Автор poetuldevis

Acum zâmbesc și-mi este bine

Că soarele ziua mă încălzește,

Dar frică-mi e că vine iarna

Cu gerul ei ce mă-ngozește.

Păstrez în suflet mare tristețe

Çă verdele se duce-n maroniu,

Iar versul meu este bacovian

Când rând pe foi încerc să scriu.

Copacii plâng că ramu-i dezgolit

Și parcă te îndeamnă să-i jelești,

Pe jos e catifea moale de frunze

Ce te îmbie puțin să te-odihnești.

E frig și toamna este tare târzie

Vara s-a dus, iarna-i pe-aproape,

Și griji îmi fac că anii tot se scurg

Rapid precum e un torent de ape.

Speranță-mi pun în primăvară

Când ochiul îmi va râde iarăși,

Văzând cum totul prinde viață

Iar eu să pedalez cu-ai mei tovarăși!

Îmi sorb cafeaua amară de dimineaţă

Singură, doar cu mine,

Mă gândesc la multe...la viaţă - 

La tine!

Ieri, erai încă aici, aproape

Şi cafeaua ieri alt gust avea.

Acum eşti mult prea departe

Pierdut, pe undeva.

Am pregătit, totuşi, două ceşti de cafea,

Nu m-am obişnuit încă cu una!

Două am să fac şi mâine

Şi-ntotdeauna.

Of, singurătate...casa e atât de mare,

Sunt doar eu şi ceaşca de cafea

Mai simt încă undeva, aievea,

Prezenţa ta.

De-acum aşa vor fi dimineţile mele - 

Singură cu două ceşti de cafea

Cu suspine mii

După dragostea ta...

Te vreau
Copac  peste prăpastie
Aplecat
Șuvoaie  și stânca
Să se înspăimânte
De a ta rădăcină
Drept punte
Eu să te străbat
Pășind pios
Cu frica de genune.
Iar dacă fulgerat
Tu vei cădea
Voi incrusta
Din a ta tulpină
Scaun voievodal
Și ramurilor tale
mă voi ruga
Să-mi fie pildă.
Rămâi copacul temerar
Din viața mea.

Nici nu plânge,nici nu plouă

Într-un suflet întristat

Când norii își pierd apa

Nici când viforu-i usct.

Tristă-i ziua în care

Dor,speranțe așteptări

Sunt învăluite-n ceață

Spulberate-n patru zări...

Oh, tu,  alb înger ,
Care zaci pe-al meu negru mormânt, tăcut și dalb,
Cu lacrima de dor, înghețată pe chip,
Iar în suflet, zbucium... ca un vechi țip.

Pe-al meu mormânt obosit,
Liniște-ai găsit, necontenit.
Doar un vânt lin îți mai adie,
Peste gânduri grele, ce nu mai învie.

Doar un „rămas bun” se mai aude în zare,
Un suflu ușor, pierdut în visare.
O bătaie de cord, apoi tăcere,
O lacrimă cade, cu veche durere.

Iar tu, alb înger,
Cu aripi crestate de timp și de ger,
Cu pene căzute din atâtea lupte,
Ai găsit odihnă, sub stele rupte,

Într-un ultim dor,
De viață și de amor arzător.

Copacul înalt ce vede-n zare

Muntele bătrân, stabil și mare,

Își înalță mereu ramurile-n sus

Fiind acolo, ca să nu fie exclus.

Pe malul apei albastru-verzuie,

Rădăcinile Copacului reconstituie

Legătura strânsă în sânul naturii

Cu Muntele, ca bază a structurii.

Imaginează cum de pe malul apei

Dorința-i alinată de apusul clipei,

Iar Muntele măreț ce se întinde

Pe celălalt mal, și cum se destinde.

Simbioza creată între cei doi coloși,

Vor să ne arate cât sunt de fabuloși.

Copacul îi spirit prin care respirăm

Muntele simbol prin care rezistăm.