Îți promit...

Am fost copil,

Si nu credeam ca timpul trece.

Păsări albastre îmi erau visele,

Iubeam castelul de cleștar

Din lumina zorilor,

Si-’n vuietul Lumii

Mă auzeam strigat.

Mai târziu în viață,

Într-un sens giratoriu,

M-am contaminat

De umbra gândurilor.

De atunci, îmi caut sufletul,

L-am pierdut pe undeva

Mai aproape sau mai departe

De mine...

De atunci,

Nu mai pot trăi prezentul,

Acuzând inefabilul clipei

Că e doar pentru a ascunde

Trecerea ei...

De atunci,

Nu mai pot vedea

Ochii de smarald ai Frumuseții...

Am fost copil,

Si nu credeam că timpul trece...

De la înserat,

Valurile se înălţau

Până dincolo

De Trece-Zi,

Iar eu,încercam să ajung

Cât mai aproape

De Chiamă-Lună.

Stelele,cocoţate sus,

Nu aveau frică

De Atinge-Marea

Şi plecate să se întalnească

Cu Miază-Vânt,

Aruncau în urma lor

Scântei îndepărtate.

Liniştea se auzea peste tot…

Linişte-'n valuri…

Dragoste-'n flori,

De Regina-Nopţii îmi amintea,

Şi cercuri de apă

Sub stelele boltă gândeam…

Ecoul, punea stavilar

Peste Ochii-Lumii

Şi, spărgând valurile,

Stiga spre începuturi:

--Copil de vânt

Cu umeri goi

Şi pielea fină,

Ai uitat zilele roz!!!???

De nicăieri ,

Se auzea în sparte unde...

Ceva nelamurit,

Împrăştiind mozaic în sclipiri,

Iar valurile se înălţau

Iar şi iar

Pâna dincolo

De acuarelele

De la Trece-Zi….

Stau și-ascult...

Doar vântul îmi vorbește,

El mi-e prieten cât sunt iară singur.

Stau și-ascult,

Doar foșnet de pădure,

M-am îndepărtat din nou

De lume...

Din nou,doar pașii tăi

Trec tăcuți printre clipe,

Purtați de fluturi albi

Care bat din aripe...

Din nou cu tine-n gând

Stau și-ascult glas de ape,

Din nou mă mai mint

Că ești aproape,

Si iar stau pierdut de timp

Ca o floare de pe câmp,

Care-așteaptă roua zorilor,

Pradă speranțelor...

............................................

Pe cărări ce-au fost,

Vremea e târzie

Si tristeți de toamnă

Rătăcesc,

Ochii tăi de-ntreb

Spun ca mai iubesc,

Unde ești ??...

Să te caut, iar pornesc...

Caliatis,

Îţi aduci aminte

De marea albastră?...

Gulere albe

Îi erau valurile

Şi cerul oglindă...

Acum noi,

În închisoare,

Doar ochi cu gratii avem,

Şi dorinţe: guri lacome,

Ce muşcă din vânt...

Caliatis,

Îţi aduci aminte

De nisipul acela fin?...

Te priveam zâmbind,

Şi,din palma deschisă,

În briză îl lăsam să cadă...

Caliatis,

Îţi mai aduci aminte

De Centaurul acela sălbatic,

Ce cânta din fagot?...

În cerc îi dansau zânele tinereţii,

Şi-n jur înflorea fericirea...

Caliatis,

Vom mai retrăi vreodată

Visul scoicilor??...

Piatră peste piatră am pus,

Ani și ani,

Si-apoi am cântat

Nemurirea zidului,

Izbânda perseverenței,

Si-am fost fericit...

Dar timpul a râs în hohote,

Si mi-a șters zidul,

Ca marea,

Urmele pașilor de pe nisip...

Trecând prin viață ,știi mult ,ai experiență,faci și lucruri bune 

dar aduni și destule păcate...Știu , dar nu sunt sigură că există un rai 

pentru cei cu suflet bun și un iad pentru cei cu suflet negru.De aceia 

omul ,socotește ,cumpănește, să fie un echilibru între fapte bune și 

păcate ,devine mai uman , ajută ,iartă .Când plecarea cea fără întoarcere

își deschide poarta , negreșit se face trierea ,fiecare în locul pe care îl

merită . Măcar acolo suntem egali ,nu sunt privilegii .Mi-ar plăcea să văd 

cum arată acea lume , dar asta-i de domeniul fantasticului .Dar așa -i 

mintea omenească ,curioasă...Î n  lumea veșnică  nu-s tentații nici 

dorinți ...deci nici păcate .E trecerea în eternitate.!.....

Repetă-mi… și doar taci,

sclipesc știind prin ce treci,

mereu prezent, dorind să arzi,

la secundele fixe să cazi.

Ia-mi limba, să-ți fie de folos,

ia-mi și pielea — n-am nevoie de os;

urmează să le sfărâmi...

De ce nu curmi?

Linii și linii alungite,

la fel de limitate,

lăsând spațiul liber,

lovind lumea ce locuiește în sincer.

Cunosc minciuna înrădăcinată,

cinic conturând comoara neînapoiată,

comemorând coloana termină

coroana — în al tău ticăit e gravată

Nu e un gest, nici patimă de-o clipă,

Ci e suflarea ce-a trezit pământul,

E zborul care n-are nicio aripă

Și taina-n care-și află loc cuvântul.

E o contopire-n care eul moare,

Spre-a naște un întreg fără hotare,

O veșnicie-n formă de mirare,

Ce face moartea să pară o eroare.

La capătul a tot ce e lumesc,

Rămâne doar acest magnet divin,

Două scântei ce-n marea liniște plutesc

Și-un univers de sensuri, pur și lin.

Of,tu suflet palid

Înmărmurit pe scaun,

Ciuguleai din blid

În fumăraia de tutun...

Radioul gălbejit 

Pălpăie dintr-un ungher ,

Murmurănd răgușit 

O melodie,stingher. 

Umbra din odaie 

De ici colo se perindă

În formă de strigoaie 

Pe a ta grimasă Suferindă.

Ticăie n surdină 

Din holul cenușiu 

Pendula bătrână 

A timpului pustiu. 

Din brazdă mai plouă 

Pe a ta făptură ștearsă 

Pan se miji de ziuă 

Pe fața ta ștearsă...

    La nici doi paşi de infinit,
    Te pregăteai de nemurire,
    Dar mai apoi te-ai răzgândit: 
    N-ai vrea să fii o amintire... 
    
    Şi te-ai întors umil către pământ,
    Şi zboru' tău, acuma-i în zadar,
    Să cauţi iar şi iar, din nou, cuvânt: 
    Mătănii rătăcite-n umbra sfântului altar... 
    
    Căci din tăcerea sfântului locaş,
    Ai ferecat în viers, mii de cuvinte,
    Şi fiecare vorbă-a fost un pas: 
    Înmugurind în suflet şi în minte... 
    
    Prins, nu vei fi, în timp şi spaţiu,
    Nemuritor, pierdut în stare de visare,
    Cu mintea rătăcită, sufletul pustiu,
    Cuvântul tău, nu-i parte din uitare... 
    
    O brazdă-ntreagă ai umbrit cu trudă,
    Şi ai cules dintr-însa ce-ai sădit:
    Din lacrimi flori, din spini lumină,
    Şi fii cutezător şi împlinit... 
    
    Şi fiindcă eşti săpat din cea mai dură stâncă,
    Cu-aceste slove, fără umbră de păcat,
    Încredinţat fi-voi că-n timp, durează încă, 
    Legenda sfântului crucificat…

Și strigară marinarii
Când văzură
Cer închis în noaptea adâncă,
În zadar se străduiră
Barca vieții s-o salveze
Murim și o să murim de-a pururea în aste ape întunecate
Dar va veni și vremea 'ceia când ale noastre oase dezgropate
Vor sta la baza temelia
Fiului neînăscut.

„Un glas mut se auzi în noapte”

Și nu curse sânge-n van
Pe pământul făgăduinței
Ca să moară nebunește
În Vârtejul plin de foc
Al luminii umblătoare.