Psalmi - XXII - Iertarea pentru dușmani

Îndulcește-mi veninul, Doamne,

căci limba mea s-a făcut șarpe

și cuvântul meu – sabie.

Am vorbit adevăr, dar fără iubire,

și adevărul rostit fără Tine

a devenit otravă.

Mușcătura mea a lăsat răni,

nu pentru că am fost nedrept,

ci pentru că n-am fost blând.

Mi-am învins frații cu judecata,

dar mi-am pierdut sufletul în izbândă.

Doamne, eu nu vreau să câștig,

ci să mântuiesc.

Nu vreau să am ultimul cuvânt,

ci ultimul suspin de milă

pentru cel care greșește.

Îndulcește-mi veninul,

să nu mai usture ce ating, ci să aline.

Să nu mai tai cu glasul,

ci să cos ce alții au rupt.

Fă din fierea mea untdelemn,

din spinii mei — mângâiere,

și din firea mea aprinsă —

o candelă care luminează

fără să ardă.

Cine sunt eu să mustru?

Dacă n-ar fi fost harul Tău,

aș fi fost cel dintâi rănit,

cel dintâi vinovat.

Și poate sunt.

De aceea strig:

îmblânzește-mă, Doamne,

nu cu pedeapsă, ci cu dragostea Ta

care transformă fiarele în miei

și focul în rugăciune.

Mi-au plăcut amăgirile, Doamne,

căci veneau cu vorbe moi,

cu promisiuni de liniște,

dar fără cruce,

cu zbor, dar fără cer,

cu iubire, dar fără Adevăr.

Erau dulci —

nu la gust,

ci în uitare.

Mă făceau să nu mai simt

pustiu, sete, dor…

Nimic.

Și mi-am spus:

„E bine aici.

Mai stau puțin.”

Dar „puținul” s-a făcut ani,

și dulceața a devenit somn,

iar somnul — moarte tăcută.

Tu, însă, n-ai venit cu foc,

nici cu fulger,

ci cu o amintire

care durea:

chipul meu,

așa cum l-ai gândit Tu,

și nu cum l-am modelat eu.

Atunci am plâns nu pentru păcat,

ci pentru cât de ușor

l-am numit binecuvântare.

Amăgirile mele nu m-au trădat,

ci m-au adormit.

Dar Tu m-ai strigat pe nume

și ai rupt dulceața cu amărăciune,

ca să-mi redai foamea

de cer.

Am rătăcit, Doamne,

nu pe cărări străine, ci pe cele ale inimii mele.

Știam adevărul, dar l-am lăsat deoparte,

căutând glasuri care mângâie fără să mustre.

Am coborât în tăceri grele,

unde nu mai știam ce-i lumina,

și ce-i doar o umbră travestită în bine.

Și acolo, mi-am pierdut chipul dinaintea Ta.

Mi-am clădit drumuri din visele mele,

dar toate duceau spre pustiu.

În zadar mi-am ridicat semne -

niciunul nu purta Numele Tău,

dar Tu, nu m-ai șters din inima Ta.

Și, când m-am rușinat de faptele mele,

Tu, nu Te-ai rușinat de mine,

ci m-ai lăsat să mă apropii,

chiar și atunci când mă îndoiam de cărarea mea.

Doamne,

nu-mi lua crucea până ce nu-Ți las toată inima sub ea,

și fă din suferința mea o jertfă curată,

și o răbdare care Te așteaptă

până la capăt.

Deșertăciune mi-i căutarea spre Tine,

Doamne al tăcerii înalte,

căci Te caut cu ochi omenești

și nu Te pot cuprinde.

Tu ești peste cuvânt, peste gând,

peste orice atingere.

Iar eu — o mână de lut

care se zbate să Te atingă.

Tot ce zidesc ca să Te ajung

se prăbușește în praf,

căci nu se urcă omul

la înălțimea Crucii prin mândrie.

Mi-e dor de Tine,

dar dorul meu e o rană,

nu o aripă.

Și plâng, Doamne,

căci în toată căutarea mea

n-am găsit decât urme,

niciodată pasul Tău.

Și totuși…

în deșertăciunea aceasta Te afli.

În golul meu locuiește taina Ta.

Când nu mai am ce să-Ți ofer,

Tu vii —

cu milă adâncă,

și mă ridici din zdrențele dorului meu.

Primește-mi căutarea,

nu ca pe un drum,

ci ca pe o rugă.

De ce nu Te pot cuprinde,

Doamne,

când Te caut cu toată ființa mea?

De ce mă simt mai gol în fiecare clipă

și mai aproape de Tine în același timp?

Întind mâinile spre cer

și simt doar vântul rece,

dar tot nu mă opresc.

Căci știu că nu-i nici un loc fără Tine,

nici o adâncire în care să nu mă afli.

Deșertăciune mi-i căutarea,

dar nu încetez să strig,

pentru că, poate, în această goană

voi învăța că Tu ești întru totul

în mijlocul dorului meu.

Doamne,

în umbra acestei lumi distorsionate,

mă pierd în chipuri strâmbe

și în glasuri care nu mai pot striga.

Grotescul s-a așezat în fața mea

ca o oglindă fisurată,

reflectându-mă pe mine însumi,

dar altfel decât mă știu.

Mi-am căutat fața în ape tulburi,

și am găsit un monstru plângând.

Am vrut să fug, dar picioarele mi s-au îngropat

în propriile fapte mârșave.

Disperarea mi-a dat frâu liber,

m-a lăsat să mă smulg din propria carne

și am ajuns să umblu între umbre și întuneric,

fără rost, fără loc,

fără îndrumare.

Am început să cred că există o frumusețe

în acest grotesc,

dar doar ca o mască peste un gol abisal.

Că poate disperarea este singura noastră patrie,

un loc unde nu se așteaptă nimic,

dar totuși cerem totul.

O, Doamne,

dacă grotescul este chipul uman în cădere,

mă rog, ridică-mă,

chiar și din acest loc rupt,

chiar și din această noapte din care nu mai pot ieși.

Dacă disperarea mă va duce la Tine,

atunci lasă-mă să fiu purificat în focul acestei dureri.

Mă tem că nu mai știu să caut ceva altceva

decât această bântuire ce mă face viu,

dar nu în sensul frumuseții tale.

De aceea, atunci când sunt pierdut,

Doamne, nu mă abandona,

chiar dacă umbra îmi este monstruoasă.

Și, căzut în disperare, ridică-mă...

vino ca o mângâiere,

și mă salvează,

de mine însumi.

Doamne, mă simt prins,

nu pentru că nu aș vrea să ies,

ci pentru că nu știu unde mă aflu.

Nu sunt legat de lanțuri,

ci de dorul de libertate

care nu mă lasă să respir.

Am umblat pe cărări false

și am crezut că mă îndrept spre lumină,

dar m-am rătăcit într-un labirint

de gânduri și visuri neterminate.

Aici, în mijlocul fricii,

nu mai știu dacă voi ieși.

Mă doare, nu neputința,

ci durerea de a ști

că nu voi scăpa,

că nu voi fi izbăvit

din mine însumi.

Căci Tu nu iei durerea

ca pe un zid,

ci o lași să crească în mine,

până ce devine locul

în care mă întâlnesc cu Tine.

Și totuși, în mijlocul ne izbăvirii,

simt cum mă apropii de Tine

nu pentru că aș fi ieșit

din întuneric,

ci pentru că am înțeles

că Tu stai acolo,

nu la capătul drumului,

ci în fiecare pas rătăcit.

Poate că nu există izbăvire

în sensul lumii.

Dar Tu, Doamne,

mă izbăvești

prin prezența Ta

în mijlocul durerii,

în mijlocul pierderii.

Aș vrea să fiu liber,

dar mă rog să fiu cu Tine

în fiecare zbucium

și în fiecare neliniște.

Fluieră un tren în gară

Ușile larg se deschid,

Însă nimeni nu coboară

Și nici nu se mai închid

Stau mirat mă uit la el

Și nimic nu înțeleg,

Ieri mi-a spus ca vine astăzi

De pe front al meu coleg

Nu mai am răbdare, urc

Să verific prin vagoane,

Și-ntâlnesc pe culoar

Un barbat și trei persoane

Lung privesc cu tâlc la ele

Și deodată ochiu-mi plânge,

Când o văd pe a lui mamă

Cum în brațe puiu-și strânge

Doar acum pot să-nțeleg

Când văd jos un cărucior,

Și de unde atâta plânset

Când copilu-i-ntr-un picior

Mă apropii să-l îmbrățișez

Pe amicul din copilărie,

Care-mi spune printre dinți

Am căzut rănit...la datorie

Nu mi-a zis că s-a-nrolat

Și s-a dus pe front să lupte,

Dar cunosc cum îmi spunea

Răul doar din radăcini se rupe

Desigur vorbea despre dușmani

Care-au atacat mârșav Ucraina,

În timp ce el lucra peste hotare

Iar rușii i-au furat țara și doina

Am coborât cu grijă pe peron

Și-am stat la vorbă pe o bancă,

Mi-a spus ce n-aș fi vrut s-aud

Si c-are-n piept o rană adâncă

Într-un târziu ne-am despărțit

Fără a înțelege de ce-i război,

De ce-au murit atâțea oameni?

Și, de ce există vrajbă între noi?

Ține minte steaua calmă

De pe bolta ce visează. —

Este ultima speranță,

Care-n veci rămâne trează...

(Imagine de fundal: fanthomas)

Mai dă-mi, Doamne, timp, mai dă-mi un anotimp,

Să simt în ramuri taina, în ape-un dulce cânt,

Să curgă iarăși clipa pe firul nesfârșit,

Și-n negura uitării să nu fiu risipit.

Sub bolțile de stele îmi caut iar avânt,

Căci dorul mă tot poartă spre zări ce nu se frâng,

Și-mi pare că în noapte lumina s-a ascuns,

Dar sufletul mai cere un drum ce n-a apus.

Se scutură-n tăcere o frunză peste drum,

Și vântul duce-n șoapte un cântec vechi, de fum;

Iar eu mă rog în taină, cu ochii înspre cer,

Să-mi fie încă viața un veșnic adevăr.

Mai dă-mi, Doamne, timp, mai dă-mi un anotimp,

Să văd cum iarăși zorii din umbră se desprind,

Să simt cum iarăși roua îmi mângâie obraz,

Și clipa să devină un dor ce n-are glas.

Pe marea fără margini se-aprinde-un strop de lună,

Și gândurile mele se leagănă-mpreună;

Din colbul vremii cade un fir de infinit,

Și-n el îmi caut visul, un pas neîmplinit.

Căci omul trece iute, ca frunza dusă-n vânt,

Și anii se topesc în cântul lor preasfânt;

Dar dorul meu se-nalță, mai viu și mai curat,

Căci clipa mea de astăzi în veci aș fi păstrat.

Mai dă-mi, Doamne, timp, mai dă-mi un anotimp,

Un cântec de ninsoare, un dor de trandafir,

Să-ngenunchez sub cerul ce plânge peste noi,

Și-n lacrimă să simt că-s veșnic printre ploi.

Și când se va sfârși cărarea mea de lut,

Primește-mi rugăciunea ca veac ce n-a trecut,

Și lasă-mă, Părinte, în zborul Tău senin,

Să fi

u un fir de stea prin noaptea fără chin.

Îmi place mult să citesc poezii

Care prin versul lor ne zic ceva,

O întâmplare sau o povestioară

Trăită de scriitor sau altcineva.

Îmi place să-l ascult pe învățat

Care prin trudă, mult a cumulat,

Fără a cere laudă sau vreun onor

Și doar pedeapsă pentru plagiat.

Îmi place să călătoresc prin țară

Și frumuseți s-adun de peste tot,

Pe care-apoi să le trimit în lume

Scriind pe poze..român..un patriot.

Îmi place să vorbesc și de copilărie

Și de sătucu-n care m-am născut,

De vorba dulce a omului moldav

Ce-ți gâdilă auzul în mod plăcut.

Nu-mi place ce aud de România

Spuse de-acei ce-aruncă cu noroi,

Și care niciodată nu ne-au vizitat

Dar spun minciuni pe niște foi.

Am scris că foarte mult îmi place

Să dăinuiesc pe aste meleaguri,

Și despre care cu drag voi povesti

Mereu, prin ale mele

...modeste versuri!

Cu greu răzbați în astă viață

Un prost sadea ,să nu găsești

Îl simți pe loc ,prin aroganță

Vorbind prostii ,te dumirești.

Și de nu fugi prea iute dară

Asta simțind pe loc să faci

La prost de crezi ,o să îi pară

Că multe spuse chiar îi placi.

Nu știi de faci așa de bine

O boală pare că hrănești

Un fulger gând acum îți vine

Stai lângă el .te molipsești.

De crezi a fi cel mai deștept

E cred prostia de pe lume

Că ești cel tare și cel drept

Că faci doar tu faptele bune.

O lume plină cu deștepți

Nu ar fi cred deloc facilă

Măcar de proștii ar fi drepți

Să nu le poți plânge de milă.

De ești născut cu nerozie

Ai sigur cred și locul tău

Puțin retard ori nătângie

Poveri sunt  de la Dumnezeu.

Dar să fii doar un ignorant

Și să te crezi un cine știe

Cred poate fi decât jenant

Mai bine spus ,doară prostie. 

Ai căutat răspunsul?
El s-a ascuns
în cel care întreabă.