CÂT DE DEPARTE

    De-ar fi să fie un final, 
    aş prefera unul banal, 
    o moarte lentă şi uşoară
    ca un scâncet de vioară...
    
    Iubita mea cu ochi ca jarul, 
    fremătând precum stejarul, 
    lasă noaptea grea să cadă, 
    spumegând, ca o cascadă 
    de petale şi de flori, 
    peste zboruri de cocori...

    Îngerul nopții, nestingherit,
    Printre noi, se plimbă, grăbit,
    Mereu cu prezența lui sumbră,
    Printre cei rămași fără de umbră...
    
    Îngerul nopții, nu stă pe gânduri,
    În urma lui, în sicrie din scânduri,
    Stau adormiți cei fără de vină,
    Cei amuțiți ce tânjesc la lumină...
    
    Îngerul nopții, palidul astru,
    Slab luminează pasajul cel sacru,
    Zdrențuită dantelă de valuri albastre,
    Ce leagă vremelnic lumile noastre...
    
    Îngerul nopții, frumos și tandru,
    În lumini și umbre îmbracă leandrul,
    Ispita iubirilor ce împlinesc în noapte,
    Parfumul fructelor dulci și coapte...
    
    Îngerul nopții, rătăcit printre stele,
    Stinge sub povara secundelor grele,
    Inventarul luminii din petalele caste,
    Izvorând năvalnic spre câmpiile vaste...

#ingerulmeu

De când mă știu m-am înconjurat de cărți, fiindcă mi-a fost drag să citesc, să aflu, să știu, să pășesc în lumi care altfel mi-ar fi fost imposibil în a le accede... Astăzi, deși timpul ticălos m-a îndepărtat de multe ori de ele, tot mai citesc... Mai rar, dar totuși citesc...

Fiindcă dorul neostoit de a mă pierde printre oameni, anonim, observator discret al acestor lumi, nu a trecut niciodată. Acolo, adânc, în stare latentă, l-am simțit gata să erupă oricând vulcanic la suprafață și să răvășească totul în cale...

Întotdeauna am căutat cuvinte, dorindu-le, așteptându-le răbdător să vie înspre mine, citindu-le sau scriindu-le, simțindu-le cum curg prin mine, sau cum îmi răzbat prin piele, luminoase sau dimpotrivă întunecate...

Paginile îngălbenite de necruțătorul timp, n-au făcut decât să-și tatueze și mai adânc, pe trupul lor diafan, cerneala cuvintelor ale căror înțelesuri le-am încriptat, astfel încât să poată fi citite doar cu sufletul, și nu doar cu mintea...

Cărțile stau cuminți pe rafturi, așteptându-și vremea, oferindu-mi evadarea prin titluri seducătoare ca o amantă: "Anatema" lui Stephenson, "Totul trebuie îndoit" de Kierkegaard, sau "Mitul lui Sisif" al lui Camus..., învelite-n colbul subțire al uitării. Cui îi mai trebuie filosofie în ziua de astăzi, când totul a fost spus, totul a fost tranșat, iar existența umană a produs tot ceea ce se putea produce în materia celor șapte arte?

Căci darurile artistice ale umanității sunt acum searbăd supra-evaluate și pe lângă arhitectură, dans, literatură, pictură, sculptură, muzică și cinematografie, ne mai lipsește una: arta de a fi.

Nu arta de a produce, nici aceea de a-i critica pe alții, ci arta rară și aproape uitată de a locui propria existență cu atenție, cu îndoială, cu mirare. Arta de a tăcea atunci când cuvintele sunt prea ieftine și de a vorbi doar când ele ard suficient cât să-și justifice rostirea.

Poate că tocmai de aceea filosofia pare depășită astăzi: nu pentru că s-ar fi spus totul, ci pentru că nu mai avem nici timpul, nici răbdarea de a o asculta. Ne-am obișnuit atât de mult cu răspunsuri rapide și cu sensuri prefabricate, încât întrebarea - acea rană deschisă din care se naște gândirea - a devenit profund incomodă. Filosofia nu mai seduce pentru că nu promite alinare, ci luciditate.

Și totuși, cărțile mele rămân acolo pe raft. Tăcute. Nejudecătoare. Și mai știu că va ajunge o vreme când oboseala de a trăi transparent va deveni mai grea decât efortul de a gândi. Atunci, un titlu va tresări din raft, voi sufla praful cu un gest aproape ritualic, iar o carte se va deschide exact la pagina care trebuie. Nu pentru a mă învăța ceva nou, ci pentru a-mi aminti cine am fost înainte ca lumea să mă grăbească.

Iar cuvintele - vechi, dense, uneori crude - vor curge din nou prin mine, și le voi citi sau scrie, nu ca să mă salveze, ci ca să mă țină treaz. Pentru că, în cele din urmă, acesta este singurul lor rost adevărat: să ne împiedice să adormim în propria noastră viață.

    O, Shu, sub geana ta, stă cuibărit,
    Un soare nou ce-nalţă întregul răsărit,
    O nouă zi se naşte întotdeauna-n zori,
    Şi moare-n asfinţit şi-n ţipăt de cocori!
    
    O, Tefnut, răsuflarea ta în şoaptă,
    Natura la lumină, trezeşte, dintr-odată,
    De n-ai fi tu, cu răsuflarea-ţi caldă,
    Întreagă lume ar fi fadă!
    
    O, Thot, vreau numele să-mi scrii,
    Să fiu în amintirea rămas-a celor vii,
    La fel aşa cum fost-am, înfăţişat în acte,
    Nemuritor în veacuri peste cumplita moarte!

O, Zei, v-am pomenit pe toți deodată,
Ca să-mi schimbați a sorții roată,
Să stau în umbra voastră, veșnic faraon,
Rostit să-mi fie numele: Tutankhamon!

    Vino draga mea iubită,
    La izvorul dintre sălcii,
    Să-mi laşi umbra prihănită,
    Peste tremur de flori roşii...
    
    Vino dar, nu sta o clipă,
    Te aştept şi-mi este dor,
    S-aud susur de albină,
    Să simt umbra ta de nor...
    
    Vino draga mea-n spre seară,
    Pe viers trist de ciocârlie,
    Să-mi săruţi cu gust de fragă,
    Vorbele-nşirate-n mie...
    
    Căci te vreau la pieptul meu,
    Să te frâng încă odată,
    Să-mi fii lut de curcubeu -
    Trup tăiat din curbă mată...
    
    Şi-nspre zor de zi, te-ndură,
    Să mă leşi pe-un colţ de rai...
    Un sărut grăbit pe gură,
    Să nu uiţi, te rog, să-mi dai...

    Astăzi, nu vreau să mint sau să spun adevăruri,
    Vreau să-nțeleg țărmul străpuns de valuri,
    Cum soarele la apus îmi încălzește gândirea,
    Iar amurgul proscris îmi adâncește privirea...
    
    Și fiecare val care se stinge, fiecare nor,
    Vor ridica din umbre, cuvinte care dor...
    Și am să le las înscrise pe înalte frunți,
    Cununi de lumină, întrupate în punți...
    
    Aceste treceri însetate înspre ziua de ieri,
    Mă grăbesc spre niciunde, spre nicăieri,
    Nu vreau să mai fug, vreau să ies la lumină,
    Din umbrele grele și transparente de vină...
    
    Nu vreau ca pașii să-mi stârnească ecou,
    Vreau să m-aud respirând iarăși, din nou,
    Să mă cuprind, strâns, cu brațele mele,
    Ca apoi să răzbat către soare prin piele...

Amărâta-i a noastră inima

Cea care mângâie conștiința

Și-și exprimă concepțiile necoapte,

Că și orologiul ce se roade ușor

Că să spună melos cântecul neastâmpărat și

Transcendent asupra trăirilor pământeșți.

Tu, cel cu îndemnarea divină de a compune

Pricepi să-ți pătrunzi în tegumente

Ce timp bovinele zbieră

Și te închini suveranului ceresc

Pentru încă un prilej.

Încăperea ornată cu specul vestit care răsfrânge înfățișarea unei ființe lipsită de caracteristici corporale, un trup ce este sprijinit de pardoseală ce se frământă domol asupra ale ei membrane. Aceeași pardoseală ce Îi glăsuiește o compoziție separată de argoul sărac spânzurat de a ei limba.

Anatomia lor se desface înrăutățit de oasele care mai de mult se cuprindeau că și cum erau chiar acelasi neam. Ultima lor bucătură este suspendată de ai ei dinți, prevezi dulcea salvare și ca o dorința ce s-a amestecat cu trupul Domnului Ceresc încăperea strălucește și reflectoarele se prefac în ochi. Înainte de a te scapă, cel divin îți rostește

-De ai fi știut că o barieră nu e evidențierea stingerii, ai fi mai avut al tău craniu.

    Mi-e dor să evadez din mine, 
    Din patul meu procustian, 
    Să simt din nou dulceaţa lumii, 
    În răni mustind în sânge, 
    Sub pană aspră de obsidian. 
    
    Să stau să-ţi scriu de a mea jale, 
    În plângerea şiroaielor de apă, 
    Căci eu privesc cu pleoapele lăsate 
    La luna albă, stranie, ce curge, 
    Pe cerul luminat de stele-n salbă. 
    
    Căci de mi-e sufletul năvală, 
    Din trupul ostenit şi-mbătrânit, 
    Aş sta măcar un bob zăbavă, 
    Să simt cum pumnul mi se frânge, 
    În primul calm de zi, ce-a răsărit...

    Strigat-a îngerul din mine 
    Şi-nvăluit în glasul său -
    Oprit-am călător în drum,
    Doar eu şi umbra mea.
    
    Strigat-a îngerul din mine 
    Şi-aripa i-am simţit uşor -
    Oprit-am călător în drum,
    Doar eu şi umbra mea. 
    
    Strigat-a îngerul din mine,
    Dar nici o clipă n-am murit,
    Căci umbra mea murit-a mai departe-n mine 
    Şi-n urmă doar ecoul mi-a rămas.

Femeia când o hotărâre a luat,

pe toți în jur poate să doară;

ea fiind aceea ce ne-a alungat,

pentru un măr, din rai afară!

 

Și tot femeia raiul l-a deschis,

să ne întoarcem toți în veșnicie,

când vestea prin îngerul trimis,

calm a primit-o și cu bucurie!

 

Un simplu "Fie mie cum ai spus!"

poarta la rai la lume a deschis,

la fel cum "Șarpele m-a pus!"

această poartă pentru toți a închis!

 

Femeia, în faptă sau cuvânt,

poate să fie de moarte dătătoare,

sau luminată de însuși Duhul Sfânt,

a lumii Mare Salvatoare!

 

25.03.2025

Dincolo de nori și de pământ

Trupul devine pur cuvânt

Nu e plecare, ci-mplinire

0 trecere din lut în fire.

Cel ce-a coborât în mormânt

S-a ridicat dincolo de vânt.

Ne lasă dorul ca o scară

Să învăţăm cum se zboară.

Cerul nu-L ascunde, Îl arată

În sclipirea lumii de altădată

Omul privește mut spre zare 

Întelegând că moartea... moare.

Viata începe-n clipa ta,
Rudele striga ca si popoare din hotare.
Dar cine-ar vrea sa se nasca in era asta,
Când și viața-si joaca propriile-i catare?

Zilele de naștere-s nule,
Vin, vin și îți lasă doar ganduri inutile.
Ele există doar să-ți reamintească-n tăcere
De o existență plină de clipe, dar goala de putere.

Viața trebuie iubită,
Dar ce sens are dacă tu nu te prețuiești?
Moartea oricum nu poate fi ocolită,
Și toți în același pământ sfârșești.

Viata trebuie pretuita,

Dar ce sens are cand tu nu te pretuiesti pe tine insuti?

Moartea oricum nu poate fi ocolita,

Si oricum, tot acolo ajungem.