🎤 Seninătate

Strofa 1:*  

Respirația se aude  

Un sunet sacadat  

Numeri: unu, doi, trei și  

Stop! S-a terminat...

*Refren:*  

Deschide ochii, simte furtuna  

Adie împreună, freamătă frunza  

Copacii-ți vorbesc,  

Îți spun povestea lor  

Refuzi să o trăiești...refuzi să trăiești

*Strofa 2:*  

Te regăsești aici  

Printre mii de licurici  

Îți luminează calea  

Se vede poteca  

Dar drumul este nesfârșit ...nesfârșit

*Strofa 3:*  

Acum ridică-te , înalță-te

Plutești, zbori departe  

Vântu-ți cântă la ureche  

Mirosul lemnelor arse Ce fumegă-n zare

În toi de vară încinsă

*Strofa 4:*  

Stinge totul, cheamă potopul  

Ridică paharul, îneacă-ți amarul  

Vrei să dispari, dar n-ai habar  

Cât ei vor da ca tu să apari!  

Nu ești de neuitat...

*Strofa 5:*  

Faci parte din povestea ta  

Fără piesa principală  

Sensul tău s-ar termina

*Refren final (x2):*  

Deschide ochii, simte furtuna  

Adie împreună, freamătă frunza  

Copacii-ți vorbesc,  

Îți spun povestea lor  

Refuzi să o trăiești...refuzi să trăiești

Eu știu că și tu știi, dar nu vrei să știi.  

Eu știu ce gândești și tu o știi.  

Știi că nu are durată, dar tot te ții  

De forța mea interioară.  

Ca un magnet sustragi  

Și ultima mea suflare  

Înainte de a mă lăsa pradă  

Chemării cerului cel mare.  

Aș aluneca așa de lin,  

M-aș lăsa în bătaia vântului,  

Aș întinde brațele, aș închide ochii,  

Aș asculta cum sunetul apare,  

Cum se simte adierea dulce  

A libertății ce o poți atinge.  

Și atunci realizezi și-ți dai seama  

Că totul nu a fost în van,  

Totul nu s-a năruit, nici nu s-a sfârșit,  

Nu a fost doar un plan țicnit  

De a sta cuminte și smerit,  

Cât timp va fi necesar,  

Până gustul cel amar  

Dispare și nu a fost în zadar.  

Acum mă predau, privește!  

Îmi dau aripile jos și sar.  

Nu am nevoie de tine să mă prinzi,  

Căci asta ar însemna închisoare,  

Iar eu, la libertate, am chemare.  

Să nu tresari când sar, să nu clipesti,  

Să nu mă prinzi, am spus!  

Plutesc, mă vezi? Nu-ți cer nimic,  

Îți resping ajutorul!  

Arunc corsetul și pot respira  

Pentru prima oară,  

Mai mult de un deceniu  

Fără tine în preajma mea.  

Crezi că nu voi reuși?  

Nu mai e treaba ta să afli.  

Așa că sar și mă arunc,

Ramuri mă prind și mă lasă  

Ușor să cad pe acest pământ.  

Ating ușor nisipul și iarba,  

Miros frunzele și creanga.  

Natura mă primește  

Și nu mă izgoneste.  

Acasă! Ești acasă!  

Asta-mi șoptește pădurea.  

Lasă-te pe spate și adulmecă,  

Ce simți în aer?  

Simt? Da! Simt!  

Ce? Răspunde ușor!  

FERICIREA! O pierdusem!  

Am crezut că m-a abandonat,  

Într-un colț că m-a uitat!  

Doamne... iar m-am înșelat!  

Sufletul tu mi l-ai redat!  

Eu nu sunt om, ci sunt pământ!  

Trupul, sufletul și vocea  

Se contopesc cu spiritul  

Ce dăinuie în preajma  

Naturii veșnic nemuritoare!  

Asta sunt eu, de fapt...  

Nemuritoare!  

Aveai susurul în suflet

Când totul te electriza,

Sentimentul cel de nebănuit

Nu te așteptai la așa ceva.

Lasă râul să lovească

Cu ale sale valuri reci,

Speră să nu te trezească

Niciodată, în veci.

Timpul nu ne mai așteaptă,

E acum ori niciodată.

Întinde brațele spre soare,

Îmbrățișează ce primești

Și respiră cu putere,

Căci singur tu nu mai ești.

Mirosul florilor de mai,

Aroma ce te-mbie,

Ce te face să visezi,

Ce speranță te trezește

Și te face ca să speri.

Lasă râul să lovească

Cu ale sale valuri reci,

Speră să nu te trezească

Niciodată, în veci.

Timpul nu ne mai așteaptă,

E acum ori niciodată.

În liniştea din casă  

Se-aude gălăgie,  

Tot suflul ce se zbate  

Parcă-i pură poezie, pură poezie.

Refren

E singurul moment în care  

Visez că sunt un oarecare,  

Că nu dau socoteală azi,  

Mă plimb pribeag prin vise,  

Dar fericit şi mult mai împlinit.

În liniştea din casă  

Se-aude gălăgie,  

Nu e însă nimeni,  

Doar eu şi a mea trăire, a mea trăire.

Refren

E singurul moment în care  

Visez că sunt un oarecare,  

Că nu dau socoteală azi,  

Mă plimb pribeag prin vise,  

Dar fericit şi mult mai împlinit, mai împlinit.

Paharul încă-i plin cu vin,  

Torn amintiri ce tot revin  

Şi sper că, încet sorbind,  

Dispar şi cele cu venin, cu venin.

La fund rămâne amărăciunea,  

Durerea se zbate ca peştele la mal,  

Vrea să-mi tulbure gândirea,  

Să-mi zguduie trăirea, trăirea.

În liniştea din casă  

Se-aude gălăgie,  

Tot suflul ce se zbate  

Parcă-i pură poezie, pură poezie.

Refren 

E singurul moment în care  

Visez că sunt un oarecare,

Că nu dau socoteală azi,  

Mă plimb pribeag prin vise,  

Dar fericit şi mult mai împlinit, mult mai împlinit.

Te uiți la mine, mă privești.

Mă pierd în ochii tulburi, reci.

Tu îmi vorbești, dar nu rostești.

Nu ies cuvinte, nici povești.

Nu e nevoie să șoptești,

Fiindcă știu ce tu dorești.

Privirea ta e hotărâtă,

O ți pe-a mea aproape o clipă.

Ne înțelegem așa, tacit.

Îmi spui că ai fost fericit,

Deși ai vrea ca să zâmbești,

Nu poți, tu nu întinerești.

Te rog, deși eu am greșit,

Iartă-mă, dar înzecit.

Acum tu poți pleca liniștit,

Povestea ta chiar s-a sfârșit.

Atâta amar de suferință,

Urmează a ta pocăință

În prisma gândurilor mele, ce duc la disperare,  

Gândesc și tremur când privesc căldura mâinilor tale.  

Aruncă-mi, rogu-te, un fir de crez, să sper sau să mă pierd,  

Alungă-mi gândul cel nocturn și dă-mi lumină-n piept.  

Mă uit și văd cum totul e șur și trist în jurul ființei tale,  

Cum aura ce te cuprindea cândva dispare din a ta cale.  

Cât crezi că oare mai durează până se înseninează?  

Cu ură și cu mult dispreț privesc spre răsărit.  

Nu vreau să cred că am fost un simplu adăpost,  

În care Tu ne-ai ocrotit și acum ne dai de-oparte.  

Nimic n-a însemnat de fapt și totul a fost imaginat.  

O, Doamne, dă-ne Tu putere și cea dintâi credință!  

Aștept curând un semn măreț și-o ultimă căință.  

Trăirea inimii e grea și vrea să mă lase.  

Nu pot trăi-n nesiguranță, o tristă mea poveste!

    O, Apophis, zeu ce te târăşti în drum,
    Eu te rog să nu prefaci în scrum,
    Ce-am ridicat prin sacru legământ,
    Al faraonilor, piramidal mormânt!

    O, Atum, ai creat tot universul deopotrivă, 
    Mişcând pe cer, precis, fără derivă,
    Discul solar, înfierbântat de leu,
    În paşi mici, de harnic, scarabeu!
    
    O, Bastet, strălucind în clar de lună,
    Cu mirii, tu zeiţă, ai fost foarte bună,
    Le-ai dăruit să-nchine-n templu sfânt,
    Urmaş destoinic, întru faptă şi-ntru cânt!
    
    O, Beş, tu ocroteşte-mi spiţa veche,
    În cele două ţări fără pereche,
    De duhuri rele şi asupritoare,
    De suflet şi de minte-amăgitoare!

E-atât de greu să te ridici spre nori,
Fără aripi, speranțe și fără viitor,
Din propria cenușă ce-a căzut din zori,
Ne-am renăscut în lutul ăsta muritor...

Din întuneric destrămat de lună plină,
Cu fruntea sus, am ridicat privirea înspre voi,
Căci n-am fugit de moartea ce-i stăpână:
Ne-am înălțat, pe rând, eroi...

Cu trudă grea, cu mințile descătușate,
Am ridicat spre soare, aceste holde-n aur,
Și le-am jertfit pe-altare sfințite, înălțate,
În rugăciuni topite-n strălucire de tezaur...

O, zei cu temple sfărâmate,
V-ați înălțat spre cer, în paradis,
Lăsându-ne cumplita noapte,
Strivind amurgul ce v-a fost promis...

Pe fețe de ceară,

Sub o ploaie de foc,

Se-ngroapă tăcerea unui umil loc.

Umbrele plâng,

Luminile se frâng,

Un cântec uitat, o limbă străină,

Se șterge sub scrumul ce cade-n ruină.

Urme fără glas,

De oameni ce-au trecut în necaz,

Un neam,

Un fir destrămat,

Ucise sub mâna de fier, necruțat.

Îngerii tac,

Niște martori străini.

Într-o lume ce-și poartă păcatele-n spini.

În sanctuarul gol,

Umbrele dansează,

Sub cupola tăcerii,

Nimicul veghează.

Se numără trupuri,

Nu durerea,

Se destramă ființa și puterea.

Legi scrise, neimpuse,

Jug invizibil,

Pe umeri supuse.

Un popor se destramă,

O moarte de pus în ramă.

La fiecare suflare sau glas,

Se-aude un strigăt,

Dar niciun popas.

Când zidurile-s înalte,

Brizele prea reci,

În cetatea urii, nici zeii nu-s pe veci.

Când timpul se pierde în ecoul disperării,

Sufletele se pierd într-un veșnic iad al încercării.

primul lucru a fost apa

apoi după a fost mâncarea

solidă

deși apa a încercat

să inunde mâncarea,

iată că mâncarea a

înghițit apa

puțin mai eficient decât s-ar fi așteptat

tacâmurile.

Când vorbele tac
un suflet se naşte
şi iubirea inundă
trăirile minţii

Trăirile minţii
prin labirintul vieţii
să treci te învaţă
când vorbele tac

Când vorbele tac
iubirea te prinde
cu mii de cuvinte-n
trăirile minţii

Trăirile minţii
îţi zbuciumă timpul
biet singuratic
când vorbele tac

Când vorbele tac
în gând se-nfiripă
cu greu stăpânite
trăirile minţii

Trăirile minţii
în vise se schimbă
la apusul cel dulce
când vorbele tac

Când vorbele tac
un suflet se pierde
lăsând în restrişte
trăirile minţii

Cântă niște colindători