CÂT DE DEPARTE

    Nu vreau să vorbesc...
    Căci vorbele mi-ar răsuna străine, 
    Vreau doar în braţe să te ţin...
    Să te sărut ca-întâia oară...,
    
    ... Să simt din nou,
    Urcând în mine 
    Magia primului sărut...
    
    Nu vreau să te privesc...
    Căci ochii mei mă-nşeală, 
    Vreau doar să te ating...
    Să te sărut ca-întâia oară...,
    
    ... Să simt din nou,
    Cum se scoboară-n mine 
    Magia primului sărut...
    
    Nu vreau să plec fără să ştii...
    Că toată viata mea am vrut,
    Să stau în umbra ta...
    Să-ţi spun din când în când...,
   
    ... Că vreau să simt din nou,
    Cum se strecoară-n mine 
    Magia primului sărut...

Acum este timpul să-ți povestesc un crâmpei din copilăria mea. Nu este o amintire dintre acelea calde și jucăușe ale copilăriei. Dar mai bine vei decide tu ce fel de amintire este: eu nu știu, nu mai știu...

Aveam vreo șaisprezece ani, când într-o bună zi, după școală, mă trezesc că taică-miu îmi înghesuie în brațe un... cățel. Era un pui mic și jigărit, o corcitură de ciobănesc german și ceva vag de câine lup. Maroniu la culoare, flocos, cu niște ochișori negri ca două mărgele zglobii, cu urechile blegi în toate direcțiile și o limbă roz foarte harnică peste toată fața mea. Maică-mea, foc și pară: că o să se pișe și o să se cace peste tot prin casă pe covoare, că o să pută a câne prin toată casa, că o să lase păr peste tot chiar și în mâncare, că o se ne țină treji noaptea, etc.

Și exact așa a și fost: nu numai toate cele de mai sus, dar câteodată chiar mai multe decât atât. Însă mie nu-mi păsa: îmi dorisem atât de mult un câine, tovarăș la toate nebuniile (că mă rog, arată-mi tu vreun băietan care să nu-și fi dorit vreodată un câne), încât Rex, fiindcă așa-l numisem, după îndelungi dezbateri în familie lăsate cu voturi pro și contra, se alesese din toată tevatura asta iscată, cu un vașnic apărător în mine: stăpânul lui.

Evident că am promis toate cele: că o să-l învăț să-și facă nevoile afară, că o să-l spăl de cel puțin două ori pe săptămână, că n-o să doarmă cu mine-n pat, că o să mănânce numai oase și resturi, că...

Dar n-a fost așa: cânelui nu-i plăcea apa decât cea a râului, unde se bălăcea cu plăcere, necum apa din cada băii. Urla ca scos din minți de ziceai că-l duci la tăiere, la abator! Se ținea disperat cu labele de canatul ușii, ca un veritabil condamnat la moarte, cu ochii bulbucați de groază, întrucât era convins că apa avea o mie de grade celsius, iar săpunul de casă cu care-l spălam, avea să-i pice blana și colții deopotrivă! Cât despre uscatul blănii cu feonul, urla ca din gură de șarpe, de baga în spaime tot blocul. Nu-ți mai spun de ruina în care rămânea baia după ce cânele își scutura blana... Îmi lua două ore să aduc baia înapoi într-o formă cât de cât umană...

Evident că știa că n-avea voie să doarmă în pat sau pe fotoliu sau canapea... Dar ispita moale a confortului era prea mare: cânele se aburca de fiecare dată pe pat, canapea sau fotoliu, orice numai podea să nu fie, deși aveam covoare... Iar când era prins și ocărât de mama, lua o mină de om jignit și deranjat, lovit în amorul propriu, încât ți se rupea inima, dar și bușeai în râsete de te țineai cu mâinile de burtă...

La masă, când mâncam... e-hei! Nu puteai să-l ții departe de bucătărie: scâncea, se fofila, te șantaja, ba era nepăsător, ca mai apoi să ți se strecoare printre picioare, ce mai... nu exista obstacol, nici măcar în făcălețul iute al mamei... În fine: ca să putem mânca liniștiți trebuia să-l acceptăm în bucătărie, unde se punea sub scaunul meu fiindcă știa că dacă nu pică atunci tot cade ceva bun de papa... Și mânca mai orice: ciorbă, murături, pâine, clătite, coji de ouă, hârtia de la pachetul de unt (care îi dădea întotdeauna mâncărimi de fund), punga de la pui (mâncărimi), paste nefierte, mămăligă, drojdie (mâncărimi, gaze verzi otrăvitoare), pepene (baltă de pipi pe hol) morcovi, mere și sâmburi de cireșe. Era haios rău când avea mâncărimi și se târâia cu fundul de covoare, atunci îi plăceau!

Dar cânele mai era și hoț câteodată: învățase să deschidă cu botul ușa cuptorului de la aragaz de-i căzuse pradă o porție zdravănă de pârjoale cu sos de roșii (gaze, plus vomă în spatele fotoliului), altădată un chec marmorat cu cacao (letargie plus dureri de burtă, zăcut două zile). Iar când aveam popcorn, dădea în mintea copiilor! Le hăpăia fără să le mestece, nimic nu-i scăpa, nici măcar o boabă, pe care le prindea din zbor!

Însă era și foarte deștept. La început în primele două-trei luni, nu dădea semne, dar de îndată ce-și îndreptase urechile-n sus, parcă și în ochișorii lui se iviseră niște scântei jucăușe, care trădau atenție și dorință de ascultare... Îl învățasem să fie ascultător, să se ceară și să facă afară, să latre la comandă, să aducă tot felul de lucruri, să dea lăbuța, să facă aport cu mingea de tenis, să joace fotbal, să meargă în lesă cu botul la gambă, să latre la pisici și bineînțeles să-și marcheze cu dăruire teritoriul... Și mai avea o tară: urla a mort când îl vedea pe Ceaușescu cuvântând la televizor, de ne gândeam că o să ne aducă Securitatea pe cap...

Apoi a venit vremea examenelor mele. Când veneam de la școală, mă simțea încă de când puneam piciorul pe ușa blocului, iar când intram în casă, trebuia să lepăd orice aveam în brațe, fiindcă îmi sarea ditamai namila în brațe - fiindcă între timp se făcuse maaare! - de mă dădea jos din picioare, gudurându-se și lingându-mă pe mâini și pe față! Apoi părinții îngrijorați că alocam prea mult timp cânelui în detrimentul învățatului pentru examene, au hotărât să-l ducem la țară pentru o lună, două... 

L-am dus, cu inima grea. Nici cânele nu înțelesese cu ce greșise de primise așa o pedeapsă de mare. 

...Înainte de a pleca, bunicul, i-a schimbat lesa cu lanțul, iar eu cu lacrimi în ochi l-am mângâiat și îmbrățișat încă odată în timp ce cânele scheuna a jale...

Am plecat și i-am aruncat cânelui meu o ultimă privire pe luneta din spate a mașinii, în timp ce el se zbătea să rupă lanțul... 

Ne-am depărtat, cale de vreo sută de metri, iar cânele a rupt lanțul urmându-ne și alergând din răsputeri paralel cu mașina... N-a izbutit să țină pasul... Ne-a urmat cât a putut până la marginea satului, până când ne-a pierdut în norul de praf iscat pe drumul neasfaltat de țară. 

Apoi am aflat mai târziu de la bunicul, că nu a vrut să mănânce sau să bea apă vreo trei zile, că obișnuia să iasă dimineața din curte pe sub gard și că mergea până la marginea satului, acolo unde ne pierduse din vedere...

Între timp, eu aveam să-mi fi dat examenele și în ajun de Crăciun, după tăierea porcului, aveam să ne întoarcem după el. Când am ajuns, cu inima tresărindu-mi de emoția revederii cu tovarășul meu Rex, m-am repezit în curte cercetând-ul peste tot cu privirea. 

...Cu lacrimi în ochi, bunicul mi-a povestit că Rex, după tăierea porcului, s-a pus paznic la ușa magaziei unde fusese pregătit porcul pentru afumătoare. L-a găsit a doua zi dimineață, mort, pasă-mi-te, otrăvit cu mămăligă de niște derbedei puși pe furat din vinul bătrânului... Îl îngropase chiar el la rădăcina salcâmului din curte. 

N-am putut să mai ascult restul poveștii: cu inima frântă am ieșit afară. Gerul iernii îmi înghețase lacrimile arzându-mi obrajii. Cerul plumburiu, fără soare, plângea și el cu lacrimi înghețate. Ningea. Ningea peste rădăcinile noduroase ale salcâmului din ogradă.

Și acum mai am pe undeva, pe fundul vreunui sertar, mingea de tenis pe care cânele mi-o aducea la aport. 

    Către tine, mi-am deschis inima,
    să-ţi fie fereastră a sufletului meu...
    
    Să-ţi oglindeşti cerul ochilor tăi şi să-ţi adăpi 
    sufletul în cântecul cocorilor mei...
    
    Către tine, mi-am închis ochii,
    şi-am zâmbit uşor în colţul buzelor...
    
    Ai fost însetată de mine şi ţi-ai potolit 
    setea sorbindu-mi cu zgomot cuvintele...
    
    Către tine, în colţul ochilor am lăcrimat 
    cu bucurie-ascunsă-n priviri ferite...
    
    Tu ai râs, iar glasul tău a spart oglinda 
    tăcerii în mii de cioburi cristaline...
    
    Către tine, soarele a asfinţit jenat 
    de sărutul nostru amorţit şi prelung...
    
    Te-ai desprins din braţele mele şi-ai fugit 
    pierzându-ţi sandalele pe ţărmul mirat al inimii mele...

    Dulce şi amară-i,
    durerea ce parca vine din cer,
    odatâ cu tine, cu ochii tăi,
    odată cu părul tău,
    ce-i ca un fluviu, ce-mi curge,
    printre degete...
    şi nu pot să-l prind...
   

    Sunt oare singurul, 
    care are nevoie de ceva, 
    atât de minunat, 
    singurul care, disperat, 
    îşi strigă durerea-ngenunchiat, 
    mirat, în faţa icoanei tale... 
    şi se-ntreabă:
    << sunt singurul căreia-i lipseşti ?... >>

    În umbra munţilor înalţi şi tăcuţi,
    În bocetul mut al celor născuţi,
    Pierdut în această ploaie de vară,
    Mă lepăd de griji şi-a vieţii povară…
    
    Doar păsări albastre căzute din rai,
    În tihna adâncă a nopţii de mai,
    Mai pot lumina catedrale înalte,
    De spiritul meu cu migală durate...
    
    Şi-ascult în tăcere frânturi de lied,
    Ciudatele rugi în care încă mai cred,
    Stranii ecouri în neanturi pierdute,
    Ale vieţilor mele demult petrecute...
    
    Acum am răzbit în lumina cea caldă,
    Să văd cu uimire cum soarele scaldă,
    Acei munţi tăcuţi cu toată fiinţa,
    Ce-n suflet îşi poartă, mândri, credinţa...

    Focul inimii mele arde, 
    în tăcere, luminând timid,
    întunericul adâncului tău...
    
    Gheaţa inimii tale, se topeşte,
    încet, dar sigur, fertil, 
    pe pământ roditor...
    
    Durere ce duce-n Nirvana, 
    te sfâşie şi te îneacă,
    în val de sânge roşu...
   

    ... şi cad istovit, 
    şi mă lovesc de stânci, 
    şi mă cufund în mare...

    N-am ştiut că-mi voi petrece 
    O clipă-n umbra ta impunătoare, 
    Şi că prin gând, nici că mi-a trece 
    Privirea-ţi aspră şi pătrunzătoare. 
    
    Legenda ta, măcar de-o ştim cu toţii: 
    Trecută-n umbră şi prezentă-n stup. 
    Topită-n ceara translucid-a nopţii, 
    Străluminând neprihănitu-ţi trup.
    
    Neînfricat, în umbrele singurătăţii, 
    La toate, câte trec, tu le zâmbeşti. 
    Şi sprijinit în armele dreptăţii, 
    Nemuritor, de veacuri, hodineşti. 
    
    Desfăşurat de umbrele înşelătoare, 
    Te-am regăsit privind nepăsător 
    Spre-a orizontului nemărginire, 
    Şi-ntruchiparea-ntregului decor.

    (despre Hercule Farnese)

Din nimic am venit și-n nimic m-oi întoarce,

Nimicurile mă omoară și nimic nu pot face.

Nimic de la viață n-am cerut niciodată

Și nimic n-am putut să-i ofer de durată...

Nimic n-am făcut să merit a mă naște,

Cu nimic n-am greșit să fiu lăsat să mor...

Sunt un biet ce din tot nimic nu cunoaște

De nimic nu mi-e teamă, de nimic nu mi-e dor!

(A.C. - Iași)

Oh suflet drag ,

Oare după ce masca 

Se ascunde zâmbetul? 

Zâmbetul blând al copilului

Care râde din orice 

De soare se bucură,

De vânt,

De ploaie,

De apus,

De răsărit, 

Copilul acela blajin 

Chiar inocent 

Care ai fost o dată ... 

Ignorant l-ai abandonat

În frig și nepăsare 

Lăsat după a societății mască

După griji și frici 

După încordare și rigiditate

Cerul numai întunecat îl vezi

Frigul îl simți...

Uiți să privești stelele

Fară întuneric ele nu s ar vedea 

Uiți să visezi

Să trăiești cu și pentru visul tău

Căci un visător te ai nascult 

Acaparat de propia lume ai devenit

Și totuși adânc în tine 

Stelele luminează

Focul viu arde 

Răsuflare are 

Aminte adu ți 

Că din praf de stele și lumină

Presărate de suflu divin 

Viață ai luat 

Speranță să te îndrume 

Spre bucurie și vise dulci 

Că ale unui copil 

Acum trăiești 

În armonie cu tine

Iar se te bucuri de flori ,

De zâmbete,

De viață . 

Într-o lume plină de dileme

Oare suntem robii concepțiilor,

Victimele tuturor decepțiilor,

Afișând nepăsători embleme?

Așteptăm cu nerăbdare timpul

Să ne indice drumul de parcurs,

Ca și când viața ni s-a scurs 

Precum din clepsidră nisipul.

Evadăm din răcoarea gândului

În îmbrățișarea caldă a inimii,

Exclamând cuvinte-n acronimii

Și acceptăm ideea fondului.

Ne frământă adânci tradiții

Perpetuu în viața noastră,

Ca cerul de culoare albastră,

Urcând spre culmi în noi condiții.

Obiceiuri fără vreun motiv,
Explicat pe un portativ,
Pentru sunet destinat,
Melodie surdă, cu versul neexplicat.

Să simt ce simți din obicei,
Vrei confuzia formată conform matricei;
Prin date adunate fără întrebare,
Ce, pusă, devine supusă la ridicare.

Din sprâncene judecând,
Încercând să plac, scârbit în gând, apoi forțând;
Zâmbetul și expresia de înțelegere,
Pentru a ta tăcere.

Purtând straie tradiționale,
Într-un mod ipocrit le faci formale,
Formând o uniformă a identităților goale,
Existențial, întrebând direcțiile morale.

Tradiții aduse de sfinți necunoscuți,
Purtați doar în vorbă, căci prin suflet pângăriți;
Răniți ca ființe, căutând portițe
Prin sentințe de integrare a unei ființe.

    De ce plângi Doamne ? 
    Lacrimile tale-au pârjolit pământul… 
    Cerul s-a urnit şi iată Luna, 
    Care-i Soare-ntotdeauna… 
    Îngerii-au cetit în stele 
    Ce sunt lacrimile Mele. 
    
    De ce plângi Doamne ? 
    Pe umerii cui… 
    Iartă-ţi copii tăi goi, 
    Trişti, se arată şi noi… 
    Spăşiţi s-au rugat către Mine 
    Să-i plâng şi să-i curăţ de vine. 
    
    De ce plângi Doamne ? 
    De ce…
    
    Poruncile Tale-s pe cer luminat, 
    Tablele legii nu mor niciodat’… 
    O mie de ani se ridică în zori 
    Şi-or stinge-ntr-o-clipă o mie de sori.