Șandramaua emoțiilor

Pe aparente drepte cărărui 

Am început a socoti

Că este bine să nu mergi

Pe urma vechiului a fi

De poți opri procesul Lunii

Şi al Pământului aievea,

Înalță-mi către Soare denii

Exiguu genic fiind, redă-mi mărinimia

În sensul acelor de ceas apar

Diluvii nemiloase ce ies la suprafață 

și cad nemiluit într-un adânc hotar 

Pe care nu-l mai regăsesc în astă viață 

Acum poți reporni din nou

Întregul Univers minuscul înțeles

Cu fiecare pas ce poartă un ecou

Revin la tine iarăși, revin din vechi în nou

Marius Ene, Polonia,  25.03.2025

Gândul îmi doarme sus pe lucarne,

Un ochi mi se zbate rănit și nervos,

Nordul și sudul îmi intră prin carne,

Iar estul și vestul îmi iese prin os,

Îți scriu poezii mai lungi și mai triste,

Și vântul le poartă pe frunze de toamnă,

Tu stai ca măicuță și citești acatiste,

Amorul fierbinte neștiind ce înseamnă.

Îngeri te-ndeamnă să cânți din psaltire,

Inima-ți bate în ritmuri de toacă,

Pogoară minuni în chilii, mănăstire,

Duhovnici, păcate, de pe tine dezghioacă.

Rămân împietrit ca o statuie uitată,

Iar rănile mele sunt acum cimitir,

Și frunza de toamnă se simte trădată,

Și cred c-am să mor ca un ultim martir.

Prohodul să-mi cânți sub un clopot nervos,

Apoi doar tăcere și nici un cuvânt…

Căci vreau să aud cum îmi intră țărâna în os,

Crucea cum geme și groapa urlând.

Nu-i rugăciune fără-un biet genunchi, 

Plecat smerit peste podea, 

Cum nu-i nici creangă fără trunchi, 

Și frunză fără creanga sa. 

Nu-i rugăciune fără gând curat, 

Plecat din inimă spre rai, 

Cum nu-i nici lan nesecerat, 

Şi bob lipsit de pai. 

Nu-i rugăciune fără dor aprins,

Cu taină mare la mijloc, 

Cum nu-s nici focuri de nestins,

Și fum fără de foc. 

Nu-i rugăciune fără-un strop de har,

Ce-aduce inimii alean,

Cum nu-i nici țărm fără hotar,

Și valuri fără de ocean.

Nu-i lacrimă să fie o risipă,

Când ne rugăm stăruitor, 

Cum nu-i nici zbor fără aripă,

Și aripi fără zbor...

Steaua mea s-a stins,

Frunza palidă,a plâns,

Raza gândului ardea

Visului ce -mi surâdea..

Mă udă bolta cu cenușă,

Arunc cheia de la ușă,

Că să nu mă -nchid în casă,

Zdrențuită și ploioasă...

Îmi pierd urmele în zare

Și amintirile în mare;

Mă vindec când mă doare

Și zbor din nou spre soare..

Și viața mea în rime se găsește,
Se naște iarăși o poveste nouă.
Din amintiri și din trăiri uitate,
Din dimineți ce ma trezesc prin rouă.

Din sunetul vioi de primăvară,
Văd cum natura prinde iarăși viață.
Un firișor de rouă argintie,
De-o mândră floare ușurel se-agață.

În suflete să fie doar iubirea,
Natura ne îndeamnă la frumos.
Să mai urcăm pe scara bunătății,
Să încetăm să coborâm în jos.

Priveste-n jur privește cerul liber,
Și prețuiește pacea este sfântă.
Să nu-ți îneci azi inima în ură,
Iubește libertatea cea slăvită.

Nu judeca nu înjura pe alții,
Doar unul Dumnezeu le știe soarta.
Fii sigur nu cunoști tu viața lui,
Tu ai o viață el trăiește alta.

Îmi spun mereu că totul este bine,
Și într-o zi știu bine că va fi.
Voi mai trăi din nou o amintiri,
Ca dintr-un vis ușor mă voi trezi.

Și voi porni din nou cu primăvara,
O cale înapoi nu mai găsim.
Ce am trăit a fost prezent odată,
Dar viitorul nu îl mai zărim.

Sărim din zi în zi și ținem minte,
Că am trăit cândva ziua de ieri.
Mâine poate... nu o sa mai vină,
Și nu contează, cât poți să-i oferi.

 
Baraboi I.

Corida stă să-nceapă, urma să curgă sânge,

Tribunele sunt pline, cerul s-a-ntunecat...

Alvaro Múnera, văzând rivalul plânge --

Era un taur tânăr, de nimic vinovat.

În acest dans al morții, pașii s-au frânt sub zare,

Ei s-au privit tăcuți — o teamă fără glas,

Taurul nu lovea… privea cu-nspăimântare

Iar Alvaro, zdrobit, sabia și-a retras.

Strigau mulțimile, se fluturau batiste,

Dar nu mai era luptă, ci-un timp care-a-mpietrit,

Cum să ucizi o viață, oricât ar fi de tristă

Ce vine din iubirea Celui ce ne-a zidit?

Putea fi el în locul celui sortit pieirii

Dar a avut curajul de-a nu se-mpotrivi,

Și s-a lăsat purtat pe brațele iubirii --

Nu mai era în stare cu sabia lovi.

Cu mâna tremurândă, i-a atins fruntea lată,

Taurul s-a oprit cu coarnele-n nisip,

În inima arenei, s-a născut o soartă:

Un om a-ngenunchiat ... un suflet n-a pierit.

Nu era sânge-n ring, ci lacrimi neplătite,

Pe fața unui om ce-n sfârșit a-nțeles:

Că forța nu te-nalță, iar moartea nu-i dreptate —

Că gloria ucide și lasă gol ... deșert.

A plecat în tăcere, huiduit de mulțime,

Dar taurul, rămas, l-a privit ușurat —

Două inimi bătând, printr-o clipă sublimă,

Schimbând o lege veche… în adevăr curat.

Și-n fiecare noapte, acea zi îl străbate:

Taurul n-a murit. Sânge nu a mai curs.

Dar nu de groază plânge, ci de-o sfântă dreptate:

Că a ales iubirea… și-un drum cu fruntea sus.

Acum, bătrân și-n umbră, cu sufletu-mpăcat,

Își amintește totul — și-n gândul lui se-nchină.

Că într-o lume oarbă, un suflet a salvat

Cel care-a-ngenunchiat lângă blânda-i inimă!

Acesta-i adevărul acelei zile triste

Al celui ce-a purces pe-un drum mai luminat,

Ce-a renunțat la glorii și deșarte vise

Din milă pentru taurul, la moarte condamnat...

_________

Aceasta nu este o simplă poezie despre o arenă.

Este o mărturisire despre un suflet care, în fața mulțimii flămândă după sânge, a ales iubirea.

Este povestea reală a lui Alvaro Múnera, un fost toreador care, în mijlocul spectacolului, a privit în ochii taurului și a văzut acolo nu un dușman, ci o rugă.

Și-a îngenuncheat în fața vieții, nu din slăbiciune, ci dintr-o forță pe care doar cei ce înțeleg durerea o pot atinge.

Această poezie este despre acel moment.

Despre clipa în care sabia a căzut, iar inima s-a ridicat în har.

M-am adăpat din fântâna durerii 

Am sorbit fagurele dragostei cu dulceața mierii 

Brazde am croit prin inimi înghețate 

Ce acum știu să râdă,să plângă,să meargă mai departe.

Tu,Lord în fapt,ca spirit și aspect

În societate nu ai loc și nu primești respect 

Cu ochii sufletului te pătrund 

Cu speranță și lumină, ființa îți inund. 

Pe oricine în cale ți-a ieșit, ai ajutat 

Prea mulți, la încercare,te-au abandonat 

Bucăți din tine pentru ei ai rupt

Pentru a ta salvare,cu karma lupt.

Crezi că din întâmplare noi noi ne-am întâlnit?

Sute de încarnări trecute ca frații ne-am iubit 

Să îți fiu scut,pavăză,intuiția mă îndeamnă

Îți spui "vagabond",pentru mine,rege fără regat înseamnă.

Fărâme de bunătate, viața ne împrăștie 

Plouă ghiocei din inimile îndurerate 

În vicisitudini, omul se pleacă precum o trestie 

Șuvoaie învolburate ne poartă simțirea în eternitate. 

Magicieni carismatici etalează trucuri iscusite 

Trufia și nepăsarea, stindard arborează 

Rănile celor mulți doar de puțini sunt oblojite 

Lipsită de voință, turma, păstori vicleni urmează.

Ne târâm traiul dezbinați și învrăjbiți 

Probitatea,integritatea și adevărul au amnezie 

Sărăciți de zâmbete, de un sistem defect,înrobiți 

Dragoste,candoare,cuvinte mute, pură fantezie.

Omul averi agonisește 

La demoni se închină, puterea o cedează 

Rupt de divina sa natură, în matrice trăiește 

Ceața iluziilor îl împresoară și uită că sinele își trădează. 

Cu jind ne înfruptăm din boabele amărăciunii 

Anesteziați, lipsiți de forța cutezanței 

Înțelepciunea o dăm tribut și vizionăm,hipnotizați, minciunile televiziunii 

Purtăm,cu fală,îngâmfați, căpăstrul ignoranței.

Când Cuvântul a prins făptură

Și tăcerea a cuprins

Nu știa minciuni sau ură,

Dar cu ele s-a deprins.

Cei Trei,Cuvântul au închis în dom

Să nu rostească adevăr

Șoptit voinței unui super om

Căruia ei îi pun la spirit,suflet,ivăr.

Cal alb caleașca trage,merg negru osii împinge

Șuvoi de lavă ciobește infatuarea

Privesc la oameni,trist inima îmi ninge

Codul pentru dezactivare a matricei este uitarea.

Dragostea,o potârniche speriată,de hidoșenie agasată

Doruri, patimi,năzuințe din orgoliu s-au născut

Mintea archonică prin disciplină este dresată 

Mai bine când Cuvântul era mut?

Se trezește încă un dormit,ia demiurgi în tăvălug

Vede,în a lor urzeală,mizeriile ce au făcut

Matricea se dizolvă,călăii ard pe rug

Armonie,împăcare și Cuvântul a tăcut.

Tu ai inima de piatră,

Înghețată, bocnă toată.

Vreau doar să mă iubești,

Dumneata mă amărăști.

Pe sânu-mi stâng ai adormit

Când te-ai trezit

În ochi îți lucea vâlvătaie,

a geloziei tale văpaie.

Cu glasul ai tunat

Heruvimi ai înjurat

Apoi,o palmă mi-ai dat.

Urmele degetelor tale,pe obrazul veșted,s-au uscat

Acum,tu ești împăcat.

Îmi zâmbeștii și la loc te-ai culcat.

Să urlu îmi vine,să strig,să te bat

Nu pot,nu vreau,nu am nevoie

Doar pe tine,dintre toți, sufletul meu te vrea adorat.