Amăgire

Când minții ,gândul îi șoptește

Ca inimii să-i spună că e bine

Întunecata față îmi zâmbește

Speră la ziua regăsirii cea cu tine.

Poteci bătute poate dorul face

Se ostoiește în frumoase amintiri

Și chiar de glasul sufletului tace

Nu poate să se piardă în simțiri.

Te simte că ești bine și crede ,e de ajuns

Ca să nu dispere în al momentului răgaz

Se mulțumește cu doar al soarelui apus

Și răsăritul de să vină îl va găsi cred treaz.

Îs dușuri poate reci în astă viață

Dar peste ele mereu soare blând

Sunt sigur eu ,dar și cu speranță

Tu vei răzbi oriunde și oricând.

Simt Dumnezeu cât te iubește

Că a testat în timp efortul tău

Pe drumul vieții te călăuzește

Cât doar să simți aportul său.

Încredere ,curaj și muncă multă

Cu vise îndrăznețe tu ai fost mereu

Vei reuși ,destinul doară te ascultă

A urmărit și tot văzut zbuciumul tău.

Ești minunat și unic ,drag copilul meu

Ești alinarea clipei ,de multe ori prea grele

Ești dăruit în dar de bunul Dumnezeu

Vei exista pe veci , în gânduri ale mele.

Mă trezii voios se pare

Am dormit pesemne bine

Simt nimic că nu mă doare

Azi e soare pentru mine.

Am deschis fereastra larg

Simt pădurea cum adie

Un tablou ce-mi este drag

Mi se afișează mie.

Toamna lucră cu natura

Si o modelează ea

Îi închide iernii gura

Șoptindu-i că va mai sta.

După noaptea friguroasă

Și cu cerul plin de stele

Dimineață tu frumoasă

Aduci soare zilei mele.

Prin răceala ta în zori

Îmi oferi căldură mie

Mă trezești ,îmi dai fiori

Și faci bine să îmi fie.

Să mai stai te rog puțin

Terapie pentru mine

Antidotul la venin

Tu îmi dai starea de bine.

Ce fel de om prin lume vei fi

Ce viață vei avea pe pământ

Doar crezi că bine îți face să știi

Finalul a tot e doar în mormânt.

Venim speranța părinților

Ajungem mândria bunicilor

Lumină plăcută în negru tunel

Pășim prea desculți în lume nițel.

Să fii mereu cel mai bun

În lumea haină și mare

Să nu te abați de la drum

Tu ești dator ori datoare.

Să strângi avere de poți

Să fii în viață om mare

Cât sunt ,să îi bucuri pe toți

Că doar nu ești un oricare.

Dar timpul e oare milos

Și are răbdare cu tine?

Îi pasă de ești sus ori ești jos

Îi pasă de ți-e rău ori ți-e bine?

Haidem cu toții măcar și o zi

S-o rupem din timpul fugar

Să o simțim de parcă ar fi

Din cer unica primită în dar.

Răbdarea cu timpul nu pot

În viața ce ai pe pământ

Să se aline curtante ,socot

Te naști și termini doar plecând

Trecut-au anii cei frumoși

Ce nu i-am prețuit atunci

Mergeam la joacă bucuroși

Ne cățăram în pruni și nuci.

Făceam năzbâtii nu puține

Plângeam la mâna ridicată

Credeam că au ceva cu mine

Nicicum că am făcut-o lată.

Părinți au fost și noi copii

Bunici ei sunt și noi părinți

I-am supărat dar vreau să știi

Că uneori am fost cuminți.

Eram la școală ,zic bunicel

Puțin mai bun decât cei mulți

Eu cred citeam în mare fel

Cum citeau ei nu vrei s-asculți.

Atunci copil ,om mare acum

Doar timpul aprig ne separă

Noi ne-am pierdut cumva pe drum

Acum începe tare să ne doară.

Să fiu copil viața întreagă

Un inocent cu aripi fine

Să pot ,aș vrea să înțeleagă

Chiar toată lumea că e bine.

Doară visez și nu e rău

Deși el ,timpul nu ne iartă

Eu retrăiesc în visul meu

Am fost să știi , copil odată.

Aleargă pașii mei grăbiți

Prin mintea rătăcită

Iar umezi ochii obosiți

Pierduți îs pe orbită.

Am patul rece ca un beci

Cu ușa parcă ferecată

 Înunecat ,cu rafturi reci

Să fug aș vrea îndată.

Mi-e greu departe și nu pot

Decât a te visa

Să te ating și să te văd

O Doamne cât aș vrea.

Imagini vii în somnul meu

Și amintiri cu tine

Mă obosesc ,dar sunt al tău

Și tu ești doar cu mine.

Refugiul chinului de zi

Eu mi-l găsesc în noapte

Pe patul rece de aș fi

Cu tine pân la moarte.

Dormii un pic sau poate nu

Visam îmbrățișat

Parfumul tău mi se păru

Pe pernă și pe pat.

Delirul minții luptă

La vis nu îi dă pace

Speranța e pierdută

Sau poate se întoarce.

Cât mintea poate ca să ducă

Și amintirile nu vor pieri

Vor vrea și pașii să ajungă

De sate tu mă vei primi.

Te-am părăsit și am plecat

Tu dragă singur ai rămas

Cu sufletul parcă uscat

În lume rătăcit eu fac popas.

Mult dor îmi e de tine

Să iți miros pământul

Primește-mă pe mine

Pribeagul și măruntul.

În lumea cea străină

Am devenit prea mic

Tu dorul îmi alină

Primește-mă un pic.

Poienile desculț să calc

Prin iarba cea înaltă

De gol să mă dezbrac

Sătucul meu mă iartă.

Pe drumuri am umblat

Mi-i sufletul prea gol

Cu visuri am plecat

Dar nu mai pot de dor.

Te regăsesc în somn

Dară te pierd în zori

Te rog ,aș vrea să dorm

Pe dealul tău cu flori.

Detest cafeaua, 

Cu gustul ei acrișor

Plin de amor și regrete 

De visuri și amărăciuni,

Cu ore de somn pierdute,

Înecate în cafeaua amară 

Aroma îmi stă mereu în gând, 

Și-n inimă

Cafeaua, ca un râu de amintiri 

La fel de amare, 

Dar, la fel de dependente de ele...

Cafeaua...

Aroma buzelor tale.

(Mulțumesc de sfat și de susținere 🫶🏼)

Un gust amar simții acum pe seară 

  Când ochii ei mi-au smuls

Timpul schițat pe coală.

    Mi-a rupt, fugitiv, versul

      Mi-a arătat demersul

   Unui îndrăgostit, bolnav

Ce ajunge la disperare,

    Și nu mai are loc în pat.

Căci dansul nopții îl îndeamnă 

   Să facă pași de-abia venit,

Fără rușine, fără conștiință 

    Peste un drum numai de flăcări,

Așteptat parcă,

De niște șerpi ascunși 

       După un stup de nectar.

Oh, spune-mi, tu

   Zeiță atotputernică

  Cum e să-ți pierzi răbdarea 

    Cu a lui psihoză isterică,

Cum e să zbieri numai la lună

    Să te-neci în ale mele      gânduri ;

Alături de entitatea 

    Ce nu-ți oferă o frânghie

Pentru a-ți găsi scăparea,

Ca să te întorci vie

Sau încă cunoscută,

    Drept a mea fantezie.

octombrie roşu,

Îmi aduc aminte ce pustiu e totul

oameni trişti,cu măşti pe chip,

nu se văd lacrimile ,stim că e doar de faţadă cu gust de amintiri.

Te poți îndepărta de toate dar niciodată să nu te îndepărtezi de tulpina arborelui tău…

//

Un pom frumos in suflet mi-a răsărit

Din roadele lui cu drag am dăruit

Puternic ancorat în rădăcină

Ferește călătorul de mlaștină

Aplecă ramuri să facă posadă

În visul spre părinteasca livadă

Eu.. Rămân rezemat de-a lui tulpină…

pe strada mea se pierd lucruri

tot felul de lucruri

o dată am găsit o mână de om

mișcătoare

râcâia cu degetele

cu unghiile

pământul

mai încolo un ciung

dirija netulburat traficul

 într-o intersecție

și-am rămas fără grai

nu se întâmplă de multe ori

să întâlnești laolaltă cauza și efectul

nu mai spun că mâna de om

era vorbitoare

da

îi răspund

aș avea nevoie de-o mână de lucru la cules de cicoare

apoi m-am culcat

și-n vis m-am trezit cu ciungul

că-mi umple cu pietre fântâna

ce vrei, bre? îl întreb

dă-mi înapoi mâna!

Te-ai pierdut pe drumuri înalte,

Văd că oriunde mergi, bucăți din tine lași

Celelalte iubiri vor aștepta să tresalte,

Prinzându-le după multe frângeri de inimă;

Ei rănindu-te, te-ndepărtezi cu mici pași

Ne-am lăsat să ne vindecăm prin lumina minimă.