Vei fi uitat

Îmi pare rău, dar nu mai am puteri

Și, dac-ar fi să am, mă crezi, eu nu ți-aș zice.

M-ai înecat treptat într-un izvor

De vorbe dulci și nădejdi hoinare.

Îmi pare rău, dar cred că-mi e de-ajuns.

Am irosit prea mult și n-am scăpare.

Mi-am transformat viața într-un ecou

De supărare...

Îmi pare rău, dar nu te vreau alături,

Tu, călăuză spre patimi și dureri.

Port urme de dezastru pe-un colț de suflet

Și dezamăgiri uitate în tăceri.

Adun și-arunc ce-a fost distrus de tine,

Șterg tot ce-a zidit orgoliul dur al tău.

Nu-mi pare rău și nu-mi mai este milă.

Te iert acum și tot acum te uit.

Am vindecat prea multe suflete prin mine,

Și-am oferit neîncetat, fără să cer deloc.

Am dărâmat deja ruine existente

Și am rămas distrusă pe același loc.

Am cules prea multe gânduri

Dintr-un ciclu de erori.

Am agonisit durere

Cam vreo 404 ori.

Am surplus de informații,

Îmi e discul „C:” prea plin.

N-am nici spațiu, nici nădejde,

Sunt închis între valori.

Am extreme paradigme,

Chiar de ele sunt amare.

Poate aleg „Ctrl + Alt + Delete”,

Poate ultima din ele.

Vorbe multe, vorbe rare,

Vorbe reci, chiar și amare

Vorbe dulci, dar mincinoase,

Vorbe pline, dar prea goale.

Cinci cuvinte puse-n rînd,

Fac contrastul de direcții:

-Trei secunde trec în gol,

-Golu-i trecere de vreme.

Am pierdut rost în neant

Urmărind un scop abstract,

Uneori să-ți fiu pe plac,

Alteori să nu fiu uitat.

Am vorbit pustiu o viață

Rareori am fost chiar eu,

M-au ținut mereu în ceață

Gânduri multe-n paralel.

Zi de zi, cu greu mă regăsesc

Într-o viață arsă de mii de nori.

Opt cuvinte se leagă-ntr-un nod

Va fi și un soare, chiar printre ploi.

Te rog, tu, de mă iartă,

Ecou cu chipul palid.

Te rog de mă îmbracă

În ale vieții straie.

Am purtat prea mult

Doar zdrențe

Și-am pierdut bucăți

De viață.

Am suferit de absențe

Și-am irosit

Nădejdea.

Cred că am trecut

Hotarul.

Nicio șansă de întors.

Îmi înghit cu greu

Amarul

Și încep un nou

Frumos.

La un metru de-al meu mormânt

Stă o doamnă-n negre zdrențe,

Сompletează formularul:

„Azi l-apus s-a stins sonarul,

Nu mai strigă ea cu viața,

Nu mai vede a sorții ața, Nu mai speră, nu visează, E un mort.Asta contează.”

Se lăfăi un timp monarhul, stăpânul ce guverna regatul,

Sub coroana-i enormă de flăcări, mistuia un gând pe-alocuri;

Și-a deschis ochii ca dintr-o boală, coșmarul din înserat despre soartă,

Trezi o întreagă generație și porni galop în agitație.

Fără zăbavă, fără să se culce; slujitorul pe-ntuneric fuge,

Cât mai departe și nu înapoi, căci monstrul șiret ucide pe eroi,

Cursa după șoarecii de casă nu i-a uimit pe paznicii de bază,

Chiar fără să discute pretenții, monarhul organiză și alte intervenții...

Mută i-a mai fost uimirea slujitorului fugar,

Când prin desișuri îl zări ogarul celestial,

Strigăte de jale surdă imită al nostru erou,

Să crească mica speranță a monarhului cel rău.

Noaptea era stăpâna lumii, acum că nu îl mai zăreau,

Doar cu torțe aprinse-n grabă, călăreții zăreau pe fugar,

Care-și ținea strâns comoara, definită printr-un pocal,

Ce-a aprins mânia regelui, nici străjerii nu-l mai vedeau.

Prin spuma râului, avea să treacă micul nostru salvator,

Regele mâhnit de tândă, scăpă pe drum de-un muritor,

Că-ntr-o grămadă de dulăi flămânzi, cel slab va pierde mereu,

Legea nescrisă-l guverna, deși înainta greu, așa de greu...

O dilemă crește-n bezna răcoroasă – graba de-a ajunge acasă,

Îl cuprinse și pe fugar, aflat în fața râului-Tartar,

Precum săgeata trecea și apa; era mânioasă și rea,

Prin mintea eroului-hoț se năzări un truc de negoț.

Hainele rupte și mâncate în pădure, le-aruncă deștept în ture,

La văzul ochiului regal, o dilemă creștea-n zadar,

Fără o-ntrebare, fără răspuns: alte ajutoare pe râu s-au dus,

Și tot în ciuda regelui nebun, nimeni n-a prins zdrențele din râu.

Ar fi scăpat eroul, acum mai gol; și pe frig îl luă un fior,

Monarhul însă nu era prost, urme de picioare citea atunci pe dos,

Și s-a întors mai repede și cu ură, că sărmanul s-a ascuns într-o șură,

Un foc cuprinse ca un altar mica ascunzătoare a micului fugar.

Scăpă din flăcările-aprinse morțește, iar monarhul ucise câțiva prostește;

Fugarul ajunse la mulțime, în satul său uitat de lume,

Monarhul mai avea două speranțe: un cavaler și-un arcaș de mațe.

Primul a-ncercat o strategie, al doilea s-a ascuns în mulțime.

Monarhul pândea de la poarta cea mare, să vadă mort pe hoțul de pocale.

Tristă deznădejea i-a fost: cavalerul a căzut lat, deci mort.

Sătenii erau mâhniți pe Coroană și i-au ucis singura garnizoană.

Arcașul ce pântece viza, s-a ales cu o soartă mult mai grea.

Nu durere, nu strigăte adânci, ci jefuit de suflete pitici,

Apoi, biciuit afară din cetate și decapitat de-a Sa întâietate,

Monarhul, sătul de eșecuri, s-a strecurat printre tarabe și trăsuri,

Îl ochise pe hoțul nemernic, își dorea să-și cheme un sfetnic.

Dar, cum singur era și făr' de-ajutor, el s-a dus după hoțul-erou,

Eroul l-a văzut dinainte și a aruncat pocalul în mulțime,

Monarhul a urlat și-a fugit după pocalul său mult-cărat,

Și s-a-mpiedicat de o căldare, zdrobit de grilaj și grele pietroaie.

În căderea sa ce s-a-ntâmplat, pocalul nu l-a mai apucat,

Doar mâna sa grea și neiertătoare rămase nezdrobită, plină de inele.

Sărmanii au jefuit până și mâna, iar fugarul a ajuns monarhul cu cununa.

Iată deci o schimbare de roluri: monarhul – zdrobit și fugarul – pe tronuri.

Pentru ce traim?

Nimeni nu stie

Care raspunsul sa fie

Oare ca sa ne iubim?

Pentru ce traim?

Multi au speculat

Altii ne-au sugerat

Poate sa suferim?

Pentru ce traim?

Cu totii ne-am gandit

Intrebarea-m rasucit

Solutia s-o gasim

Pentru ce traim?

Raspunsul l-am aflat

Si apoi vi l-am dat 

Traim ca sa murim

Navele nu pleacă doar ca să se-ntoarcă,

Există drumuri lungi fără popas,

Când dorul urcă sufletul în barcă

Și lasă-n urmă vechiul tău atlas.

Sunt oameni mulți ce te ridică-n slavă,

Să vezi splendoare în noroiul crud,

Să scrii cu aur pe o filă gravă

Un manuscris pe care sfinții-l aud.

Dar nicio ancoră nu e pe veci sortită

Să prindă rădăcini în cerul înalt,

Când cartea serii este mărginită,

Rămâi pe malul celălalt, schimbat.

Eșecul nu-i o vamă la plecare,

Nici vreo cerneală ce s-a scurs greu,

Ci o renaștere prin marea care

Te-a rupt de omul care erai mereu.

Pe pergamentul scris cu multă arsură,

Fiecare rând e un capitol tăios,

Dar nicio pată și nicio ștersătură

Nu a lăsat destinul tău pe dos.

Nu trebuia ca umbra să rămână,

Ci doar să-ți schimbe mersul pe pământ,

Să-ți lase o peniță nouă în mână,

Exact în locul unde ești și sunt.

Lumina mea

Dulcea mea lumina

Scânteietoare ,plina de vitalitate 

Adâncește vraja nepătrunsei nopti

Umplând misterele de sensuri

Și găsind rațiuni eterne 

În orice lucru mic

Caci lumina mea e iubire 

Iubire vesnic vie

Iubire divina ce sa naște în esența incompresensibila 

Lumina ce o simt

O simt atât de tare

Îmi modelează fiinta și umple existenta

De misterele sacre

Ahh,de as avea mai multa iubire

Lumina rațiunii mele ar putea și mai tare sa adâncească

Infinitul vesnic indescriptibil

Ar putea oare sa ajung pe cele mai înalte culmi are cunoasterii 

Sa prind luna și soarele în cuprinsul meu

Sa simt astrele și spațiul ca ale mele 

Cu lumina rațiuni luminata de iubire

Schițând zâmbete goale
Mergem toți în continuare
Ne bântuie trecutul
Ne ocolește prezentul
Ne sperie viitorul
Dar noi mergem
Înainte…înapoi
Mergem undeva tot noi

Cu ochii plini de ură
Cu sufletul plin de iubire
Cu mâinile pline de nimic
Și mințile goale de tot
Schițăm zâmbete goale
Mergem împreună în continuare

Umana natură este deprivată

De singura soluțiune ce aduce salvare;

Inima omului originar fiind terminată:

Credința singură aduce chemare.

Această credință nu-i oriunde!

Nu e chip să o primești;

Dar nici de a răspunde,

Este doar dac-o ivești!

De ivit, foarte greu.

Doar Suveranitatea divinului!

Întrebi: sufletul meu?

Sunt neștiutor, doar voia domnului!