NOTIFICĂRILE TĂCERII

La început a fost dorința

de a ajunge mai repede,

de a scurta distanța

dintre întrebare și răspuns,

dintre „eu” și „tu”.

Am construit din lumină

drumuri fără praf,

orașe care încap într-un buzunar,

memorie mai mare

decât ne poate cuprinde.

tehnologia ne știe chipul,

ne cunoaște vocea,

pașii mărunți de zi cu zi.

Ne numără bătăile

când uităm să ne ascultăm inimile.

Sunt online,

dar uneori absenți.

Înconjurați de semnale,

dar flămânzi de sens.

Derulăm vieți străine

în timp ce a noastră

așteaptă să fie trăită.

Și totuși, prin fire și cod,

trimitem speranță

învățăm, vindecăm,

salvăm timp, salvăm vieți.

Tehnologia nu e vină, ci oglindă.

Ne arată cât de repede gândim

și cât de greu simțim.

Viitorul nu e scris în algoritmi,

ci în alegerile noastre:

dacă vom folosi mașinile

ca să fim mai mari

sau mai siguri.

căci adevărata conexiune

nu are semnal,

dar ține. 

Iubirea aproapelui nu e zgomot,

nu caută recunoaștere,

nu strigă că e mare sau importantă.

E mâna întinsă fără cuvinte,

umăr la care poți plânge,

zâmbet care luminează zile cenușii.

Ea nu întreabă cine ești,

de unde vii sau ce-ai greșit.

Se mulțumește să fie prezentă,

să aline, să ridice, aă împartă.

Iubirea aproapelui se înmulțește

precum focul care se dă

de la o lumânare la alta.

Nu scade niciodată, doar crește,

încălzind și pe cel care dă

și pe cel care primește.

Când o lași să pătrundă

în gesturi mărunte,

vei vedea că lumea

nu e doar întuneric

ci lumina ce se revarsă

dintr-un suflet în altul.

Nu începutul a fost primul

ci rânduiala din care începutul

a primit voie să apară.

Mai înainte de început

a fost hotarul nevăzut

dintre „a fi” și „a nu fi”,

străjuit de Duhul

care Se purta peste ape

fără să le tulbure.

Apele nu erau haos,

ci adânc nerostit,

purtând în sine

posibilitatea ascultării.

Atunci, lumina nu a izbucnit,

ci a fost chemată pe nume,

separată de întuneric

nu prin luptă,

ci prin discernământ.

Ziua și noaptea au primit măsura,

timpul - rânduiala,

iar făptura a fost așezată

în ritmul care nu obosește.

Pământul a fost chemat să rodească,

nu să se impună,

iar rodirea

nu a fost poruncă,

ci binecucântare.

Lutul a fost adunat

din marginile apelor

și a primit forma

fără a fi constrâns,

ca un vas pregătit pentru suflare.

Suflarea a intrat

nu ca vântul care desparte,

ci ca Duhul care unește.

Și omul a devenit ființă vie,

nu prin putere,

ci prin primire.

Diminețile nu mai încep cu soarele,

ci cu alarma

care ne scoate din vise

ca dintr-o aplicație închișă brusc.

străzile curg în grabă,

oameni cu căști în urechi,

fiecare ascultă altă lume

și o numește realitate.

Ne spunem: „sunt bine”

prin mesaje scurte,

ca și cum emoțiile

ar consuma prea multă baterie.

Uneori aș vrea să apăs pe pauză,

să pun viața pe mod avion,

să nu mai ajungă nimic la mine

în afară de liniște.

Pentru că dincolo de zgomot,

de like-uri și semnale slabe,

încă există un eu

care nu are nevoie să fie încărcat.

Crucea nu era obiect de privit de departe,

stătea în el, în pieptul lui

invizibilă pentru unii

dar insuportabil de reală.

Stătea în spatele ochilor

care evitau adevărul,

în spatele pașilor care se întorceau

în tăcerea dintre bătăile inimii.

A pus palma pe lemul imaginar

și a simțit cum toată greutatea lumii

se adună în el.

Fiecare alegere greșită

fiecare cuvânt nerostit

gesturi amânate,

momente în care a lăsat durerea altora

să treacă fără să intervină,

toate apăsau simultan pe pieptul lui.

Lemnul nu îl judeca, nu striga.

Doar stătea acolo, nemișcat

dar imposibil de ignorat.

Umbra lui se întindea peste podea

lungă și slabă

dar suficient de densă

pentru al ține în loc.

Îl însoțea fără grabă,

fără ură, fără milă.

Umbra știa toate faptele ascunse,

toate promisiunile neîmplinite

toate lacrimile care au curs.

Și stătea acolo, răbdătoare,

așteptând să învețe

ce înseamnă cu adevărat

să porți greutatea lemnului.

În liniștea camerei fiecare respirație

devenea o măsură:

cât de mult poate să suporte

fără să cedeze?

Își amintea cum fugise de responsabilitate,

cum ignorase durerea altora,

cum se ascunsese de propria voce interioară.

Și totuși, acum nu fugea.

Crucea nu era departe,

nu era o metaforă de spus în vorbe

ci o prezență concretă

care îl obligă să rămână.

A închis ochii simțind

cum lemnul lui imaginar

începe să se transforme.

Nu mai era doar povară,

era oglinda propriei sale vieți:

durerea, frica, greșelile

toate vizibile în fața sa.

Și a înțeles un adevăr simplu și dureros:

asumarea nu înseamnă ușurare,

nu înseamnă aplauze sau recunoaștere.

Asumarea înseamnă

să te uiți la ceea ce ești cu adevărat,

chiar când doare

chiar când nu există

nimeni care să te felicite.

Umbra se apropie,

ca și când ar fi vrut să-l cuprindă,

dar nu să-l sufoce.

Îl provoca să stea,

să înfrunte fiecare cusur,

fiecare rană nevindecată

fiecare dorință de a fugi.

Și pentru prima dată,

a simțit că nu este singur.

Lemnul și umbra lui

nu erau dușmani.

erau instrumente prin care

învăța să fie întreg.

Respira adânc, simțind

cum fiecare fibră din trupul său

devine atentă, conștientă.

Crucea nu cerea putere, ci prezență

nu cerea izbândă, ci răbdare.

Și în acea liniște densă,

a înțeles că, uneori,

cel mai greu este să o accepți

să stai sub ea, zi de zi,

până când greutatea

devine o parte din tine

până când încetezi să te temi de ea

și începi să inveți de la ea.

Și a rămas acolo,

sub lemn, în umbră:

nu luminat,

nu triumfător,

doar prezent,

asumat.

Cafeaua se răcește încet,

ca o zi care a pornit cu sens

și l-a pierdut pe drum.

Neagră, densă, aproape lucioasă,

ține în ea o lumină stinsă,

o căldură care nu mai știe

pentru cine a fost.

Aburul se ridică o clipă,

subțire, nesigur,

ca o idee bună

abandonată prea devreme.

Se destramă în aerul palid al dimineții,

unde toate lucrurile par

ușor dezordonate cu ele însele.

Cana - albă, ușor ciobită-

este un vas al memoriei minore.

A adunat dimineți succesive,

buze grăbite,

tăceri neterminate.

Stă pe masă ca un martor inutil,

discret,

dar imposibil de ignorat.

Lumina intră oblic,

tăioasă și rece,

ca o explicație prea exactă.

Taie umbrele în fragmente subțiri,

le așază metodic pe podea

și pleacă mai departe,

fără să se întoarcă.

În jur, lucrurile rămân suspendate

într-o ordine provizorie:

scaunul, ceasul, fereastra -

toate par să aștepte

o decizie care nu mai vine.

Timpul nu curge,

se așază.

Cafeaua se răcește definitiv,

cu o demnitate tăcută.

Nu mai cere nimic.

Este ca o promisiune

care nu a fost încălcată,

ci pur și simplu uitată.

Și poate că aici începe dimineața:

nu în gustul amar,

ci în acceptarea lui.

când gândul tău tace,
cine rămâne să asculte?

Răcoarea primăverii

se lasă peste noi,

chiar la lăsarea serii,

când ne simțim mai moi.

Ne trec fiori plăpânzi,

din cauza brizei pare...

Seara cu ochii blânzi

pornește o-ntâmplare.

E zgomot cam puțin,

căci nu e lume multă.

Nu mi se pare-un chin

că nimeni nu m-ascultă.

Pe foaie-mi las cuvântul

uitându-mă în zori...

Ivesc apoi pământul

cum se cufundă-n nori.

E un complex peisaj,

pot zice-un cadru feeric...

Sau e doar un miraj

Văzut în întuneric.

Dragos Plesa - Fior

E beznă, dar văź' tot.

Și din tot, răsari tu,

În mijloc de flori de rai,

Pe pământ de iad.

Eu, nedumerit, te cuprind

Cu mâini palide, reci, alintate de frică,

Vrând să te ridic spre cer,

Să-ți fiu limanul

Într-o mare care nu iartă.

Dar tu, floare de nu-mă-uita,

Mă scalzi doar în povești,

Iar eu, ieșit din fire,

Mă războiesc cu diavoli și cu adevărul

Ca să te duc dincolo,

unde „mai bine” încă mai are sens.

Și totuși, tu,

Floare dragă,

Mă vrei aici,

La gârla răului,

Lângă tine, lângă râpă.

Căzut ești,

Și așa mă vrei și tu:

Nu salvator,

Nu cer,

Ci prezență

În prăbușire.

Răzbunare, o, dulce răzbunare,

Ai venit ca o ispită 

Și mi-ai distrus prietenia toată.

Eu am greșit, tu ai greșit,

Răzbunarea nu va lua sfârșit.

Până nu va fi satisfăcută,

Noi doi vom fii sclavi având în noi o ură neplăcută,

De ce nu putem îngropa securea?

De ce trebuie să ne certăm aiurea?

O viață avem și vrem să o stricăm,

De păcat noi ne tot împiedicăm...

Urlă de durere doi demoni muți

Ce pășesc pe cioburi desculți,

Doi nevăzători îi îndrumă

Doi surzi îi ascultă cum urlă.

Doi pictori le scriu durerea,

Un poet c-o vioară rupe tăcerea,

Violonistul pictează un tablou,

Liniște asurzitoare-n capul tău.

Asta-i lumea-n care trăiesc 

Asta-i lumea-n care trudesc,

Asta-i lumea-n care înebunesc

Dar nu-i lumea pe care mi-o doresc.

Будильник зазвинел внезапно
Зачем? Ведь спал я очень сладко
Умывка, глажка, безвкусный кофе
Так ведь делают все профи!

В заполненой маршрутке жарко
Ехать на такси - затратно...
Сидит девченка, глаза карие
А ты стоиш - где равноправие?

Включаешь комп, зивая смело
и музыку чтоб душу грело
Читаешь почту, бред
А на часах и девять нет

Заходит шеф - лицо кирпич
и говорит "Тотул ва фи брич"
Собравшись духом, очень внятно
Кричю, Эй шеф а где зарплата???

Продолжение следует...