A iubi viața...

De dincolo de mări şi de oceane,

Îţi scriu tardiv în spuma unui val,

Şi teama de-a te pierde-mi dă frisoane,

Iar dorul mi se calcifiază într-un coral.

Talazuri furibunde lovesc malul,

Îmi cântă simfonii de Beethoven,

În zare încă luminează farul,

Călăuzind vapoare spre infern.

Mă simt din ce în ce mai gol de mine,

Crepusculi mă străbat la infinit,

Un fir de aţă mă mai ţine,

Să nu fiu în eternitate pironit.

În fiecare drum ce ni se frânge,

rămâne umbra pașilor uitați,

ne-mpleticim prin mama ce ne strânge,

doi rătăciți, ce-am fost odată frați.

Ți-am desenat pe prispa casei amintiri,

dar timpu-a șters urmele blând,

mă uit spre tine și zăresc priviri,

ce se îndreaptă numai spre pământ.

Am fost și foc, și răni, și aceleași visuri,

un joc al umbrelor ce-și caută ecou,

dar când ne strângem, suntem două abisuri,

ori doi străini, legați de-același hău.

Ne sfâșiem tăcerile pe rând,

cuvintele rămân fără de glas,

și-mbătrânim, întruna murmurând, 

de ce nu face celalt primul pas.

Dar într-un colț de suflet ruginim,

cu amintiri ce mușcă din lumină,

doi frați, ce încă ne privim,

dar nu găsim nici țărm, nici rădăcină. 

O răutate sclipitoare afişezi,

Până şi umbra ţi-i bolnavă,

De atâta calm te enervezi,

Şi savurezi cotidian otravă.

A ta iubire ce-n imnuri o cântai,

Amestec de lacrimi şi ură a devenit,

Roşie de supărare apăreai,

Şi criticai profund tot ce-ai iubit.

Dezmăţu-ţi transpiră pe frunte,

Organizezi în cavouri serate,

Respingi mângâierile blânde,

Şi-accepţi provocări deochiate.

Cu-o şoaptă născută din scâncet,

Şi-un zâmbet grotesc şi cam rânced,

Prin lacrima-ţi rimelată,

Te ştergi… dar rămâne o pată.

Am iubit-o atât de mult,

încât, într-o zi,

mi-am pus capul pe pieptul ei

doar ca să aud dacă inima mea

bate și acolo.

Nu ne-am certat.

Ne-am desprins.

Ca două frunze care cad din același copac,

dar vântul le duce în sensuri opuse.

N-am păstrat nimic —

nici o fotografie, nici un cuvânt.

Doar felul în care, uneori,

mă trezesc noaptea

și întind mâna spre locul unde nu mai e.

-Glasul meu, adânc, răsună

Ca un clopot stins sub ape...

-Eu îl vreau aici, aproape.

-Port în mine mări aprinse,

Cu furtuni ce nu se frâng...

-Eu iubesc doar ochi ce plâng.

-Ți-aș da cerul meu cu stele,

Rătăcit pe veci în drum...

-Nu primesc ce am acum.

-Am în piept o primăvară

Care a-nflorit târziu...

-Nu suport cer cenușiu.

-Sunt un foc ce arde-n umbră,

Fără martori, fără nume...

-Eu nu cred în lumi postume.

-Ți-aș fi umbra la amiază,

Căci lumina e haină...

-Nu vreau umbră, vreau lumină.

-Ți-aș fi liniștea din urmă,

După tot ce-a fost furtună...

-Nu-ți mai fă din ploi cunună.

-În privirea mea se-adună

Anii tăi pe care-i pierzi...

-N-aduna ce nu dezmierzi.

-Am tăcut că vreau s-aud

Dacă-n inimă-mi vorbești...

-Și, ce-am spus... ghicești?

-Te-am visat în miez de iarnă

Ca pe-un foc ce nu se stinge...

-Nu sunt foc, și nici nu ninge.

Ți-am zidit din dor o punte

Peste tot ce ne desparte...

-Nu trec punți, am pod aparte.

-M-am întors din mine însumi

Să te caut mai întreg...

-Nu primesc ce nu-nțeleg.

-Atunci plec, și-am să te las.

-Nu pleca, căci pot iubi...

Fă ce vrei, dar nu vorbi.

Am început să mă topesc,

Deși atât de multă ceară am,

Şi curg torent, și absent privesc,

Cum lacrimile vieții bat în geam.

Am început să mă topesc,

Deși fitilul mi-i deja cenușă,

Şi ard intens, și absent privesc,

Cum flăcările îmi bat la ușă.

Am început să mă topesc,

Și curg în picuri pe-al tău trup,

Căci aș dori să te trezesc,

Să ne iubim neîntrerupt.

Am început să mă topesc,

Iar ceară nu mai este în stup,

Deși aș vrea să mai trăiesc,

Topindu-mă, încet, încet mă duc.

Am început să mă topesc,

Şi mă adun din candelabru,

O altă lumânare să clădesc,

Să-mi pâlpâie la cap macabru.

E timp. Mai am timp să aștept,

Cufundat într-o tăcere răzleață,

Și dorm cu fluturii pe piept,

Să pot zbura în zori de dimineață.

E timp. Îi văd corabia cum trece,

Cum lasă-n urmă valuri de tăcere,

Și dorm sub cap c-o stâncă rece,

Să împietresc în zori a mea durere.

E timp. Îl văd pe Cronos ațipit,

Și-n noapte cum tăcerea plouă,

Și dorm pe-o muchie de cuțit,

Să pot taia amurgul pe din două,

Ca timpul să înceapă să alerge,

Tăcerea surdă în urmă să o lase,

Iar zorile de-ndată să dezlege,

Lumina ce prea mult întârziase.

Trupul de durere,

Astăzi mi se frânge,

Pașii lasă-n urmă,

Lacrimă și sânge.

Noaptea mă apasă,

Somnul nu mai vine,

Și întreaga casă, 

Parcă-i în ruine.

Scrisori netrimise,

Plâng uitate-n plicuri,

Speranțe ucise, 

Stau maldăr pe dricuri.

Ochii-mi sunt pierduți,

Pe tavanul rece,

Toți anii trecuți, 

Vin să mă înece.

Lacrimile-mi cad,

Pe podeaua roasă,

Și-n suspine scald, 

Viața-mi păcătoasă.

Luna cade-n geam,

Greu, fără cuvânt,

Gânduri nu mai am, 

Parcă-s numai vânt.

Mucegai pe vise,

Febră pe pereți,

Timpul ține-nchise, 

Zile sub peceți.

Plouă-n mine greu,

Cu cenușă rece,

Timpul, ca un zeu,

Peste oase trece.

Pereții ascultă, 

Gândul meu bolnav,

Tăcerea insultă, 

Trupul stins, firav.

Ceasul bate strâmb,

Orele-s rugină,

Sufletul, un scârb,

Fuge de lumină.

Clopotul din mine, 

Sună funerar,

Carnea se supune,

Timpului amar.

Și-ntr-un colț de lume,

Stins, fără ecou,

Plânge al meu nume, 

Lângă-al său egou. 

Pe ferestre sparte, 

Stă lipită ploaia,

Versurile moarte, 

Își îngroapă foaia.

Și-n casa pustie,

Cu aer bolnav,

Huzurește timpul, 

Iar eu îi sunt sclav. 

Mi-am strigat durerea pe un drum pustiu,

Când tăcerea lumii mă ardea de viu,

Am gustat tăciune, am iubit cu chin,

Şi am fost tot timpul doar un om străin.

Am trăit cu vină, răstignit pe gând,

Mi-am rostit cu patos numele plângând,

Fiecare rană mi-a sculptat în os,

Urletul răbdării ca pe-un chip frumos.

Poate că în mine arde, falnicul regret,

Că tăcând prea mult, azi sunt incomplet,

Şi mă-nchin cu teamă sub al crucii semn,

Un copil al umbrei, poate prea solemn.

Am tăcut în timp ce lumea striga,

Și tăcerea-mi cruntă parcă-i enerva,

Mi-am săpat cu unghia drumurile-n piept,

Și am mers pe-acela care n-a fost drept.

Mi-au crescut pe tâmple ramuri de dureri,

Și-am purtat cununa fără de puteri,

Din cenușa mea a curs numai jar,

Mistuind trecutul dintr-un vechi sertar.

Am trăit sub pleoape visul fără somn,

Când din mine sângele a făcut alt om,

Chipul lui îmi cade, uneori pe piept,

Și-mi șoptește tainic ce a fost nedrept.

N-am avut o hartă, doar un fel de gând,

Care mă-nvăța să merg, nu pe-același rând,

Tot ce-am dus în spate a fost clandestin,

N-am știut ce car…dar a fost un chin.

Am învățat să mergem drept

fără să știm încotro.

Busola stă pe raft,

curată, nefolosită.

Binele nu mai coboară din adânc,

se negociază la suprafață.

Răul nu mai sperie,

doar încomodează.

Am schimbat altarul

cu o masă de calcul,

iar sufletul

cu un profil editabil.

Nu mai căutăm adevărul,

ci versiunea care doare mai puțin.

Nu mai cerem iertare,

doar explicații.

Și totuși,

în tăcerea care urmează zgomotului,

se aude un pas vechi,

o chemare fără nume,

o axă care încă ține lumea

să nu cadă.

Vezi totul prin ochii celorlalti,

Doar nu prin ai tai.

Si cand ma uit in acei ochi,

Ma uit in ochii mei.

Suntem aceasi persoana,

Doar ca tu te ascunzi intre sutele de persoane,

Si eu ma pierd in poeziile pe care le-am scris.

Tu,un nimeni,un ciudat introvertit,

Eu,un om tacut,un scriitor,prieten bun,doar putin nedumerit.

In ochii lor un copil ciudat si necioplit,

Dar eu te vad ca pe un om creativ.

Iti e frica de parerea celorlalti,nu?

Mereu ti-a fost,

Mereu iti va fi.

Doar lasa-te purtat de vant,scrie si fi fericit.

Ai ma trait o zi,este ceva de zambit.

Urâtă vreme

luni de iarnă

de gheață

cald

cafea

din scrum

amară

luni

de iarnă