?

Poate este doar Samsara?

Învelită ea in Karma

Unii se gândesc un pic,

Și zic ca nu e nimic.

Și ca toți și eu mă gândesc,

Până când chiar realizez

Că trebuie trasă o linie

La orice opinie.

Orice-o fi, orice-o veni,

Pregătit trebuie sa fii.

Teama e de înțeles,

Dar și cu orice demers

Drumul tot acolo duce

Și finalul...poate-i dulce?

Și dacă e să fie amar,

Viața aici a fost un dar.

Fă să nu regreți nimic,

Orice lucru cât de mic.

Și cine știe la final,

Moartea îți va aduce in plan

O nouă șansă

Mereu în exterior
Pare sa fie doar lumină,
Chiar dacă pe interior
Întunericul domină.

Orișicine zice
Că sunt un soare,
Și sunt doar în eclipsă
Nu ard cu ardoare.

Nu pot să mă ridic
La nici o așteptare,
Chiar dacă-n față nu-i nimic
Sunt tot ascunsă în zare.

Și în viitorul sigur
Implodez învinsă,
Dar tu nu o să vezi
Căci tot sunt în eclipsă.

Fără rațiune sau discernământ
Parcă nu mai sunt înfiptă în pământ
Fără greutate, mă uit iar în oglindă
Și parcă nu mai sunt, o deforma merindă

Mă uit în ochii mei și văd iar
Copilul din mine, fără gust amar
Mă uit cum eram și cum iar sunt
Zâmbesc la mine, fără niciun cuvânt

Și pentru prima dată, în atâta vreme
Simt ceva, fără a mă teme
Nu știu dacă e speranță, optimism
Dar culorile mele nu mai sunt un cataclism

Timpul mă aleargă, tot atât de repede
Dar mersul meu este acum așa de limpede
Tot îmi e frică de atât de multe
Dar mintea ea nu vrea să mai asculte

Pot să mă uit acum și la soare
Orbesc în fericire, în lumină, cu ardoare
Și voi să vă scăldați în a mea culoare
Căci am devenit un preaiubit soare

O perdea ce mă desparte
Dintre vii și dintre moarte
Care stă ascunsă-n zare
Doar când n-ai noroc apare
Și cum ai clipi dispare
Și se pierde iar în zare

Morții o feresc cu ardoare
Vii nu o văd în cale
Dar o lovesc ca pe-un perete
Când pe soartă e pecete
Iar perdeaua are o sete
De noi toți să se îmbete
În doar câteva momente
Ai rămas doar testamente
Și stai printre monumente
Ce de moarte-s permanente

Perdeaua de nu te bea
Moartea tot este a ta
Nu aici, nu chiar acum
Dar perdeaua o ține-n drum
Și când o să-i fie sete
Te va bea fără regrete.

Stau la masă iar,
Cu un italian.

Ce să-i spun acum?
Hai să-i spun cum

Joi, pe la amiază,
Tre’ să duc o vază
Cu flori de cristal,
Că se ține-un bal.

— I-auzi, Marco! Am drum,
Drum să fie bun,
Că am de dus o vază
Cam pe la amiază,
Chiar în ziuă toi,
În ziua de joi!

Fața lui cam pică
Și-mi dă să zică:
— Dar nu pot să credi,
Azi e chiar giovedì!

Și socot eu bine,
Și să cred nu-mi vine
— Marco! Ba să credi,
Astăzi e giovedì!

Și nu stau nici pic,
În dată mă ridic
Și bag mare goană
Pentru vaza diafană.

După mine se ridică
Și începe ca să strigă:
— O să fiu pe la cafea,
Pe la cafeneaua mea.
Mă găsești tu pe acolo,
Strigi un „Marco!” și eu „Polo!”

Umblu,
Mă plimb iar pe afară
Arde,
Soarele mă omoară
Colind,
Orașul ăsta mare
Văd,
Că vanitatea nu dispare
Pierd,
Voința asta tare
Curge,
Luna de prin zare
Merg,
Acasă la culcare
Dorm,
Fără nicio scăpare.

umbra s a lasat ca intr un pustiu abis

cerul era negru, sufletul meu stins

astept o schimbare,un moment distins

dar viata de-o potriva e de nedescris

ascunzi tristetea intr un zambet absurd

o sa ajung oare sa ma scufund?

deascupra lumii,dedesubt in stratul cel mai profund

ascult tristetea si suferinta in care ma afund

uit cum e sa fii liber, sa gandesti

nici nu stiu cum e sa iubesti

sa ai pe cineva pe care nu vrei sa l parasesti

sa simti si sa nu te mai opresti

asa trist sa arate viitorul meu

patat de un trecut ca soarta unui ateu

condamnat la o viata de evreu

sa vreau liniste si singuratate mereu

sa nu mai cred in nimeni si nimic

sa uit cum era sa fii dornic

sa faci bucurie din ceva mic

lipsit de orice straniu inamic

trece timpul, trec anii, trece viata

mi am pierdut oare toata tineretea

cautand idealul, calmand setea

visand la maret fara sa mi pierd demnitatea

intr un pat stau mototol

pare plin paharul vietii dar e gol

nu reusesc sa mi gasesc un rol

in piesa universului sunt doar un discipol

În mintea mea e numai moarte,

Dar inima te strigă tare.

Și port o luptă interioară

Cam în fiecare seară.

Vreau să aleg ce e corect,

Si tu să-mi fii acel întreg.

Să las în urmă ce e greu,

Începând de la un gând...

Cu miros și gust de scrum.

M-am urât de orice viață,

Nu mai vreau să am o soartă.

Vreau doar să te am pe tine

Și mereu să îți pot spune

Că cedez tot mai ușor,

mai ales pe interior...

Inima-i în mici bucăți,

Sfâșiată de atâtea nopți,

Și tu o construiești din nou,

Devenind al meu erou.

Poussin și încă câțiva,
un Kepler de fundal,
evident e 3 și un pic,
n-am somn.

pe noptieră am un jurnal,
o parabolă,
ceva ediție din secolul al XV-lea,
Gutenberg era?

Îmi pierd timpul uitându-mă pe pereți,
nu știu ce aștept să văd -
deficiența asta de melatonină
...nici 50 mg nu m-ar salva.
În fine,
cred că-i mai bine cu un sedativ sau ceva.

Îmi pare că-l văd pe Tyler Durden,
o tragicomedie neagră.

Sufăr de un fel de sindrom Stockholm,
aforisme tâmpite,
mă atașez de lucruri trecătoare,
de aia n-oi avea somn.

În viitorul apropiat
sper să mă eliberez de lucrurile astea,
să pot să-mi pun capul pe pernă
și să cad în vise care n-ar fi studiu de caz freudian,
ci doar un om liniștit călătorind în subteran.

Era un Dostoievski care îmi plăcea,
însemnările sale de pe acolo,
mă regăsesc în paradoxalistul...
carevasăzică
„pornind de la lapoviță”.

Parcă aș vrea să fiu undeva în New York,
unde miroase a Tom Ford,
un jazz 55b
și confort.

Mă gândesc apoi
contemplativ,
și mă fâțâi din stânga-n dreapta.
Drepturile omului...
spunea un înțelept că
existența nu ți-e bazată pe niciun drept.

Apoi mă trezesc,
ce bine că n-a fost adevărat,
și-mi închipui ziua bună ce urmează,
de parcă
noaptea nu așteaptă-n hrubă.
„Mai bună-i inerția conștientă!”

oare de ce nu

se duce pe pustii mintea

când vede acelaşi lucru

aceeaşi stradă

acelaşi program

aceeaşi stație de metrou la

care trebuie să cobor

apoi la care trebuie să urc

acelaşi fel de mâncare

aceeaşi muncă

acelaşi tot tot tot

în toate toate toate

de ce mai poate

de ce se mulțumeşte cu puținul

care cândva părea infinit

dar vai vai doamne ce finit e

totul şi de ce sunt la sfârşitul cursei

dacă cursa e aceeaşi constantă

obsedantă

de ce nu se întâmplă nimic opus de rutină

de ce e cursă de şobolani

şi de ce încă nu văd nicio cortină

măcar o barieră vă rog

un semn ceva orice

nici soarele nu mai prezintă fascinație

vreau departe

vreau acasă

dar nimic, nici măcar una nu mai e,

nu mai e bună

nicio prefăcătorie că aici e perfect normal

ce actriță ar mai putea

căra replici

când până nici actrița actriță nu mai e.

Fără miere, unde să merg, încotro s-o iau?

Dragă bunică, dragă, ții minte câtă mai mâncam?!

Fără miere dulce, așa cum o făceai demult,

Cum să trăiesc acum, niciun zumzet nu mai aud...

În borcanul de pe masă, văd doar o urmă ștearsă,

Cândva era bine pitit; acum e gol și risipit,

«Și bolile trec totuși cândva, nu-i semn de piază rea»,

Cum obișnuiai să crezi; zile întregi să-istorisești...

Dragă albinuța mea, am rămas singure noi două,

Două povețe ce se scald' cu greu pe-un pat de rouă,

Ce pentru mine era cândva dimineață,

Pentru tine acum e doar un ciob dintr-o faianță...

Și-n zilele mele bune când vreau să te-ntreb ceva,

Sper că-mi vei răspunde bătând încet cu aripa...

Și bățul de chibrit pe care obișnuiai să stai s-a rupt,

Să nu-ți pară rău de mine; și eu voi pleca curând din stup...

Fără miere, unde să plec, ce să fac?

Dragă bunică, dragă, cum să fac să mă împac?!

Fără nimeni în jur, fără roiul de-altădată,

Acum e prea pustiu; aici nu mai sunt «acasă»...