Tu, om ciudat

Am cules prea multe gânduri

Dintr-un ciclu de erori.

Am agonisit durere

Cam vreo 404 ori.

Am surplus de informații,

Îmi e discul „C:” prea plin.

N-am nici spațiu, nici nădejde,

Sunt închis între valori.

Am extreme paradigme,

Chiar de ele sunt amare.

Poate aleg „Ctrl + Alt + Delete”,

Poate ultima din ele.

Vorbe multe, vorbe rare,

Vorbe reci, chiar și amare

Vorbe dulci, dar mincinoase,

Vorbe pline, dar prea goale.

Cinci cuvinte puse-n rînd,

Fac contrastul de direcții:

-Trei secunde trec în gol,

-Golu-i trecere de vreme.

Am pierdut rost în neant

Urmărind un scop abstract,

Uneori să-ți fiu pe plac,

Alteori să nu fiu uitat.

Am vorbit pustiu o viață

Rareori am fost chiar eu,

M-au ținut mereu în ceață

Gânduri multe-n paralel.

Zi de zi, cu greu mă regăsesc

Într-o viață arsă de mii de nori.

Opt cuvinte se leagă-ntr-un nod

Va fi și un soare, chiar printre ploi.

Am crezut că-s vulpe,

Dar s-a adeverit că-s urs,

Fără de miere

Și cu botul tuns.

Nu-s hapsână de viață,

Nu lupt pentru parale,

N-am de traversat

Un râu și o mare.

Merg cum am mai mers,

N-am chef să aleg,

Dar des mă grăbesc

Și frumosul nu-l văd,

Timpul îl pierd,

Rolul nu-l joc

Și nu mă mișc din loc

Chiar de fug cu foc.

Chiar dacă nu lupt,

Mereu îs c-un scut.

Mă apăr de viață,

De lumea din jur,

De cuvinte nespuse

De mimică falsă,

De foșnet naiv

Și de încredere arsă,

De șanse uitate

Și alte lăsate,

De roiuri năstrușnice,

De gînduri pictate

În gogot de spaimă

Purtate în cuget

Și leagăn de dramă.

Mă apăr de viață

Uitînd s-o trăiesc

Dar chiar o și apăr

Mă tem s-o rănesc.

O teamă mă poartă direct în capcan'-

Îmi sunt chiar eu cel mai mare dușman.

Merg hoinară pe-a mea cale,

Înalț un munte între mine și eu,

Uit pe drum trei feluri de scuze

Pentru omul din adâncuri

          Încuiat fără refren.

Am înălțat baricade de viață,

Mascând cu grijă o rară ruptură,

Hrănită cu frisoane și dese iluzii,

Lipsită de leac,

            Bucurată cu omagii.

Am ajuns să fiu inginer emerit

De soartă blocată în așteptări.

Înalț din vid ce n-a zidit un om

Doar spaime-ncuiate

           Într-un abis pustiu.

Revin mereu spre-al meu abis

Ca un controlor tiran de buletin.

Remunerez o soartă cu așteptări

Sau trec vama

           Spre un viitor împlinit?

La un metru de-al meu mormânt

Stă o doamnă-n negre zdrențe,

Сompletează formularul:

„Azi l-apus s-a stins sonarul,

Nu mai strigă ea cu viața,

Nu mai vede a sorții ața,

Nu mai speră, nu visează,

E un mort.

Asta contează.”

Aș vrea să-ți fiu stăpân în nemurire,

Să te învârt cu drag într-un tangou,

Să-mi fii pe veci un minunat cadou,

Un vis plăpând și-o splendidă iubire.

Am stat în gerul arzător al celui mai înalt

vârf de munte pentru a înțelege secretele ascunse

în cer și pentru a mă elibera de dureri. Căderea mea

în sus era dată de gravitația Raiului. I~am spus demonului,

"Niciodată nu voi dori mai mult de~atât."

Am suspendat cuvântul în acea liniște elocventă.

Am suspendat liniștea în aer. Am găsit propriul sens,

dar și antagonismul lui. Cuvintele, dar și momentele

de tăcere erau precum stelele și găurile negre.

În acel pol înghețat care își ardea spiritualitatea ,

am regăsit nopțile albe, care încă mai păstrau intacte

visele destinului meu precum și visele pierdute,

care aparțineau schimbării. Ele au devenit sentimente

amorțite într~un proces de reversibilitate. Le~am comparat

cu melodiile care își pierd versurile pentru a deveni

sunete muzicale pentru ca, după aceea, să absoarbă

cuvinte ce pot schimba sensul melodiei. În acea realitate

magică, țipătul tăcerii, un țipăt intern și pur spiritual,

a devenit ecoul unei tăceri asurzitoare, pentru totdeauna.

Destul de evident, diavolul, care făcea alpinism de sus în jos

urmând sensul lui gravitațional malefic, a strigat :

"Niciodată nu voi dori mai mult de~atât."

Poezie publicata, scrisa de Marieta Maglas.

Zeci de mii de povestiri

Prin a veacurilor curs,

Au slăvit în amintiri

Vremurile ce au apus.

Dar din înțelepte fapte,

Omul nu a înțeles nimic.

Gândind doar la fructe coapte,

Păzind frica de epidemic.

Cu câte o aură a îngroșat

Straturile în spirit ale ființei,

Astfel că cel nou, înduioșat

Lasă loc doar umilinței.

Nu se poate spune oare

Că un rău e și mai rău?

Și că generații viitoare

Se vor feri de ferăstrău?

Dorind să uite de trecut

Fără să aibă un deznodământ,

Și nici ce-i bine de recunoscut

Iubirea de țară, ca drept simțământ.

Odaia treptat îmi devine purgatoriu,
După geam morții vor să pară vii,
Pentru ce răsare sărmanul soare, nu mai știu
Finalul e unul, ne dizolvăm în sicrii.

Care-i rostul să fixezi frumusețea în portrete?
Dacă muncile tale vor sta pe-un perete,
Creației viața îi poți oferi,
Doar peste veacuri te-or începe a slăvi.

Oricâte n-ai face și n-ai cunoaște,
De coasa Morții nu te scapă nici iubirea,
Poți să te ascunzi de adevăr mai departe,
Sau, smerit să începi a dansa cu Moartea.

Se va stinge și soarele, vor pieri universuri,
Doar iubirea va rămâne constantă,
Numai neprihăniții în suflet o poartă,
Ceilalți o confundă cu instincte și mrejuri.

    Strânge-ţi aripile pasăre măiastră 
    Şi visează-n somn, la marea albastră 
    La cerul rănit, în apusul de sori 
    La stelele albe, ce pier doar în zori... 
    
    Hodineşte în pace, suflet chinuit, 
    Către lumină, prin noapte, spre răsărit 
    Zvântă-ţi în soare penele-ţi ude 
    Şi zboară înalt către niciunde... 
    
    Cântecul tău să nască ecou: 
    Imn al iubirii, peste-al câmpiei platou,
    Sub raze de soare, ivite splendori, 
    Boabe de rouă, strivite-n culori... 
    
    Ghiceşte-mi umbra pe creste de-absint: 
    Un albatros, în largul mării de-argint. 
    Apropiatele stihii, în umbre de mal 
    Se risipesc, peste ţărmuri, cu unicul val…

Parcă sosește ,, rana rea și dureroasă ,,

Peste sexiștii: păcătos și păcătoasă,

Rană prezisă în ,,  Destăinuirea ,, Cartei

Care e veche ca și ascuțișul Moartei ...

Și peste orice om duminicar (!) din lume,

Ca la potopul care-a înghițit în spume !

Conform menunei de la ziarul ,, Timișoara ,, :

,,Copiii toți de-atunci salvați sunt ,, spus-a Fiul

Ce fost-a arătându-se ca hologramă.

Să nu-i aud masoneriei în cioc : piul !

Și fi-vor mântuiți și sodomiți și gomoriți 

Și monștrii și uriașii care-s rarisim pomeniți.

Posibil să trăim un vis sau nouă

Sau poate doar jucăm în alte vise,

Posibil s-avem vieți din două-n două,

Trăite precum vise interzise.

Visând, refuz să cred, în consecință,

Că viața-i doar ce vedem noi că-i viață,

Poate visu-mi s-a făcut putință

Și văd că totul are înc-o față.

O singură-mi speranță-mi mai rezistă:

Oniric, viața-n noi veșnic pulsează,

Atâta timp cât visul mai există

Nu-i viu ce nu e mort, ci ce visează.

Am, viu (și sigur voi avea în moarte)

Aceleași visuri mici de fericire:

Să fac amor cu valuri mari și, poate,

Să scriu, postum, povești despre iubire,

Să-mi strâng în brațe temerile toate

Cu care să merg, orb, în nemurire,

Să-mi ascult mai des inima cum bate,

Să lăcrimez mișcat de-o amintire

Ori să las fluturi să îmi stea pe spate,

Să fiu servit de Shakespeare la trezire

Și să adorm cu sânziene-n noapte,

Iar când voi reveni întru simțire,

În altă viață, dând din nou din coate,

Să-i vin ca fiu, în loc de mulțumire,

Doar mamei mele, înc-o dată, poate...