Mallika

Cât îmi e de greu,știu doar eu.

Viața mea își pierde strălucirea dacă nu te am lângă mine.

Nepăsarea este de ajuns...cu greu am spus,

Sunt prea supărată,singură am fost lăsată,

Cu inima îndurerată.

Am luptat din greu pentru iubirea ta,

Nu pot să accept,nu pot să te mai iert!

M-am luptat,dar în zadar,

Timpul trece tot mai greu,dacă te iert numai sunt eu.

Am acceptat,am plâns prea mult,

Fericită nu mai vrut.

de Maria Melania

Ne ascundem printre vise și taceri,

Sub vorbe spuse doar cu jumătate,

Când lumea ne-ar vrea străini,severi,

Noi ardem dorul vină necurmată .

Un gest,un pas și tot se rupe,

Dar tot ne întoarcem orbi de dor,

Căci inima, oricât ar suferi sub ruine,

Nu știe „nu" căci eu „încă te ador".

Ne-am scris iubirea pe furiș ,

În nopți ce nu știu de odihnă.

E un vis trăit în profunzime,

O vina dulce,o lumină .

Și de ne-or judeca in zori,

Că am iubit în miez de noapte,

Să știe focul din comori,

Nu moare doar că „nu se poate ".

Usturoi

În poiana Căciulata, 

La răscrucea dintre drumuri 

Ședeau stupuri, ce fac miere,

De albine și bondari..

Mare vlagă si putere

aveau cele doua stupuri,

Acestea făceau multă miere

Să hrănească-atâtea trupuri

Totusi printre toate-acestea 

Într-o zi, un exemplar

Albinuța Miisa Vasa

Se-ntâlni cu un bondar

Miisa era silitoare

Zi de zi strângea polen

Pentru sute de surate

Ca să aibe stoc din plen

Bondărelul Niți Boia

Nu era asa de harnic

El mai mult privea spre ceruri

Astfel fiind un bondar calic

Miisa mergea la polen

Spre o floare de leurdă

Când deodată, pe teren

Apăru o altă rudă

Aceasta chiar încântată

Salută din depărtare

Prin mișcări de dans se pare

Fără vreo inverșunare

"Ziua bună, surioară!

Ai venit și tu pe-aici?"

Pe o voce masculină 

Un răspuns ca altul, nici

"Tu nu mă vezi fată dragă?

Nu-s albină, ci bondar! 

Am venit mai fără vlagă

Totusi sunt proprietar."

Se aproprie albina

"Doar așa de rezolvăm

Un concurs de dans să facem,

Talentul să-l arătăm!"

Bondarul mai înțepat

Acceptase, din instinct

Nu se pricepea la dans

Dar simțea ceva distinct

Albinuta se distra

Parcă era chiar acasă

Bondărelul mai grăsuț

Se impiedică indată

"Ești ok? Te-ai lovit tare?

Of, prostuță ești tu Miisa..

De vedeam că tu, bondare

Nu stii bine a dansa

Aș fi luat eu altă floare..

Dar voiam a mă distra!"

Bondărelul între timp 

Se îndrăgosti lulea

Părea doar o albinuță 

Dar, drăguță îi părea

"Ei acum, rezist și eu

Dar am altă întrebare;

Pe matale cum te cheamă,

Albinuță zburătoare?"

"Miisa Vasa mă numesc! 

Dar tu cum te numești?"

"Niți Boia mi se spune!

Și zi, unde locuiești"

Tot vorbiră și vorbiră

Până apusul veni

Totuși floarea de leurdă

Mintea le va cotropi

(...)

Au trecut de-atunci trei zile

Niți Boia, negăsit

Atunci Miisa realizase:

"Poate Boia a murit.."

Zbura repede spre floare

Acea floare de leurdă

"Unde ești tu măi,bondare?"

"Sunt pe floare!" Boia zburdă

"M-ai uitat tu oare, Boia?"

 Își spusese ea în minte.

Și atunci, Ea, chiar de Boia

Imediat se despărțise.

(…)

Patru sezoane s-au dus

Toamna, iarnă, primăvară,

Vara incepu culesul

De polen de-odinioară

Merse Miisa la leurdă

Uitând tot ce s-antâmplat

Iar acolo Niți Boia 

Recita, ea l-ascultat

"Albastru-i cerul, Galben soarele

Roșu e ce simt spre tine

Verde este usturoiul, 

Și m-aduce tot la tine"

Miisa fiind supărată

L-a certat de numa numa

Știa că a fost rănită

Deși tot dorea cu Boia

După-o vreme, și-ncă două

Leurda a și crescut

Și mirosul de-usturoi

Mereu când trec e plăcut

Albinuța și Bondarul

Trăiesc acum separați

În poiana Căciulata

De o floare separați

De un miros adunați

Și în vise căutați..

de Cioc Tiberiu

Ai venit in viața mea repede, ca o furtună neanunțată, 

Mi-ai înseninat privirea de când te-am văzut prima dată, 

Iar in ochii tăi mă pierdeam, mă înecam în întunericul lor adânc, 

Dar nu îmi mai e frica, știu că acum mai bine în brațele tristeți mă arunc.

Orice sclipire de fericire, sinceritate sau speranță

Este pictată acum cu o mai întunecată nuanță. 

Tu m-ai acceptat pe mine cea adevărată: naivă, emotivă și imatură,

Dar lumea înfricoșătoare în care m-ai lăsat singură mă tratează doar cu ură.

Și acum, pe cont propriu, ajung să descopăr adevărul

Și, sigur, să sufăr din cauza lui pe măsură.

Singură mă gândesc doar la întrebarea dură:

Când voi mai putea cu lacrimi să-ți mângâi umărul?

Încă sper și cred că poate fi :

,,Mântuirea - ntregii Românii ,,

Cum spus - a și desenul animat

Chiar de la DOMNITORUL cu Sabat ,

Mirajul de la ,, Timișoara ,, ziar ;

De - ar fi tot românașul : sâmbătar ...

Căci prost ,, e cel ce crede omul

Și nu se încrede în DOMNUL ,,

Și să trăim fără să avem icoane

Și cruci și alte lucruri ce-s romane ,

Iar bestia romană ,oricât ar fi prudentă , 

Tot fi - va nimicită și vremea e recentă !

Afara e lumina,

Dar in mintea mea e ceata si intuneric

Un intuneric adanc care nu are de gand sa dispara,

Ganduri intunecate se aduna cu fiecare zi ce trece.

 

In fiecare dimineata care pare sa fie urmatorul cosmar sau continuare lui,

Ma intreb unde sunt acele persoane...

Acele persoane care mi-au jurat eternitate si intelegere?

Acele persoane care m-au adus in acest punct ca mai apoi sa isi vada de viata lor.

 

Mi s-a spus ca asa va fi, dar n-am vrut sa cred...

Am vrut sa sper ca pot mai mult, ca la mine va fi diferit

Dar presupun, ca asa mi-a fost scris,

Asa trebuie sa fie povestea mea.

 

Dar oare finalul va fi cum e cunoscut de toti?

Va fi un final fericit, care se termina cum e normal?

Va fi un final care va avea loc mai devreme?

Sau va fi un final atat de diferit incat nimeni nu va trece peste el?

Orașul rulează pe modul nocturn,

străzile - circuite deschise.

Ferestrele clipesc intermitent,

ca niște sateliți domestici

care ne monitorizează  somnul.

Corpul meu învață limbajul semnelor,

respiră în  impulsuri scurte,

în timp ce timpul se fragmentează

în date neclasificate.

Cerul nu mai e o promisiune,

ci o hartă de coordonate instabile.

Stelele tramsmit tăceri codate,

iar eu le recepționez

fără să știu parola.

Rămân în stare de veghe,

între carne și algoritm,

așteptând o eroare minoră

în sistemul realității

care să mă lase

să fiu viu.

Pe un planșeu încăpător,

urmând drumul scândurii urcătoare,

se adună porci numai buni de tăiat:

scurți la judecată și durdulii.

Fiecare-și etalează șuncile în căldura unei asupritoare toropeli,

fără a lua în seamă înghiontelile stăpânilor grăbiți spre proră,

unde stă, jalnică și decolorată,

polena cândva albă a unei sirene.

Pășirea este apăsată, cu dâre de lături în cale,

pe care burtoșii patrupezi le înfulecă din mers.

Și toată gloata cu neastâmpăr șușotește

apropierea orei de așezare la mese.

Nu e panică, nu-i vreun tablou încărcat de tragism,

cel puțin nu pentru proastele dobitoace,

la gâtul cărora funiile se simt mai degrabă

ca și o încropire de blege ațe.

Guițat absurd, dornic de mai multă îmbuibare,

umple tot văzduhul

și coboară din nou mai josnic și inexpresiv,

pierzându-se în valurile unduitoare.

Când, într-un sfârșit, gurile parcă s-au dat adormite,

undeva din fund se arată o siluetă sdrahonă, cu buzunarele alungite,

cu mustățile fluturând în calea brizei retezate uneori de jocuri de cuțite

și sunet de ascuțis pregătit de înjunghiere.

Se aduce, bălăngănit, un grăsun de-acela dintre cei mai neciopliți,

iubitor mult peste toți de haleală,

ce și copiii și i-a înghițit în zilele mai sărace de iarnă.

Și, pus în fața călăului său,

tinde să rânjească prostește,

intrigat ușor de valăul ce lipsește.

Dar nu mult trece până mustăciosul ridică din brațe,

iar netotul animal își pierde capul,

sângele din el dând șiroaie și făcându-se ca lacul,

împânzit la scurt timp de musculițe.

Și zarea e nepăsătoare,

și vântul nici nu bagă de seamă, cu o naturalețe absentă,

căderea pe lemnele acum înroșite

a unui bolovan de carne:

căpățâna aiuritului decapitat,

ce ar putea servi, înfiptă într-un băț,

drept idol al hrănirii necugetate.

În violetul acestui grotesc crepuscul,

când limbi aprinse se pregătesc de perpelire și de sărare,

din râtul unui copitat mai puțin bondoc dă a se distinge:

„acum vom avea de mâncare”...

Dezastrul meu vă ține în picioare, 

Căderea mea v-a ridicat, 

Căci ea v-a dat la fiecare, 

Tot ce cu chin am adunat. 

Voi v-ați hrănit din rană vie,

Din ce-am tăcut și n-am strigat,

Din rugă mută și pustie,

Din plânsul meu îngenuncheat.

Ați rupt din mine fără să se știe,

Că sângele-mi era cuvânt,

Și-ați îmbrăcat a mea robie,

Cu vorbe aruncate-n vânt.

Dar nu-i blestem în suferință,

Nici foc ce-n gol să fi murit,

E-un har să arzi cu umilință,

Și să renaști din ce-ai pierit.

Am fost trădat de soră și de frate,

De mâini ce le-am spălat cu dor,

Și-n ochii lor, plini de păcate,

Mi-am căutat al meu izvor.

Dar n-am murit, ci din cădere,

Am învățat să fiu întreg,

Să port în suflet cu tăcere,

Tot ce urăsc și nu-nțeleg.

În locul unde toți părinții lipsă sunt, 

Cu pături trase peste cap stau fiii singuri, 

Și-i drum de lacrimi până la mormânt, 

Iar foamea bate-n farfurii și linguri. 

În locul unde casele nu dorm nicicând,

Se-aud prin poduri pașii celor duși,

Și amintiri cu ei îți vin navală-n gând, 

Iar dorul parcă apasă clanțele la uși. 

Pe geam apar, din plâns, flori de lumină,

Și luminează somnul până-n zori,

Iar viața crâncenă cu umbra sa haină, 

Umbrește din culoarea acestor flori. 

Pe uliți cresc tăceri cu rădăcini adânci, 

Pe lângă gardurile lungi cu drugi de fier, 

Iar casele mărunte par niște țânci, 

Ce sug lumina albă a stelelor din cer. 

Pe fiecare prispă doarme o poveste,

Și-n fiece poveste e un prinț plecat, 

Căci moartea-și plimbă straiele funeste, 

Pe ulițele sumbre și casele din sat. 

Trezeşte-mă tu, soare, din efemera moarte,

Trezeşte-mă tu, soare, fiindcă am dormit destul,

Treziţi-mă degrabă din moartea cea de-o noapte,

Din somnul greu ce este al morţii preambul.

Treziţi-mă degrabă, nu vreau mai mult să dorm,

Am prins deja ideea cum va fi după moarte,

Un trup care va trece, va fi al morţii somn,

Din ziua cea mai scurtă în cea mai lungă noapte.

Treziţi-mă, căci somnul mai mult mă oboseşte,

Când ştiu că eternitatea o voi dormi din plin,

Pentru că ce e somnul ce-n noapte mă răpeşte,

Dacă nu e chiar moartea, din care gust puţin.

Treziţi-mă degrabă, de somn dacă am parte,

Treziţi-mă degrabă, căci treaz n-am fost destul,

Că va veni o vreme când voi pleca departe

De al meu trup, ce-n brazdă de somn va sta sătul.

Treziţi-mă degrabă din moartea cea de-o noapte,

Din somnul greu ce este al morţii preambul,

Trezeşte-mă tu, soare, din efemera moarte,

Trezeşte-mă tu, soare, fiindcă am dormit destul.

I am just a cub,

Alone in a garden of flowers.

And as much as I delight in being seen by others,

Ilong, with all my being, to finally know myself.

As the world pauses to take a breath,

I press forward with quiet courage.

Freedom unfurls its petals within me,

Opening in this very moment.

So I take the leap of faith, and jump.

At the beginning of that journey,

The garden feels as though it tears my flesh apart

A disturbingly pleasant sensation,

For I have walked among these realms before,

Before I even knew how to shape sound with my voice.

Without rushing,

Without making the water tremble,

The conscious mind gives way,

Leaving space for the adventure to blossom.

So it begins.

The traveler's portal opens its radiant chest,

And the cub passes through.

From that realm of truth, I drift back in time,

Peering through binoculars at ancient predators,

Studying their movements,

Tracing them like vines across memory.

Once, the creatures noticed my gaze

And though they attacked,

I escaped With only a scratch on my paw,

A scar like a thorn's kiss.

I return to the present garden,

But the traveler aches for more.

And so, it begins again.

The next realm blooms in Atlantis.

The cub now breathes beneath sapphire waters,

Transformed into a creature of the deep,

A flower of the ocean's secret garden.

I drift among coral columns and temple ruins,

Their stories flowing into me

Like nectar through a stem.

My touch gathers their forgotten whispers,

Petal by petal, memory by memory.

At last, the fuel of wonder fades,

And the traveler must return.

The garden door calls softly,

Its blossoms swaying in welcome.

I leap once more,

And with gratitude,

reality gathers me gently

Back into its fragrant arms.