Piesa de teatru

Mi-am aprins o țigară, purtată de-un gust amar,

Ceea ce mi-a trezit un gând… căci totuși era familiar.

Oare e ceea ce ai lăsat în urma ta

Sau motivul alurii de a poeta?

Condeiul mi se îneacă printre foi,

Ce pot face e să scriu despre ce cândva a fost un „noi”,

Un întreg care nu a încetat niciodată,

Dar după care tânjesc cu o amărăciune disperată.

Dacă trecutul mi te-ar fi promis,

Ceea ce a însemnat un „noi” n-ar mai fi fost acum transferat doar în scris…

Amărăciunea s-ar fi preschimbat în miere,

Poate n-ar mai fi ajuns să însemne doar motivul poeziei mele.

Oare aici s-a încheiat povestea noastră?

Cu un condei, o foaie și o poveste măiastră?

Poate i-aș fi permis amarului să dicteze împotriva mea..

Dacă asta mi-ar fi garantat prezența ta.

Iubirea nu-i un război.

Nu-i despre furtuni și ploi,

Nici despre viața de apoi..

Iubirea, e doar în noi.

Nu este un sabotaj,

Mai degrabă un marcaj,

Ce-ți marchează sufletul

Și-ți alină urletul.

Iubirea nu-i o minciună,

Nici o durere profundă.

Iubirea este curată

Și-n noi, pe veci purtată.

Este totul, în tot, și în toate,

O profundă realitate.

Nu este doar un cuvânt,

Ci e totul pe pământ.

Iubirea nu e iluzie,

Ea este ca și o perfuzie:

Te hrănește cu speranță

Și-ți oferă siguranță.

Iubirea este o boală,

Te mânjește cu cerneală.

Te aduce la oboseală,

Dar, totuși, este specială.

De ce pare viața sicriul care mă înfășoară?

Principii.. ce sentimentele-mi omoară,

ordine, grabă, automatisme…

Ne mai putem numi „umani”

sau simple mecanisme?

„Trebuie să faci.” „Cred că ar trebui.”

Toți spun în jur,

însă..la ce-ar contribui?

Ar fi de folos să vorbesc despre umanitate?

acolo unde nu există

măcar capacitate..?

Simt cum totul putrezește în adâncul meu,

fiecare bucățică

ce formează ideologia de „muzeu”.

Mă simt o muză clădită de o societate,

o prezență feminină goală,

Dar cu atât de multă sensibilitate.

Ce faci, mamă? Sper că ești bine..

Ai făcut curat, mâncare..?

Cum e prin gospodărie?

Știu deja ce m-ai întreba':

ce am mâncat și dacă-s bine..

Adevărul este, mamă,

că-n suflet mi-e murdărie..

Mi-e dor și de tine, tată,

să nu crezi că te-am uitat..

La mine e totul bine..

cel puțin.. am încercat..

Nu te supăra pe mine,

știu.. te-am cam evitat.

Îți trimit asta, în schimb,

să ai sufletu'-mpăcat.

Îmi răsună o frază-n minte,

mă consumă tot mai tare..

Ziua când m-ai strâns la piept,

spunându-mi „la revedere”,

că o să pleci peste hotare..

Deja îmi imaginam

cât de greu o să ne fie,

dar ți-am urmat sfaturile

ca și pe o poezie.

Știu, mamă, ți-am făcut

zile amare..

Din fătuca ta micuță

s-a produs o transformare.

N-am știut să apreciez

acele mâini muncitoare..

În schimb, viața a trecut

și-am lăsat timpul să zboare.

Abia așteptam să plec,

să am liniște, căldură..

Însă viața m-a lovit

cu-o mare învățătură.

Să mă iertați, dragi părinți,

știu că am fost imatură..

Dar iubirea lasă răni,

la fel ca și o tăietură.

Să cresc în tăcere
nu a fost o dorință a sufletului meu.
Am perceput-o întotdeauna
ca fiind un simplu apogeu.

Mi s-a spus că asta sunt,
atât trebuie să însemn…
Iar, de mic copil,
iubirea s-a preschimbat doar în ceva nedemn.

Atât sunt eu?
Doar o multitudine de frici constante…?
Felul în care iubesc —
nimic mai mult decât sentimente infectante…?

Cum aș putea să nu stau aici, să putrezesc,
dacă frustrarea a fost martorul
ce m-a privit cum cresc…?

Vorbim despre „Iad”,
în timp ce societatea e un infern.
De ce am preschimbat ideea de „frumos”
doar în ceva modern?

Sunt în punctul în care îmi este frică să iubesc…
Însă ar putea oare să-mi fie frică
de ceea ce mă agăț ca să trăiesc?

Aș mai fi vrut doar o secundă

de iubire, de plăcere, de furtună,

să nu fie o scânteie, mai degrabă o durere,

ruptură din realitate, nu frânturi de vis uitate.

I-am spus lunii despre tine,

s-a întors râzând la mine

și mi-a spus cu-n glas încet:

„Spune-mi, merită iubirea să rămână un secret?”

Mi-am amânat atât iubirea, crezând că tu iubești etern…

mi-am amânat atât trăirea… și iată-mă

într-un infern.

Am interpretat greșit plăcerea, crezând că-s suflet de poet…

dar veșnicia n-are timp,

asta mă face incomplet.

E-atât de greu să te ridici spre nori,
Fără aripi, speranțe și fără viitor,
Din propria cenușă ce-a căzut din zori,
Ne-am renăscut în lutul ăsta muritor...

Din întuneric destrămat de lună plină,
Cu fruntea sus, am ridicat privirea înspre voi,
Căci n-am fugit de moartea ce-i stăpână:
Ne-am înălțat, pe rând, eroi...

Cu trudă grea, cu mințile descătușate,
Am ridicat spre soare, aceste holde-n aur,
Și le-am jertfit pe-altare sfințite, înălțate,
În rugăciuni topite-n strălucire de tezaur...

O, zei cu temple sfărâmate,
V-ați înălțat spre cer, în paradis,
Lăsându-ne cumplita noapte,
Strivind amurgul ce v-a fost promis...

Observ ce vreau să aleg,

Alerg spre ceea ce vreau să leg,

Selectiv, prin selecție mă pierd,

Alegând minusul ca singur acord.

Dreptate minciunii evidente,

Dependență de scânteie prin momente,

Decid căile călite, apoi promit,

Serios și uimit... ajung să uit.

Vomit când revin la scenă,

Cu o seceră las mânia să devină

Funia ce-mi încheie alegerea;

Rea voința vorbește... și vrea.

Vinovatul vânat ce se victimizează,

Vizând propria-mi voce când relatează,

Cu un petic pe ochi — să nu-mi văd

valea săpată, sătulă de prăpăd.

    Într-adevăr e timpul ca-n viețile noastre,
    Să deschidem spre larg ferestrele caste,
    Să aflăm că lumina pătrunsă de nori,
    Înalță pe cer lună plină cu o mie de sori...
    
    Ridică-ți privirea spre adâncul ceresc,
    Spre freamătul mării de gânduri ce cresc,
    Spre lanul împlinit în rugă și cânt,
    Din care se naște, sacru, cuvânt...
    
    Într-adevăr e timpul ca din lutul fierbinte,
    Să plămădim o seamă de pure cuvinte,
    Ca fructele coapte până-n toamnă târzie,
    Ca brazda rămasă după culesul din glie…

Orice schimbare este ca un vânt care suflă

cu putere și sparge spiralele vieții, dar și

ferestrele, componente uzate ale clădirilor~

structuri încă elastice, care se leagănă și

se îndoaie până se crapă, in timpul cutremurelor.

Multe marionete, cu zîmbete stranii, caută

noi locuri de muncă. Această stare de lucruri

este de-a dreptul șocantă. De fapt, orice criză,

care nu se mai termină, devine o realitate ciudată.

Conform teoriei probabilităților, cineva , în lumea asta,

este exact opusul tău și poate lupta, cu o precizie

matematică, pâna la distrugere completă. Teoria

dualităţii lui zero nu este același lucru cu metoda

reducerii la absurd. Întotdeauna, aceste idei sau visuri

hipnotice pot asasina viitorul. Nici o iubire nu poate

exista într-un suflet bolnav. Este similar cu situatia

in care celulele fagocitare nu au o structură sănătoasă

pentru a asigura imunitatea; stres cronic; boli autoimune.

Cu siguranță, libertatea nu există în adevăratul sens

al cuvântului, pe acest pământ. Doar Dumnezeu ne

eliberează. Această stare de lucruri nu seamănă deloc

cu ceea ce ar fi putut deveni Geneza, dacă ar fi evoluat

în mod diferit ~ o iluzie pentru cei care cred că le este

permis să facă tot ce doar ei consideră că este corect și

îndreptățit să facă. În consecință, toate lucrurile din jur

își pierd, încet, semnificația. E probabil că vom continua

să existăm în timp ce ne învârtim în jurul soarelui.

Aceasta mișcare este esențială. Întotdeauna corpul are

nevoie de suflet pentru a trăi~ nu viceversa. Într-o lume

ideală, toate vocile pot fi auzite~ vibrație plasmatică și

atmosferă tensionată; propagare. Sunetul este un proces

mental. Cântecele sunt ca florile care plutesc pe valurile

unui râu, un râu al schimbării. Uneori, anumite râuri încep

să curgă în sens invers, învingând forța gravitației~ o

alternativă a existenței. Este , cu adevărat, absolut necesar?

Poezie de Marieta Maglas

O mie de ochi cercetători a mirare,
Mă privesc cu o tainică și mută ardoare,
Pe care o simt fără vreo urmă de nori,
Într-a lumii lumină și în cânt de viori...

Ropot de gânduri ce zburdă haotic, 
Se scutură-n stele din cerul despotic,
Pierdute-n tăceri, niciodată nerostite, 
Umbrele trec, în șoapte sfințite...

Reflexii ce ard trecător în aceste vitrine,
Ca o rouă strivită sub pleoape divine,
În zadar sunt aceste oglinzi tulburate, 
Durerea luminii izvorăște din carte...

With the lights on, the amphitheater rises into the scenic congeries of emotions.

And sitting in a chair.

I look in my front seeing a little ghost reading a poem, this poem, with a lot of beauty and courage she looked at the empty chairs seeing only me applauding the interpretation.

The ghost ashamed fled to the left exit whispering millions of words in an uncertain time, every word, letter sounds different and invokes different emotion and feelings.

Now...the ghost departed
The Lights no longer light the historic amphitheater
Only the poem read by the ghost remained in my mind

I started to repeat the poem over and over again until the light turned on again
Somebody applauding me from far

I realised that I was the ghost whose life is
like history...

It repeats itself.

"From "Volumul Sub fosta lumină/Under the last light""