între ardere și respirație...

Gânduri peste gânduri...

se roiesc în cap,

Citesc printre rânduri 

dar din gând le scap.

Obosit de vreme

ca frunza de ploaie

sufletul mai geme

sub dorul care-l îndoaie.

Vorbele rostite

se pierd în tăcerea

șoaptelor șoptite 

dulci ca și mierea .

Mă alint cu gândul

că totul se trece

precum bate vântul 

într-o iarnă rece.

Mă împac cu gândul 

ca-n viața aceasta trecătoare 

suntem două urme clare 
care sunt urmărite de Domnul Sfânt.

Din orgolii vaste, din vanitatea puterii —

pământul fu smuls de pe orbită în cazan.
Nu mai e planetă.
E o gură de foc în care fierb zilele
ca niște clepsidre topite.

Fierb sufletele —
în vacarmul lor tăcut.
Fierbe timpul —
râu prizonier într-o amforă de fier.
Și fierbe prezentul, implacabil,
ca o carne uitată pe flacăra istoriei.

Cine a ațâțat rugul?
Cine a suflat în jarul mândriei
până când flamurile au început să ardă
ca niște epistole netrimise?

Din turnuri semețe
se aruncă zaruri peste continente.
Lumea e o tablă de joc.
Frontierele — linii trasate cu rigla pe hărți tremurânde.
Iar oamenii…
oamenii sunt mutați ca pionii,
silabe rătăcite într-o frază greșită a istoriei.

Orgoliul —
sculptor impenitent al ruinelor.
El fragmentează universul
în parcele de dominat,
în ceruri revendicate,
în oceane cifrate ca niște conturi bancare.

Și fiecare revendică restul.
Mai mult azur.
Mai mult pământ.
Mai multă umbră peste semeni.

Dar nimeni nu invocă lumina.

Se ridică tumultul lumii
ca un clopot spart.
Se rostogolesc armatele,
nori de plumb peste cetăți.
Iar copiii deprind alfabetul fricii
înaintea silabisirii vieții.

Așa fierbe lumea.

Fierbe cu sânge,
fierbe cu dogmă,
fierbe cu discursuri lustruite
ca niște lame.

Și totuși —
în acest cenușiu purtat de vânt
subzistă o taină.

Căci scrumul nu e doar amurg.
Scrumul e memoria focului.
Scrumul e sămânța răbdării.

Poate într-un ungher de viitor —
fragil, aproape imperceptibil —
se va închega o mână de oameni
care nu vor mai vrea să sfâșie cerul.

Ei vor rosti rar,
ca niște păstori ai liniștii.
Vor aduna sufletele calcinate
ca pe niște vase de lut
și vor învăța din nou
cum se respiră fără spaimă.

Poate atunci
cazanul lumii se va stinge.

Și din aburul lui dens
va răsări o dimineață
în care puterea nu va mai însemna
a stăpâni pământul —

ci a nu-l mai mistui.

Pentru că, în cele din urmă,
universul nu e o pradă.

Universul e o respirație
pe care o împărțim
sau o pierdem
laolaltă.

S-a terminat.
Ceea ce numeam „inspirație” a confundat orizontul
cu o margine de porțelan ciobit
și s-a prăbușit, cu tot cu aerele ei de absolut,
într-o băltoacă aurie, de o densitate obscenă.

Priviți-o cum se zbate:
scapula, care altădată promitea direcții,
e acum doar o articulație încleiată,
executând un dans epileptic în cleiul de glucoză.
E o moarte fără public, o mecanică a pântecelui
care a confundat „sacrul” cu o simplă greșeală de dozaj
între foame și cât poate îndura țesutul.

Eu stau vizavi și-mi beau ceaiul rece.
Fără zahăr, fără nicio intenție de salvare.
O urmăresc cum își linge orgoliul de pe resturile de masă
și cum încearcă să-și curețe masca de ipsos
murdărită de un vis de bucătărie.

Nu mai căuta esențe, draga mea.
Ești plină de un „talent” care se vinde la borcan,
o pată vâscoasă și inertă pe un bufet de provincie.
Șterge-te la gură și recunoaște:
ai vrut prea mult și te-ai înecat în propriul tău exces.

Casă părintească leagăn îngeresc

acolo doi ochi dragi duios privesc

Casă părintească ești magnet divin

unde nu aș fi, la tine revin.

Casă părintească suflet de dor plin

când ajung la tine genunchii îmi înclin

Doar pe pragul tău liniștea îmi găsesc

casă părintească, veșnic te iubesc.

Casă părintească tu ești vocea mamei care,

și acum o aud cum ne strigă la mâncare

Casă părintească cu geamuri spre drum

de acolo am pornit în viață  om bun.

Casă părintească, cuibușor de rai

inima ta bate după cânt de nai

Aici fost-am educat în spirit creștin

Casă părintească locul meu divin.

Strămoșii noștri au luptat —

sângele lor râuri a făcut,

sub cerul plumburiu,

dar cu privirea dusă spre senin,

pentru cei ce aveau să vină.

Au visat pentru noi —

păduri verzi, câmpii înflorite,

un înalt limpede

pe care să-l putem respira.

Au căzut —

și s-au făcut pământ,

humus viu, roditor,

ca noi să fim stăpâni

pe glia pe care pășim.

Au murit pentru un ideal:

ZBORUL —

iar noi…

ca niște copii prea mici,

nu știm, nu vrem

să zidim nimic din el.

L-am luat

ca pe o coală de hârtie,

am mototolit-o,

și nu mai știm ce să facem cu ea.

O înghesuim, stânjeniți,

în buzunare care nu-s ale noastre,

străine de rostul ei,

gata oricând s-o pierdem

într-o groapă comună —

ca acelea

în care au fost aruncate

visele lor, viețile lor,

tot ce n-au mai apucat să fie.

Și totuși —

sub pașii noștri

pământul nu tace:

ține minte.

Când soarele își ascunde fața
— nu dramatic, nu definitiv —
doar ca un om obosit de prea mult adevăr,
sub oblonul asfințitului,
ceva în mine rămâne deschis.

Ochii nu privesc.
Ochii caută.
Caută o privire care știe
cum tremură pielea înainte de atingere,
care recunoaște tăcerea
ca pe un limbaj matern.

Iar buzele…
ah, buzele…
nu vorbesc,
nu cer,
nu promit.
Ele mușcă.
Mușcă din dorință
ca dintr-un măr interzis al dimineții,
un răsărit care respiră a „Noi”,
nu ca plural,
ci ca singura formă posibilă de existență.

În piept, timpul nu mai curge —
pulsează.
Fiecare secundă are gustul tău,
fiecare pauză
e locul unde aproape te pierd
și imediat te regăsesc.

Eu nu te iubesc liniar.
Te iubesc ca pe o arsură lentă,
ca pe o rugăciune spusă greșit
dar ascultată.
Te iubesc cu frică,
cu foame,
cu genunchii moi
și respirația dezordonată.

Și dacă noaptea cade,
nu e întuneric —
e doar scena pe care rămânem
fără martori,
fără explicații,
doar noi doi
învățând din nou
cum se rostește începutul.

Peste noaptea nesmintită

Se așază nevăzut

Aburi albi, neașteptați 

Reci de bucurie, iarăși 

Ne-au găsit întunecați

Deși, vara îmbelșugată

O suită de savoare

Ne-a îndestulat sublim

Cu al ei potop de soare

Cu-ale florilor alai 

Și culori mirositoare

Multe mări nemărginite

Ne-au scăldat, ne-au adăpat 

Munții ne-au împrumutat 

Din răcoarea lor senină,

Până când, în iarna plină 

Ne-o va cere înapoi,

Știind că vom avea nevoie 

De căldura dintre oameni,

De căldura cea din vară 

Înmagazinată-n noi

Totuși..

Nu ne-au fost îndeajuns acestea

Aburi albi, neașteptați 

Reci de bucurie, iarăși 

Ne-au găsit întunecați 

Sec Noiembrie se-ntreabă

Câtă neplăcere-ncape

Într-un suflet îmbuibat?!

Marius Ene, 11.11.2024, Polonia

Multe am făcut pășind prin viață

Dar recunosc și câte-s nefăcute,

Multe dintre ele sunt cunoscute

Dar rămân și unele necunoscute.

Cine ar putea vreodat'a spune

De câte ori s-a încurcat în ițe,

Și cum a reușit să le dezlege

Făr'a lăsa în urmă...rămășițe?

Suntem o viță dacică de înțelepți

Și-avem darul de-a pune etichetă,

Ești vinovat, nevinovat plătește

Și-apoi vom face noi...anchetă.

Ne place să arătăm cu degetul

Și spre Ion, Vasile și chiar Veta,

Iar când arătătorul se întoarce

Rușinea e mai mare..ca planeta.

Odat' am ridicat de jos o piatră

Și-am aruncat-o direct în țintă,

Dar s-a întors-napoi și m-a lovit

Precum un glonț ieșit din flintă.

Târziu am priceput că-n astă viață

Poți recolta doar ceea ce sădești,

Iar dacă inima-ți e plină de răutate

Nu te-aștepta ca bine să primești!

imi privesc mainile si capul

acum fiind in locul picioarelor mele

undeva departe am cazut de pe o stanca

direct in mare, langa pesti, langa o suta de alge

cine ma va cauta nu va gasi decat

un suflet putrezit

dar peste cativa ani

ma voi intoarce

si voi gasi doar ramasite

din toate visele si sperantele

si sclipiciul lacrimilor

sufletul spart in bucati de ceara

mort, un fluture alb ma va descanta pana

ma intorc

sa mi strang parul saten

cu bucle

Corabie dragă, plutești în oceanul ce pare fără de sfârșit,

Spre ce continente vei mai merge și de această dată,

Ce te mai așteaptă la viitoarea destinație?

Corabie, corabie...

De ce nu mi-ai spus că îți place să navighezi atât de mult?

De ce nu m-ai prevenit?

De ce, doar întorcându-mi spatele la tine, pentru o clipă, ai plecat din port?

Cum am să mă pot obișnui cu golul pe care mi l-ai lăsat?

Cum îl voi umple?

Corabie, corabie...

Erai ușoară ca o vrabie,

Sper să te întorci mai veselă de ori unde te-ai fi dus,

Îmi dau seama că a trebuit să pleci,

Așa ai simțit,

Tot așa ai și socotit.

Te construisem atât de bine, din lemn, cârma, puntea,

Din mai multe cearceafuri velele,

Ți-am atașat chiar și ancoră,

Știu că nu îți va fi ușor,

Oceanul are mofturile lui,

Nu știi la ce să te aștepți,

Când devine agitat și te scutură în toate direcțiile,

Te poartă doar pe rutele care îi sunt lui mai accesibile,

Când îți va fi greu, când vei simți că nu mai ai cum să te mai menții la suprafață,

Te rog, privește în jos, vezi ancora atașată,

Gândește-te că de departe, chiar și de la mii de kilometri,

Eu te veghez, te am în suflet,

Doar că nu mai ești lângă mine să îți arăt,

Cu adevărat, cât de mult legătura dintre noi a însemnat,

(Pe un ton de ceartă)

Simte-te bine, lasă, uită cine te-a creat,

În două săptămâni nici nu ne-am apropiat,

Dacă așa consideri, este alegerea ta...

Să știi doar că eu țin la tine, de aceea te-am și construit atât de bine,

Ca ultimă încurajare îți mai spun:" Nu trebuie să te intimideze furtunile pe care le vei întâmpina cât vei străbate oceanul. Nu uita că după furtună vine vreme bună."

Corabia:,,Ce ai fă? Nu am voie să stau o zi în Rio de Janeiro? Doar o zi, atât vreau, după mă întorc la tine, promit!"

Kæra skip, þú svífur í endalausu hafinu,

Til hvaða heimsálfa ætlar þú aftur að þessu sinni,

Hvað bíður þín á næsta áfangastað?

Skip, skip...

Af hverju sagðirðu mér ekki að þér þætti svo gaman að sigla?

Af hverju varaðirðu mig ekki við?

Af hverju, þegar ég sneri baki í þig, í smá stund, fórstu úr höfninni?

Hvernig get ég venst tóminu sem þú skildir eftir mig?

Hvernig mun ég fylla það?

Skip, skip...

Þú varst léttur sem spörfugl,

Ég vona að þú komir aftur ánægðari en þar sem þú fórst,

Ég geri mér grein fyrir að þú varðst að fara

Þannig leið þér

Það var það sem þú hugsaðir.

Við höfðum byggt þig svo vel, úr tré, stýrinu, þilfarinu,

Úr nokkrum seglblöðum,

Ég festi meira að segja akkerið þitt,

Ég veit að það verður ekki auðvelt fyrir þig,

Hafið hefur sínar duttlungar,

Þú veist ekki hverju þú átt von á,

Þegar það verður órólegt og hristir þig í allar áttir,

Hann tekur þig bara á þeim leiðum sem eru honum aðgengilegri,

Þegar það verður erfitt fyrir þig, þegar þú munt finna að þú hefur enga leið til að halda þér á floti,

Vinsamlegast horfðu niður, sjáðu akkerið meðfylgjandi,

Hugsaðu þér að úr fjarlægð, jafnvel í þúsundir kílómetra fjarlægð,

Ég vaki yfir þér, ég hef þig í hjarta mínu,

Það er bara það að þú ert ekki lengur nálægt mér til að sýna þér,

Sannarlega, hversu mikið tenging okkar þýddi,

(Í rökræðutóni)

Láttu þér líða vel, slepptu takinu, gleymdu hver gerði þig,

Á tveimur vikum komumst við ekki einu sinni nálægt,

Ef þú heldur það, þá er það þitt val...

Veistu bara að mér þykir vænt um þig, þess vegna byggði ég þig svo vel,

Sem lokahvatning segi ég við þig: "Þú mátt ekki hræða þig af stormunum sem þú munt lenda í þegar þú ferð yfir hafið. Ekki gleyma því að eftir storminn kemur gott veður."

Skipið:,,Hvað myndirðu gera? Má ég ekki vera einn dag í Rio de Janeiro? Bara einn daginn, það er allt sem ég vil, þá kem ég aftur til þín, ég lofa því!"

Numai o vorbă

Spusă la întâmplare

Neiertătoare

Mă doboară.

Inima crede,

Gândul o măsoară,

Dusă e liniștea

Pentru totdeauna.

Din pacate, asta-i firea mea,

Dar mereu în gând îmi spun așa:

„Nu te enerva!”

Nu te enerva, nu te enerva,

Vorbele pot fi înșelătoare.

Nu te enerva, nu te enerva,

Că nu-i bună nicio supărare.

Poate fără voie câteodată ești lovit

De-un cuvânt că nu e potrivit.

Nu te enerva, nu te enerva,

Hai zâmbește și ascultă sfatul meu.

Numai o vorbă

Mi-aduce gânduri grele

Și doar cu ele

Mă-nconjoară.

E gelozie,

Vine ca povară

Și-un coșmar nedescris

Noaptea-n vis coboară.

Din pacate, asta-i firea mea,

Dar mereu în gând îmi spun așa:

„Nu te enerva!”

Nu te enerva, nu te enerva,

Vorbele pot fi înșelătoare.

Nu te enerva, nu te enerva,

Că nu-i bună nicio supărare.

Poate fără voie câteodată ești lovit

De-un cuvant că nu e potrivit.

Nu te enerva, nu te enerva,

Hai zâmbește și ascultă sfatul.

Și vei știi

Să îți spui

Orișicând,

Orișicui

Nu te enerva!

Nu te enerva, nu te enerva,

Vorbele pot fi înșelătoare.

Nu te enerva, nu te enerva,

Că nu-i bună nicio supărare.

Nu te enerva!

Only a word

Told suddenly

Unforgiving

Can put me down

The heart believes,

The mind measures

The silence is gone

forever

Unfortunately, that's my way

but always I'm saying to myself this way:

"Don't get annoyed!"

Don't get annoyed, don't get annoyed!

Words can be tricky

Don't get annoyed, don't get annoyed!

For no anger is good!

Maybe sometimes you are hit unwillingly

By a word that's inappropriate

Don't get annoyed, don't get annoyed!

Come, smile and listen to my advice.

Only a word

Brings me bad thoughts

And only with them

It's gathering me

It's jealousy

Comes like a burden

And an indescribable nightmare

Night falling in a dream

Unfortunately, that's my way

But always I'm saying to myself this way:

"Don't get annoyed!"

Don't get annoyed, don't get annoyed!

Words can be tricky

Don't get annoyed, don't get annoyed!

For no anger is good!

Maybe sometimes you are hit unwillingly

By a word that's inappropriate

Don't get annoyed, don't get annoyed!

Come, smile and listen to my advice.

And you'll know

To tell yourself

Whenever

To whoever

Don't get annoyed

Don't get annoyed, don't get annoyed!

Words can be tricky

Don't get annoyed, don't get annoyed!

For no anger is good!

Don't get annoyed!

Doamne, cum să-Ți vorbesc,

Când limba mea e arsă de păcat,

Și rugăciunea se frânge în gâtul meu

Ca o pasăre rănită ce nu mai poate cânta?

Mă tem de rugă, cum se teme noroiul de cer,

Cum se teme umbra de zi.

Nevrednic sunt să stau înaintea Ta,

Căci gândul meu adesea Te-a uitat,

Și pașii mei s-au rătăcit în mândrie.

Dar unde să mă duc, Doamne,

Dacă nu spre Tine?

Cine să mă asculte în ruina inimii mele,

Dacă nu Tu, Cel ce cunoști lacrima dinainte s-o plâng?

Primește-mi teama ca pe o ofrandă,

Și nevrednicia mea ca pe o rugă în taină.

Nu am cununi, nu am jertfe curate,

Dar vin cu inima sfărâmată —

Și poate, în zdrobirea ei, vei vedea chipul Tău.

Dacă taci, mă învăț cu tăcerea.

Dacă mustri, primesc.

Dar dacă, Doamne, mă auzi,

Atunci iartă-mi îndrăzneala de a Te căuta.

Căci, chiar nevrednic,

Tot spre Tine suspin.